Pentru a înțelege natura și rolul euroscepticismului sunt necesare atât clarificări conceptuale, cât și analize ale formelor diferite pe care acest curent le-a îmbrăcat în ultimii ani. Aceste analize sunt necesare în special în contextul dezbaterilor legate de relevanța și eficiența proiectului european, în forma sa actuală. Se discută astăzi chiar și despre răspândirea unui virus anti-european, pe fondul măsurilor de austeritate impuse de criză. Astfel, euroscepticismul devine o stare generalizabilă, promovată de elite și preluată de cetățeni, nu doar apanajul partidelor extremiste. Clarificările conceptuale sunt urmate de o clasificare alternativă a diverselor variante de euroscepticism în două abordări ireconciliabile.

Euroscepticism: clarificări conceptuale

Euroscepticismul constă, în principal, în curentul bazat pe critica proiectului european, în special în formula Uniunii Europene, precum și pe opoziția față de procesul european de integrare politică (se pornește de la convingerea că integrarea subminează puterea statului națiune). În acest sens, Uniunea europeană este percepută ca fiind o structură dominată de birocrație, cu derapaje anti-democratice. Termenul a fost utilizat inițiale în sfera politicii în Marea Britanie (anii 1980), ulterior intrând în jargonul jurnalistic.

S-au remarcat si alte variante ale termenului, precum euro-indiferență, eurofobie, eurorealism, eurocinism.[1] Totodată, se pot remarca două forme de euroscepticism[2]: hard și soft. Varianta hard  se opune participării la UE, contestând chiar existența acestei structuri, ca o chestiune de principiu. Spre deosebire de prima, varianta soft  susține participarea la o anumită formulă de tip pan-european, dar contestă anumite politici UE și formula federalistă de integrare politică europeană.

Noțiunea de euroscepticism, așa cum este ea utilizată în limbajul curent, are semnificație numai prin raportarea la „modelul canonic” sau viziunea dominantă privind construcția/integrarea europeană.

Această viziune are două componente, una economică și una politică. În ambele domenii, mecanismele de coordonare socială pot funcționa fie în mod centralizat, fie în mod descentralizat, cf. Tabel 1:[3]

Procesul de descentralizare (liberalizare) economică a avut de la bun început limite și excepții (cărbunele și oțelul...), unele dintre ele fiind adăugate ulterior, dăinuind și în prezent (politica agricolă comună, CAP, ulterior CARPE prin includerea dezvoltării rurale).

În prezent, viziunea „oficială” (cea față de care se manifestă sau se poziționează euroscepticismul) are ca program continuarea procesului de centralizare politică, dar de încetinire, blocare sau chiar inversare a procesului de descentralizare (liberalizare) economică.

Astfel, din punct de vedere politic, Tratatul de la Lisabona aduce un „președinte” și un „ministru de externe” ai UE, care restrâng sfera de aplicare a regulii unanimității. Propunerile de modificări viitoare se referă la posibilitatea controlului bugetelor naționale de către instanțele unionale (regula deficitului bugetar presupune aplicarea de sancțiuni, fără a menționa însă și recompense pentru statele performante!) , sancțiuni automate în caz de nerespectare a angajamentelor etc.

În domeniul economic, în procesul de revizuire a Tratatului realizat după voturile negative din Franța și Irlanda, obiectivul de realizare a unei „concurențe libere și nedistorsionate” a fost eliminat din preambul și expediat (disimulat) într-o anexă a respectivului tratat.

Clasificarea diferitelor variante de euroscepticism în funcție de sfera lor de manifestare sau de intensitatea lor este interesantă din mai multe puncte de vedere. Spre exemplu, ea poate constitui un input esențial în elaborarea unor strategii politice de combatere acestui fenomen la scară națională sau europeană.

Această clasificare nu evidențiază însă suficient motivațiile diverselor atitudini eurosceptice. Spre exemplu, partide situate la poluri extreme opuse pe scara tradițională stânga-dreapta au poziții apropiate în ceea ce privește procesul construcției europene. Un caz relevant este cel al opoziției franceze față de prima versiune a Tratatului Constituțional. Ea regrupa atât galaxia partidelor comuniste din Franța (PCF, Lutte ouvrière, Parti des Travailleurs, metamorfozat în Parti Ouvrier Independant, Ligue Communiste Révolutionnaire, auto-dizolvată în le Nouveau Parti Anti-Capitaliste din 2009) cât și Frontul Național, adică extrema stângă și extrema dreaptă a spectrului politic francez.

