11. Cum se „măsoară” libertatea economică?

 << Cuprins

Tradiţia liberală clasică respinge ideea de pluralitate a libertăţilor (nu există, de exemplu, ceva de genul unei distincţii fundamentale între libertatea economică, libertatea politică sau libertăţile civile)[1].  Libertatea este sinonimă cu exercitarea neîngrădită a drepturilor de proprietate privată.

Legătura libertăţii, qua proprietate, cu prosperitatea este neechivocă şi antecedentă logic măsurării lor sau corelării:

– Utilitarismul de tip praxeologic [2]( Ludwig von Mises ([1920] 1975; [1922] 1981a; [1927] 1985a; [1949] 1998 etc.) spune că: proprietatea privată, prin posibilitatea calculului economic în termeni monetari, generalizat în contextul existenţei pieţelor – citite ca sisteme de contracte voluntare între proprietari de factori de producţie şi bunuri de consum deopotrivă – face cooperarea socială mai fructuoasă prin aceea că numai prin calcul se rezolvă problema coordonării diviziunii muncii şi a structurării ierarhizate a bunurilor de capital; şi doar cooperarea socială în regim de diviziune a muncii (vezi reformularea lui Mises, în termeni de indivizi şi calcul monetar, a teoriei ricardiene clasice a avantajului comparativ) poate spori real prosperitatea membrilor societăţii.

– Logica dreptului/legii naturale (Murray Newton Rothbard (1998; 1978 etc.)) spune încă şi mai tranşant că: agresiunea împotriva persoanei şi proprietăţii contravine naturii omului, iar asta nu poate echivala decât cu ruina lui morală şi materială simultană şi, finalmente, extincţia speciei[3].

– Apriorismului argumentării (Hans Hermann Hoppe (1988a; 1989; 1992; 1993 etc.)) afirmă cumva nuanţat că: dreptul de proprietate e presupus inconturnabil în actul argumentării şi deci nu poate fi refutat cu sens prin discurs interpersonal fără ca subiectul argumentator să nu intre în contradicţie performativă (el folosind proprietatea asupra sinelui şi resurselor apropriabile originar sau dobândibile voluntar când argumentează şi aşteptând să fie ascultat concede implicit aceasta şi interlocutorului) – Hans Hermann Hoppe (1988a; 1989; 1992; 1993 etc.); adică nu se poate argumenta (ştiinţific) şi acţiona contra logicii proprietăţii şi fi şi sistematic viu (cu atât mai puţin prosper).

Orice abdicare de la regula proprietăţii[4] şi libertăţii implică, prin definiţie, o redistribuire la nivel social a titlurilor de proprietate şi în mod corespunzător a veniturilor de la utilizatorii/producători/ contractori de bunuri la non-utilizatorii/non-producători/non-contractori.Drept consecinţă, orice astfel de abdicare implică faptul că va exista relativ mai puţină apropriere originară de resurse a căror raritate este descoperită, va fi mai puţină producţie de bunuri noi, mai puţină întreţinere a bunurilor existente şi mai puţine schimburi voluntare mutual benefice. Şi aceasta implică, în mod natural, un standard de viaţă mai redus în termeni de bunuri şi servicii comercializabile (Hoppe 1988, 1989).

Mai mult, prevederea că doar primul utilizator al unui bun dobândeşte proprietatea – iar nu vreunul ulterior –, asigură faptul că eforturile productive vor fi pe cât se poate de productive întotdeauna. Iar prevederea că doar integritatea fizică a proprietăţii (şi nu valorile proprietăţilor) este protejată, garantează că fiecare proprietar va depune cele mai ridicate eforturi generatoare de valoare posibile, adică eforturile de promovare a schimbărilor favorabile valorii proprietăţilor şi totodată de prevenire şi contracarare a oricăror schimbări survenite în valorile acestora (aşa cum ar putea rezulta din acţiunile terţilor privind proprietatea deţinută). În concluzie, orice deviere de la aceste reguli implică, de asemenea, reducerea de fiecare dată a nivelului eforturilor productive (Hoppe 1988, 1989).