Euroscepticisme: o clasificare alternativă

O clasificare alternativă ar face referire la principiile de filosofie politică și la doctrinele economice pe care se bazează atitudinile eurosceptice. Din acest punct de vedere, un criteriu relevant este poziționarea partidelor față de libertatea individuală, adică percepția relației dintre individ și grup. Partidele extremiste împărtășesc aceeași viziune a subordonării individului față de grup, de limitare a sferei suveranității individuale, în totală opoziție cu abordarea clasic-liberală. Ținta reală a criticilor lor nu este atât centralizarea la nivel european a anumitor politici sau extinderea domeniului lor de aplicare, ci mai degrabă acele politici care permit o mai mare libertate individuală, atât din punct de vedere economic cât și al valorilor.

Potrivit acestei prime forme de euroscepticism, liberalizarea economică a Uniunii Europene este excesivă și ea trebuie redusă prin măsuri politice; deoarece situația actuală este rezultatul centralizării politice la nivel unional, puterea instanțelor supranaționale trebuie redusă în favoarea celor naționale, sau reorientată către restrângerea libertății economice.

O a doua formă de euroscepticism pornește de la primatul libertății și responsabilității individuale, într-un cadru al respectului drepturilor de proprietate. Din acest punct de vedere, procesul de liberalizare economică este dezirabil, dar încă incomplet; deși el a fost promovat de către instanțele unionale, centralizarea politică nu este dezirabilă deoarece ea reduce libertatea de a alege a cetățenilor, adică restrânge concurența instituțională.

Un conflict ireconciliabil

Între euroscepticismul liberal pe de-o parte și eruoscepticismele anti-liberale pe de-altă parte există un conflict ireconciliabil, atât în plan politic cât și economic.

Indiferent de filosofia politică la care aderă, partidele extremiste sunt, din punct de vedere al doctrinelor politice, opuse liberului schimb și în favoarea unui protecționism (economic, dar și cultural...) mai acentuat. Ele nu se opun unei politici vamale europene decât în măsura în care ea este prea deschisă, liberală. Ele doresc o mai mare autonomie a statelor naționale nu pentru o liberalizare accentuată ci pentru a putea introduce bariere suplimentare, nepermise în cadrul tratatelor europene actuale. Partidele extremiste nu se opun din principiu extinderii la nivel european a sferei de decizie colectivă (politică) în dauna celei individuale ci numai dacă această extindere are altă direcție decât cea dorită de ele. Ele favorizează „suveranitatea națională” în măsura în care ea ar permite extinderea puterii politicului asupra individului, chiar dacă domeniile acestei extinderi sunt diferite de la un partid la altul.

Euroscepticismul antiliberal, bazat pe primatul grupului asupra individului, structurează problemele în termeni de „noi și ei”, concepe implicit economia și schimbul ca un joc cu sumă nulă, hipertorifiază problema distribuirii și redistribuirii bogăției și neglijează sau ignoră soluția producerii bogăției. Diferențele între extrema dreaptă și extrema stângă țin, eventual, de grupul de referință: străinii iau locurile „noastre” de muncă, multinaționalele sau capitaliștii în general delocalizează locurile „noastre” de muncă. În locul unei economii deschise și creatoare de bogăție, extremismele de toate culorile se scufundă în eroarea logică a unei economii închise, autarhice.

Un fapt cu consecințe potențiale deosebit de grave este că nu numai partidele extremiste au monopolul ignoranței economice. În anii 1930, NSDAP și-a prezentat politicile antisemite și sub ambalajul luptei împotriva șomajului. Câteva decenii mai târziu, se poate constata cu îngrijorare că aceeași ipoteză eronată a unui număr fix, limitat de locuri de muncă este acceptată de către partide ne-extremiste ca fundament al politicilor lor de comabtere a șomajului. Spre exemplu, Partidul Socialist din Franța constatând un șomaj persistent de 10% propunea reducerea obligatorie cu același procent a timpului de muncă, pentru a „împărți locurile de muncă”. Mai recent, Partidul Socialist din Spania a introdus restricții pentru muncitorii români și bulgari, care „luau” locurile de muncă ale spaniolilor, restricții menținute de Partidul Conservator după preluarea puterii. Tot un Partid Conservator, în Regatul Unit, evocă posibilitatea nerespectării Tratatului de aderare, pentru prelungirea perioadei tranzitorii de 7 ani privind accesul pe piața muncii a cetățenilor a două state membre.