Dacă ar fi să punem problema libertăţii (economice) într-o cheie din care să transpară „temele” economistului (ca „om de ştiinţă economică”) în problematica libertăţii individuale, am putea găsi o sinteză onorabilă a ceea ce acesta, spre deosebire de filosoful politic, de sociolog, de moralist sau de teolog, consideră a fi domeniul legitim de definiţie al îngrijorărilor sale, potrivit elementelor ştiinţei sale:

„In a nutshell, economic freedom is the right of an individual to own what he earns and choose how to use his income; to produce what he wants in accordance with his own values; and to compete in product and labor markets of his choosing, subject to the restriction that he cannot use force or fraud to further his interests.” (McQuillan&Murphy, 2009)

Pledoariile pentru libertatea economică îşi păstrează îndreptăţirea chiar şi atunci când oamenii „se simt” liberi. Restricţiile la adresa libertăţii (economice), citită, repetăm, cel mai coerent ca respectare strictă a drepturilor de proprietate legitime, îi costă chiar şi pe „cei mai liberi dintre noi”. Contrafactual, mulţi ar fi surprinşi să constate cât de mult le poate îmbunătăţi viaţa ridicarea unor astfel de restricţii, pe care, dată fiind „puterea obişnuinţei”, mulţi nu mai ştiu să le sesizeze şi să le reclame: distorsiuni produse de taxe şi impozite, de cheltuieli publice sau de întreprinderile aflate proprietatea publică, de modul în care drepturile de proprietate sunt adesea realocate pe principii de utilitate şi urgenţă publică, de inflaţie, de barierele comerciale protecţioniste, de reglementările pieţei creditului, a pieţei muncii sau a sectorului corporativ în general. Devenite cotidiene, multe dintre aceste intruziuni în/ leziuni asupra libertăţii economice au găsit camuflajul perfect sub vălul de ignoranţă întreţinut de propaganda şi educaţia publice.

Nu sunt puţine, dar adesea nici suficient de influente în comunitate, încercările de a explica publicului educat nevoia de a păstra o vigilenţă raţională în relaţia cu atingerile care se pot aduce libertăţii economice, monitorizând acţiunile autorităţii, denunţându-le pe cele detrimentale libertăţii individuale şi remarcându-le pe cele favorabile ei – fireşte nu ca pe un câştig în sine, cât ca pe un legitim restauratio al normalului.

Patru mari încercări de a monitoriza libertatea economică în lume există la ora actuale, fiind cunoscute şi folosite ca referinţă curentă de către adepţii instiţuţiilor şi politicilor consistente cu libertatea economică în pledoariile lor la nivel naţional sau de coordonare internaţională.

Monitorizarea aceasta caută să găsească un „proxi” comensurabil al libertăţii economice, iar într-unele dintre cercetări se merge mai departe, încercându-se să se ilusteze legătura – altfel apriori necesară, după cum am spus – dintre creşterea libertăţii economice (citită corect, mai curând, ca scăderea a leziunii aduse acesteia de autoritatea politică – pentru că libertatea economică, în mod logic, este doar starea finală din care orice leziune ar fi expulzată, fapt inexistent în actuala configuraţie stato-centrică a lumii) cu observaţii de ordin statistico-empiric. Criteriul general care le uneşte este evaluarea modului în care insitituţiile şi politicile guvernamentale sunt mai mult sau mai puţin prietenoase cu libera întreprindere şi cu suveranitatea consumatorului. Şi nu puţini şi nici neimportanţi oameni de ştiinţă contemporani fie contribuie la documentarea acestor indici, fie folosesc rezultatele acestora în diferite studii statistice menite a explica diferite fenomene economice şi sociale.

– Din 1995, Heritage Foundation din Washington, D.C., şi Wall Street Journal elaborează în parteneriat cunoscutul Index of Economic Freedom.[5]

– Fraser Institute din Vancouver, British Columbia, şi Cato Institute in Washington, D.C., publică împreună din 1996 raportul intitulat Economic Freedom of the World.[6]

Există, totodată, doi indici ce investighează variaţia, deşi fundamental nu dramatică, a libertăţii economice între cele 50 de state care compun ceae ce odinioară era considerat cea mai liberală porţiune din lume: Statele Unite ale Americii.

– Primul studiu care a încercat acest lucru este U.S. Economic Freedom Index[7], publicat de Pacific Research Institute (PRI) în asociere cu revista Forbes. Acest index, publicat în premieră în 1999 de State Policy Network sub titlul Economic Freedom in America’s 50 States, a fost adus la zi în 2004 şi 2008 de PRI. El examinează 143 indicatori ai libertăţii economice în toate cele 50 de state ce compun SUA şi ordonează lista, descrescător, potrivit gradului de libertate economic din cadrul fiecărui stat. Fiecare indicator este prins într-un din cele cinci mari arii: fiscală, reglementară, justiţie, mărimea guvernului şi cheltuieli pentru asistenţă publică. 

–     Nu în ultimul rând, Fraser Institute publică din 2002 un raport anual 2002 intitulat Economic Freedom of North America. Acesta măsoară libertatea economic din cele 10 provincii canadiene, 50 de state americane şi 31 de state mexicane. Indicele Fraser este bazat pe 10 variabile grupate în trei arii: mărimea guvernului, povară şi discriminare fiscală şi libertatea pieţei muncii. Fiecare arie este ponderată identic, la fel după cum este ponderată şi fiecare variabilă din cadrul fiecărei arii.

Deopotrivă simţul comun, dar şi investigaţia teoretică fină, ne conduc spre o unică concluzie: un grad mai ridicat de libertate economică este de preferat unuia mai mic. Nici o ţară din lume nu este guvernată după principii pur liberale, după cum nici socialismul marxist ortodox nu a fost vreodată pus în operă până la capăt. Gradele de libertate sau de socializare a economiei sunt inegale pe Glob.  

Dincolo de diferenţele evidente – Hong Kong-ul infinit mai liber economic faţă de Coreea de Nord – evaluările “la margine” sunt dificile mai ales că zonele de manifestare a caracterelor liberale, respectiv, socialist-intervenţioniste sunt mereu altele de la o ţară la alta în funcţie de mixul de motivaţii ale guvernanţilor (ex. psihologie, ideologie, afiliere etc.) care influenţează mixul de politici economice.

–     Să luăm doar cazul “celei mai socialiste economii capitaliste” – Suedia – versus “cea mai capitalistă economie socialistă” – China. Care să fie mai liberă economic? Pe de o parte, Suedia are un uriaş stat asistenţial (“al bunăstării”) care consumă prin cheltuieli publice 55% din PIB plus sindicate puternice care au privilegiul oferit de legislaţia muncii de a dicta efectiv conduita companiilor suedeze.

–     Pe de altă parte, China are cheltuieli publice de doar 20% din PIB şi este puţin sindicalizată. Însă în ciuda angajamentelor multilaterale, China are o protecţie tarifară şi netarifară obstucţionistă, contul de capital nu e liberalizat, companiile de stat au rol mare (deşi descrescător datorită creşterii puternice a sectorului privat), iar sistemul judiciar şi autorităţile publice sunt mai corupte decât în orice stat din UE.

Deşi libertatea economică nu are la dispoziţie o unitate de măsură miraculoasă – fiind vorba despre o valoare umană, ea poate fi doar comparată, scalată, nu măsurată, cuantificată riguros! – analiştii economici imaginează modalităţi „convenţionale” de a elabora indici asociaţi acestei realităţi pentru a vedea cum o economie naţională posedă (parte din) atributele unei economii libere, corelând apoi indicele, ulterior, cu indicatorii la fel de „convenţionali” ai „performanţei economice”.