În plan politic, euroscepticismul liberal, consideră libertatea individuală ca voloare politică supremă. Protejarea ei față de orice putere politică este obiectivul central al oricărei constituții, o garanție suplementare fiind asigurată de existența unei concurențe instituționale[4].

Concurența instituțională este considerată un atu important al Europei, fiind unul din factorii care au contribuit la dezvoltarea accelerată a acestui continent. Fragmentarea politică a Europei medievale a permis descoperirea treptată și dezvoltarea acelor reguli care au evoluat în sistemul cunoscut ulterior sub termenul de capitalism (popularizat, dacă nu chiar propus, de către... Marx). Astfel, progresul Europei, recuperarea decalajului pe care Europa îl avea față de alte regiuni ale lumii (precum China) și avansul dobândit ulterior este explicat în primul rând prin evoluția instituțională și abia în subsidiar prin revoluția industrială. Inventarea mașinii cu abur și, mai ales, generalizarea utilizării ei prespuneau un anumit cadru instituțional, favorabil libertății și inițiativei individuale. Cu toate că excesele, abuzurile și tentativele de monopolizare ale puterii politice nu au lipsit din Europa, acest continent s-a remarcat în ultimul mileniu mai degrabă prin numărul redus și caracterul efemer al unificărilor forțate. Concurența între diversele entități politice (și religioase) a condus pe termen lung la limitarea puterii factorului politic (și religios) asupra cetățeanului și la inovații instituționale asimilabile unui capitalism embrionar. Această concurență instituțională între seturi alternative de reguli, printr-un proces îndelungat de experimentare, a permis descoperirea, în Europa și nu în altă parte a lumii, a unui sistem economico-social care, în ultimele două secole, a produs mai multă bogăție decât în restul istoriei umanității. Centralizarea politică și uniformizarea cadrului instituțional la scară continentală amenință buna funcționare a mecanismului aflat la originea prosperității europene și, indirect, mondiale.

Descentralizarea puterii nu înseamnă limitarea puterii – subsidiaritatea ar trebui să susțină entitățile locale să identifice resurse și soluții la probleme locale, nu să ofere oportunitatea de a transfera orice problemă la nivel supranațional, favorizând de-responsabilizarea.Subsidiaritatea aplicată în mod coerent pornește de la nivel individual, existând o convergență între libertatea (sau descentralizarea) individuală și cea politică. Dacă subsidiaritatea este limitată la un nivel supraindividual, ea nu reprezintă neapărat o limitare a puterii politicului asupra individului decât în măsura în care există o concurență instituțională puternică, iar centrul are puteri reduse de uniformizare a seturilor de reguli. Astfel, dacă principiul subsidiarității este aplicat doar la nivel supra-individual, o comună poate lua în mod democratic măsuri percepute ca abuzive de către unii cetățeni aflați în minoritate (un exemplu recent ar putea fi limitarea mărimii meniurilor la restaurantele fast-food din New York).

Descentralizarea din punct de vedere economic înseamnă, în ultimă instanță, recunoașterea suveranității individuale. Din punct de vedere practic, acest concept se suprapune cu cel de liberalizare. Contrastul dintre Constituția SUA și Tratatul de la Lisabona oferă argumente suplimentare euroscepticismului de inspirație clasic-liberală.