Deşi multe dintre noţiuni au fost ele însele răstălmăcite de artizanii diferitelor politici economice (fie ele declarat liberale), dar şi datorită faptului că libertatea economică nu există la modul absolut în lumea zilelor noastre, putem asimila ideea de „libertate economică măsurabilă” cu cea propusă de autorii diferitelor încercări de evaluare a indicilor libertăţii economice, urmând a arbitra metodologic între diferitele întreprinderi intelectuale de gen şi a o consacra pe cea mai „rezonabilă”, mai realistă.

Problema unei tentative de acest tip stă pe de o parte a). în identificarea tuturor elementelor care limitează, prin intervenţie publică, libertatea economică, precum şi b). ponderarea lor în funcţie de intensitatea în care este perceput faptul că ingredientul este important pentru tabloul general al libertăţii economice şi, corespunzător, îngrădirea lui detrimentală stării de libertate economică şi, finalmente, „fructelor” ei sociale. Practic, însă, este imposibil să măsori exact gradul în care libertatea economică este lezată de o anumită taxă sau reglementare. O evaluare grosieră efectuată cu minim de discernământ metodologic ne poate oferi, însă, o estimare rezonabilă a restricţionării libertăţii şi, în spiritul definirii “negative” a libertăţii ca absenţă a agresiunii împotriva persoanei şi proprietăţii, un indice al libertăţii economice.

Cel mai bun mod de a pune problema este de a vedea „metodologic” la lucru cele mai populare două încercări de investigarea a libertăţii economice şi consecinţelor sale pentru societate: ne referim aici la indicii elaboraţi de Cato/Fraser şi, respectiv, de Heritage Foundation.

α. Economic Freedom of the World Index, publicat în fiecare an de institutele Cato (SUA) şi Fraser (Canada), împreună cu peste 50 think tank-uri din întreaga lume, reprezintă una dintre cele mai inspirate evaluări ale gradului în care instituţiile şi politicile din diferitele ţări ale lumii sunt favorabile libertăţii economice, precum şi ilustrări ale corelaţiei dintre aranjamentul instituţional şi performanţa economică.

Primul Economic Freedom of the World Report, publicat în 1996, a fost rezultatul unui deceniu de cercetări întreprinse de specialişti de prestigiu, inclusiv laureaţi Nobel, din economie, ştiinţe politice, drept sau filosofie. Ediţia din 2008 (cea mai recentă) este cea de-a 11-a şi reuneşte măsurători referitoare la 141 de ţări, bazate pe date la nivelul anului 2006, ultimul pentru care există statistici relativ complete.

Având la temelie preceptele de liberă alegere, schimb voluntar, liberă concurenţă şi garanţia proprietăţii private, Economic Freedom of the World Index îşi propune să evalueze, pentru fiecare ţară în parte supusă analizei, gradul de libertate economică exprimat sub forma unui punctaj cuprins între 1 şi 10, calculat ca medie ponderată a notelor acordate pentru 40 de subcriterii grupate în cinci mari domenii: 1) dimensiunea guvernului (volumul cheltuielilor publice, nivelul impozitării şi ponderea întreprinderilor de stat în economie); 2) structura legală şi apărarea drepturilor de proprietate (risc de confiscare, justiţie independentă); 3) accesul la monedă sănătoasă (politica monetară şi stabilitatea preţurilor, posibilitatea de a utiliza monede alternative); 4) gradul de liberalizare a comerţului exterior şi regimul investiţiilor străine (bariere tarifare şi netarifare, restricţii asupra contului de capital); 5) reglementarea pieţei creditului, a pieţei muncii şi a afacerilor.