Dacă analizăm momentul elaborării/votului putem constata următoarele: încredere minimă în Politic (USA), respectiv maximă, aproape de maxim, în creștere (UE) – așteptările au fost legate, printre altele, de asigurarea unei participări active a cetățenilor europeni la luarea deciziei , alimentată și de limitele apărute în aplicarea metodei deschise de coordonare.[5]

Astfel, în cea mai mare parte a sa, Declarația de Independență enumeră abuzurile pe care Regele Angliei și guvernul său le-au comis asupra cetățenilor din cele 13 colonii și justifică dreptul cetățenilor de a se revolta împotriva unui astfel de guvern abuziv. Dezbaterile care au însoțit și urmat Războiul de Independență au relevat proecuparea pentru a minimiza riscul producerii unor astfel de abuzuri în viitor. Soluția și obiectivul de urmat a fost elaborarea unei Constituții, care să garanteze limitarea puterii statelor federate asupra cetățenilor precum și cea a guvernului federal asupra cetățenilor și asupra statelor federate. (Conform amendamentelor IX și X). Democrația, separarea puterilor în stat, structura federală sunt doar mijloace pentru atingerea obiectivului respectiv.

Cu toate precauțiile luate la elaborarea Constituției, după un Război Civil, două Mondiale, unul Rece, altul împotriva terorismului precum și după o Mare Criză și vreo câteva mai mici, actuala structură politico-economică a Statelor Unite ale Americii este, cu siguranță, diferită de cea imaginată de Părinții Fondatori. Nivelul prelevărilor obligatorii, al cheltuielilor și datoriei publice au înregistrat un trend crescător, care continuă și în prezent. Evoluția structurii cheltuielilor publice este și ea relevantă: dacă la începutul secolului raportul dintre cheltuielile statelor și cele ale guvernului federal era de 2 la 1, acum se constată o inversare a lui. Exemplele ar putea continua cu creșterea exponențială a numărului, volumului și costului reglementărilor, cu faptul că sursa lor tinde să fie mai degrabă Congresul federal decât autoritățile sau parlamentele locale, mai degrabă puterea executivă (guvern, agenții etc.) decât cea legislativă. Un studiu de caz edificator poate fi construit fie și doar pe baza Codului Fiscal (Internal Revenue Service Code), pe care un fost președinte l-a considerat „o rușine pentru umanitate”:[6] Volumul său a crescut de la 27 de pagini în 1913 la 5296 pagini în 2011.

Un eurosceptic de inspirație clasic-liberală poate interpreta această evoluție ca un argument al rezervei sale față de orice pas în direcția centralizării politicii la nivelul Uniunii Europene. Argumente suplimentare pot fi găsite în însuși conținutul Tratatului Constituțional, atât în prevederile sale cât și în elementele esențiale care lipsesc din acestea. Din această perspectivă, Tratatul apare ca fiind alcătuit dintr-o primă parte (de o amploare redusă) în care sunt enunțate principii generoase, unele în directă filiație a tradiției clasic-liberale, preocupate de respectarea libertăților și drepturilor individuale, de protejarea lor de încălcările politicului, via limitării sferei de acțiune guvernamentale. Restul Tratatului reprezintă de fapt excepții de la aceste principii.

Contrar Constituției SUA, Tratatul de la Lisabona nu impune nici o limitare efectivă a puterii politicului asupra cetățeanului, deși proiectul constituțional a intenționat participarea activă a cetățenilor la luarea deciziilor la nivel european. Din acest punct de vedere, au dreptate cei care afirmă că tratatul nu este o constituție europeană, deoarece obiectivul suprem al unei constituții este acela de a limita puterea autorităților asupra cetățenilor.

Din acest punct de vedere, acuzațiile de „deficit democratic” aduse instanțelor europene pot generea confuzie. În primul rând, nici un membru al comisiei sau un înalt responsabil al BCE nu poate ajunge în funcție fără a fi propus sau validat de instanțe cu legitimitate democratică. În al doilea rând, legitimitatea conferită de votul popular nu constituie prin ea însăși o garanție că puterea politică este exercitată fără erori sau abuzuri. A urmări democratizarea instanțelor europene sau a modului de luare a deciziilor, poate conduce la transformarea democratizării ca scop în sine, în dauna obiectivului de a reduce puterea politicului asupra cetățenilor.

Reticența manifestată de euroscepticismul clasic-liberal față centralizarea politică are și argumente de natură economică. Centralizarea politică se traduce, în ultimă instanță, prin centralizarea (comunizarea) resurselor și redistribuirea lor. Volumul sporit al acestora este de natură să exacerbeze comportamentele de rent-seeking (lobby) considerate deja excesive la nivel național.