ω. Un alt indice relevant pentru acest tip de analize, mai popular, dar poate mai puţin riguros din anumite puncte de vedere, este cel publicat anual de Heritage Foundation. Indicele Libertăţii Economice, varianta Heritage, include următorii factori determinanţi pentru libertatea economică: corupţie în justiţie, în sistemul vamal şi în birocraţia guvernamentală; bariere netarifare în calea comerţului, precum prohibiri şi contingente la import, măsuri de ordin tehnic precum şi regimul de acordare a licenţelor; presiunea fiscală exercitată de guvern care include impozite pe venit, pe avere, precum şi cheltuieli guvernamentale exprimate ca procent din venituri; domnia legii, credibilitate, imparţialitate şi eficienţa justiţiei, precum şi abilitatea de a contracta; presiuni regulatorii asupra afacerilor, precum norme legate de sănătate, securitate şi mediu; restricţii asupra activităţii bancare cu privire la serviciile financiare, ca tranzacţionarea titlurilor de valoare şi a asigurărilor; reglementări ale pieţei muncii, precum programul de lucru sau modalitatea de salarizare; activităţi ale pieţei subterane inclusiv darea şi luarea de mită, piraterea drepturilor de proprietate intelectuală, munca la negru.

Pentru a măsura  libertatea economică autorii indicelui au studiat 50 de variabile economice independente, pe care le-au grupat în 10 mari categorii: politica comercială, presiunea fiscală, intervenţia guvernului în economie, politica monetară, fluxurile de capital şi investiţiile străine, sistemul financiar-bancar, regimul salariilor şi al preţurilor, drepturile de proprietate, reglementarea, activitatea pieţei subterane.

Ponderarea factorilor. Indicele Libertăţii Economice tratează toţi factorii ca fiind la fel de importanţi în evaluarea nivelului libertăţii economice, astfel încât pentru determinarea scorului total al unei ţări factorii sus-menţionaţi sunt ponderaţi egal. Când se va fi aşternut o experienţă mai amplă în calcularea acestui indice, analiştii de la Heritage intenţionează să examineze problema ponderării diferite a factorilor, până atunci ei considerând ca suficientă şi în spiritul cercetării ponderarea egală în ideea că o ţară trebuie să atingă toţi aceşti factori, instituţionali prin excelenţă, pentru a conta pe o creştere economică pe termen lung.

Scala de evaluare. Fiecare ţară primeşte scorul final al libertăţii economice prin medierea scorurilor celor 10 factori individuali. Fiecare factor este cotat în conformitate cu o scală de evaluare unică pentru fiecare factor în parte. Scala este cuprinsă între 1 şi 5 – 1 însemnând un set consistent de politici care să conducă la atingerea libertăţii economice, iar 5 însemnând un set de politici cele mai puţin prielnice.

Evaluările Economic Freedom of the World sunt, în opinia autorilor acestui raport, superioare metodologic altor încercări de măsurare concurente. Bunăoară, Indicele Libertăţii Economice realizat de Heritage Foundation este orientat prea mult pe evaluarea libertăţii economice, de pildă, prin prezenţa sau absenţa democraţiei sau a discriminării, marginalizând aprecieri mai relevante care ţin de complexitatea relaţiei guvern-proprietate; deşi, spiritul argumentaţiei este cumva similar.

Temeiul pentru care ne vom întemeia evaluările ulterioare mai puţin pe Indicele Heritage, ţine de câteva raţiuni de ordin metodologic:

– Paradoxal, un stat asistenţial notoriu precum Danemarca este considerat puţin mai liber decât SUA, iar altele din aceeaşi categorie – Suedia, alături de Finlanda, Olanda, Germania sau Austria – doar cu puţin mai puţin libere decât SUA.

– Suedia şi Danemarca, cu taxe uriaşe şi scheme redistributive vaste, sunt considerate cu o povară fiscală mai mică decât SUA sau China în condiţiile în care cheltuielile publice din PIB sunt cu 20%, respectiv, 30% mai mici decât în ţările sus-amintite. Sursa erorii ar fi prioritizarea modificarii relative a nivelului impunerii fiscale comparativ cu  însuşi nivelul acesteia, plus a ignorării anumitor forme de taxare din calculul poverii fiscale.

– Considerarea economisirii “forţate” (30% în Singapore) ca fiind o formă de finanţare a sistemelor de pensii „liberală” comparativ cu schemele tip “pay as you go” e eronată. Apoi, dată fiind distorsiunea alocării resurselor provocată de impozitare, plus aceea a stimulentelor adverse provocate de redistribuţie, fac din aspectul fiscal unul prioritar în orice tip de evaluare a gradului de respectare a libertăţii economice, de unde ponderarea egală poate fi înşelătoare.

– Intervenţia statului, evaluată în mod corect prin ponderea cheltuielilor publice în PIB plus proprietate publică asupra resurselor, ignoră din apreciere politicile industriale selective.

– Gradul în care statul manipulează economia prin politica monetară nu se vede neapărat mai explicit într-un indice mediu al preţurilor de consum pe durata unei decade; inflaţia neanticipată poate produce efecte mult mai disruptive. O estimare mai completă a dimensiunii politică monetară ar trebui să mai includă: inflaţia anticipată comparativ cu cea curentă, creşterea masei monetare, inflaţia preţurilor bunurilor de capital, fluctuaţiile ratelor de schimb sau manipularea ratei dobânzii. Mai mult, interpretarea cu discernământ a independenţei băncii centrale – care poate fi folosită pentru finanţarea guvernelor şi manipularea economiei – în comparaţie cu situaţia unor state ale căror politici monetare sunt influenţate din exterior – ex.: consilii monetare în Hong Kong sau Estonia, “dolarizarea” efectivă a economiei în El Salvador sau Ecuador sau statele din Euroland, membre ale unei uniuni monetare – pot conduce la concluzii mai nuanţate. Dependenţa externă poate să limiteze libertatea economică, însă absenţa discreţionarismului monetar intern şi ancorarea în monede sănătoase poate însemna mai multă libertate economică pentru cetăţenii care riscă mai puţin să fie expropriaţi prin inflaţie.

– La capitolul “banking and finance” nu este suficient de bine identificată maniera în care băncile centrale manipulează pieţele financiare. Creditul guvernamental, taxarea capitalului, gestiunea deficitelor bugetare, taxarea veniturilor din capital trebuie de asemenea luate în calcul.

– La capitolul “preţuri şi salarii”, o dată, nu este inclus controlul ratei dobânzii, ci numai controlul direct al preţurilor din economie; apoi este neglijată puterea disproporţionată a sindicatelor în state ca Suedia sau Danemarca unde, deşi nu există de jure un salariu minim pe economie, sindicatele impun de facto nivele ale acestuia de circa două treimi din nivelul salariului minim – comparativ cu SUA, unde fenomenul este la jumătatea intensităţii – plus efectele similare produse de variile forme de beneficii sociale care funcţionează ca salarii minime indirecte. Totuşi atât ţările scandinave cât şi SUA au acelaşi scor la acest capitol.

– “Garantarea drepturilor de proprietate” are ca obiect principal frauda privată, fiind însă ignorată leziunea produsă lor, „constituţional”, în diferite forme de autorităţi.

– “Reglementarea” înţeleasă ca uşurinţă a intrării pe piaţă (ex.: obţinerea unei licenţe) sau a operării după obţinerea licenţei este relevantă; în plus, aplicarea uniformă care limitează terenul propice corupţiei are sens, însă principiul de judecare a mitei şi corupţiei ar trebui să fie următorul: “corupţia este rea, dar respectarea unei legislaţii injuste şi intrusive este şi mai rea”.

– Deşi “pieţele informale” nu sunt apreciate a priori fenomene negative, de vreme ce ele pot funcţiona ca “supape” de depresurizare în economii prea reglementate, motivaţia că prin măsurarea economiei subterane e inventariat indirect gradul de limitare a libertăţii economice este inconsistentă: o dată, ea nu poate decât repeta concluzii anterioare legate de efectele poverii fiscale şi reglemetare, nefiind o categorie distinctă; apoi, creşterea dimensiunii sectorului informal nu decurge decât ceteris paribus din scăderea libertăţii economice, volumul real al sectorului informal fiind dependent şi de alţi factori, cum ar fi capacitatea statului de a scoate la suprafaţă economie sau mentalitatea publică faţă de acest fenomen; finalmente, prezenţa economiei subterane poate să însemne, la fel de bine, posibilitatea exprimării libertăţii economice ca reacţie la intervenţionismul statal. Un atare factor poate fi echivoc şi inutil de vreme ce poate fi compensat prin tratarea corectă a celorlaţi factori menţionaţi.

– Pe de o parte, Indicele Cato&Fraser nu cade în eroarea Heritage de a echivala cumva modificarea relativă a cheltuielilor publice cu volumul acestora, ca referinţe similare pentru gradul de afectare a libertăţii economice, are un indicator mai amplu al distorsiunilor de ordin monetar, dă puncte în minus pentru sindicalism, are o mai bună măsură a dimensiunilor întreprinderilor publice şi nu dă puncte negative pentru existenţa unui sector informal prea mare.

Pe de altă parte, Indicele Cato&Fraser alocă o pondere prea mică prezenţei statului asistenţial, include doar un număr limitat de taxe (include în plus faţă de Heritage contribuţiile sociale, dar nu include taxarea companiilor, păstrând pe de altă parte unele neajunsuri ale indicelui Heritage), ignoră problema economisirii forţate, ignoră problema politicilor industriale selective, ignoră influenţa politicilor monetare asupra cursului de schimb (altfel spus distorsiuni ale comerţului), precum şi asupra preţurilor bunurilor de capital, ignoră transferurile publice, echivalând cheltuielile guvernamentale cu consumul guvernamental.

Fig. 1. Ariile şi componentele Indicelui Libertăţii Economice (varianta Fraser&Cato)

La mijlocul anilor ’80, la sugestia lui Milton Friedman (laureat Nobel pentru economie) şi Michael Walker, un grup de economişti a început să studieze relaţia dintre libertatea economică şi mai multe alte variabile printre care nivelul PIB/locuitor, creşterea economică, speranţa de viaţă etc. Astfel, între 1986 şi 1994 au avut loc o serie de conferinţe şi dezbateri pe această temă, la care au participat, printre alţii, Gary Becker şi Douglass North, laureaţi Nobel în economie. Concluziile lor pentru perioada 1975-1995 au fost publicate în 1996.

De atunci, Fraser Institute din Canada şi Cato Institute din SUA publică în fiecare an un raport intitulat Economic Freedom of the World, pe care din motivele de mai sus îl considerăm cea mai inspirată întreprindere de acest tip.

Ediţia din 2008 este cea mai recentă şi a fost elaborată de James Gwartney de la Florida State University şi Robert Lawson de la Auburn University, împreună cu Seth Norton de la Wheaton College (cu un studiu despre relaţia statistică pozitivă dintre libertatea economică şi reducerea sărăciei).

Reamintim, libertatea economică din cele 141 de ţări este „evaluată”, după cum spuneam anterior, cu note de la 0 la 10, în 5 domenii majore, pe baza a circa 40 de indicatori.

Aceste domenii sunt:

1. Mărimea intervenţiei guvernului în economie;

2. Structura sistemului juridic şi respectul drepturilor de proprietate;

3. Accesul la o monedă stabilă;

4. Libertatea de a participa la comerţul internaţional;

5. Reglementările creditului, pieţei muncii şi ale afacerilor în general.

Ţările sunt apoi ierarhizate descrescător în funcţie de libertatea economică şi împărţite în 4 categorii, egale ca număr de ţări. Ulterior, se calculează pentru fiecare categorie media unor indicatori pe baza nivelului lor în ţările din categoriile respective.

Fig. 2. Situaţia libertăţii economice în lume la nivelul anului 2006 (potrivit raportului din 2008)

Concluziile raportului din 2008[1], altfel, unele relativ încurajatoare, au însă şanse mari să fie însă alterate pentru 2009 (la momentul redactării acestui material, raportul EFW pe 2009 nu a fost dat încă publicităţii) de modul în care guvernele lumii au răspuns concertat la actuala criză economică – prin reglementări, furnizare de lichiditate (inflaţie), cheltuieli publice –, astfel că trendul crescător al libertăţii economice este de aşteptat să cunoască un punct de întrerupere.

Fig. 3. Tendinţa libertăţii economice (chain-link index) pentru cele 102 state pentru care există date din 1980

Sursa acestor  comportamente publice contrare libertăţii economice o reprezintă seria de grave neînţelegeri asupra naturii crizei, una cu rădăcini nu în natura pieţei libere (aşa cum pretind mulţi economişti), ci în legea consecinţelor neintenţionate ce însoţeşte orice imixtiune a guvernului cu libertatea economiei.

Vom ilustra aceasta discuţie cu o serie de citate din materiale apărute sub egida ECOL în mass-media româneşti, având ca obiectiv tocmai popularizarea discuţiilor despre cât de nociv este pentru libertatea economică şi consecinţele ei indiscutabil pozitive modul concret în care a fost abordată guvernamental criza:

„Deja două mari pachete de salvare au fost votate de Congresul SUA în interval de câteva luni şi la răscuce de administraţii:

- Pachetul I “Bush-Paulson-Bernanke” (Preşedintele SUA, George W. Bush, Secretarul Trezoreriei, H. Paulson jr., şi Preşedintele Fed, B. Bernanke), promovat în timpul administraţiei George W Bush, în valoare de 700 miliarde de dolari însemna în esenţă T-bills contra bani Fed pentru irigaţii publice = socializare pierderi (cumpărare ipoteci “toxice”) + naţionalizare parţială bănci (cumpărare acţiuni). “Relativismul moral şi intelectual e la apogeu în lumea politicii: ce e “iremediabil rău” ieri, “merită o şansă” azi spre a fi mâine “unica soluţie”. [1] Bail-out-ul, repudiat la începuturile sfârşitului de către Establishmentul american, a devenit ulterior ortodoxia convenabilă. Rămăşiţele aristocraţiei hazardului moral de pe Wall Street au fost (doar teatral) lăsate pe aripile vântului (Lehmann Brothers intrată în faliment), fiind ori “reîmbălsămate” public-privat (Merril Lynch) sau public (naţionalizarea de facto a AIG contra 85 miliarde sau a Fannie Mae & Freddie Mac 25 miliarde[2])!” (Jora 2008)

Doar cu titlu de comparaţie, din experienţa europeană a crizei:

„Criza europeană n-ar trebui etichetată “problemă importată din SUA” şi economia UE, victimă inocentă a nenorocitei crize subprime. De vreme ce pachetele de salvare vehiculate (cele naţionale plus cel comunitar) sunt disproporţionat mai mari în Europa (la PIB de acelaşi ordine de mărime în SUA se vorbeşte de un 5%, în timp ce în UE de un 11% agregat!) e de presupus o insanitate economică proprie a UE;

[...] Planul european de salvare aduce mult a pretext ilustru pentru birocraţia de la Bruxelles de a da un punct de sprijin industriilor-obsesie ale Comisiei (cele marcate în dirijismul său marca Agenda Lisabona): 4,5 miliarde, accelerator pentru aşa numitul “Financial Envelope”; 5 pentru interconexiuni energetice transeuropene şi infrastructură de comunicaţii; 5 pentru iniţiativa “European Green Cars”; 1,2 pentru iniţiativa “factories of the future”; 1 pentru iniţiativa “European Energy Buildings”; 1 pentru conexiuni de internet în zone unde agenţii economici consideră costisitor să o facă voluntar; 3 pentru proiecte “climate friendly” desfăşurate sub egida dezvoltării rurale a la Politica Agricolă Comună; 6 pentru Banca Europeană de Investiţii pentru a finanţa proiecte din zona “climate change, energy security and infrastructure investments” (dintr-un pachet de creditare de 32 de miliarde pentru BEI în viitorii 2 ani, ale cărui surse de finanţare nu sunt explicate); 1,8 pentru Fondul Social European; 120 de milioane pentru “Balcanii de Vest”; plus confirmarea că 0,7%  din PIB anual va merge ca asistenţă economică externă până în 2015.” (Jora, 2009a)