Redistribuirea resurselor este realizată centralizat, în numele unei solidarități europene a cărei existență este contestată, iar în unele cazuri este inexistentă chiar la nivelul statelor membre. Amplificarea redistribuirii amenință însăși solidaritatea europeană, atat cât (mai) există din ea. Limitarea redistribuirii la nivel european sau alocarea fondurilor în proporție egală sau apropiată cu mărimea contribuțiilor pune sub semnul întrebării necesitatea centralizării lor. Constituirea diverselor fonduri de solidaritate generează comportamente de tipul hazardului moral, iar limitarea riscului sistemic astfel generat necesită reglementări și/sau fonduri suplimentare. Presiunea asupra bugetelor naționale și a celui european explică persistența, și în domeniul fiscal, a agendei armonizatoare a instanțelor europene. Deși fiscalitatea este un domeniu care (încă) ține de suveranitatea națională, toate măsurile luate la nivel central (cu sprijinul direct și declarat al statelor cu fiscalitate ridicată) converg către obiectivul uniformizării fiscalității la un nivel cât mai ridicat posibil.

Concluzii

Euroscepticismul față de centralizarea politică este generalizat (inclusiv la partide extremiste), chiar dacă unele partide eurosceptice (comuniste, ecologiste) doresc să utilizeze puterea centrală de acum pentru avansarea agendei proprii (salariu minim european[7], protecționism social-ecologic, armonizare fiscală etc.).

Euroscepticismul anti-liberal (de toate culorile politice) este dominant atât la nivelul statelor membre, cât și în Parleamentul European. (Spre exemplu, alegerile din 2002 au condus la dispariția partidului liberal în Franța, în condițiile în care circa extrema dreaptă și cea stângă au atras circa o treime din voturile exprimate).

Euroscepticismul față de centralizarea economică (noi reglementări, armonizare politică, interferențe politice în economie, subvenții, protecționism) este limitat. El nu are o reprezentare politică structurată ci doar câțiva purtători de cuvant marginalizați (Vaclav Klaus).

Dacă partidele moderate, sub constrângerile electorale de termen scurt, continuă să valideaze implicit cadrul de referință al partidelor extremiste (societăți închise, bazate pe o economie de partaj), ne putem aștepta la o creștere a puterii de seducție exercitate de către acestea din urmă. Acest risc nu este de neglijat deoarece se constată deja exemple în care partidele „instituționale” validează tezele economice eronate ale partidelor extremiste (discursul protecționist al partidelor franceze, criticile la adresa independenței BCE, măsurile discriminatorii luate de Zapatero pe piața muncii din Spania,[8] discursul similar al Partidului Conservator britanic etc.).

Consecințele generalizării euroscepticismului anti-liberal sunt deosebit de grave în plan economic și politic.

În plan economic, crește semnificativ riscul adoptării unor politici nocive, demagogice. Din punct de vedere economic, demagogie înseamnă prezentarea exclusiv a beneficiilor vizibile, concentrate și pe termen scurt a politicilor/măsurilor propuse și ignorarea costurilor indirecte, dispersate și pe termen lung aferente acestora.

Pe termen lung, concurența instituțională care a făcut succesul Europei față de alte continente (evoluționism instituțional la scară seculară sau chiar milenară) este amenințată de centralizarea politică.

Eficiența discursului demagogic este în relație directă cu ignoranța economică a electoratului. Un exemplu relevant vine din zona măsurilor de limitare a accesului lucrătorilor din Europa Centrală și de Est la piața muncii din Vest. Aceste măsuri au fost popularizate ca și soluții unice la amenințarea dumpingului social – ne putem referi doar la temerea legată de, scăderea dramatică a salariilor autohtonilor datorită excedentului de forță de muncă străină. Limbajul dublu – vorbim de mobilitatea vesticilor , dar de migrația esticilor – a creat o confuzie evidentă legată de semnificația cetățeniei europene și, nu în ultimul rând, legată de angajamentul comunitar pentru desăvârșirea pieței interne. Se ignoră un aspect evident legat de contribuția lucrătorilor migranți la bugetele de asigurări sociale, exacerbându-se temeri nefondate de instabilitatea economică și socială generată de migranți.

Într-un mod aparent paradoxal, o mai bună educație economică a electoratului și a reprezentanților săi poate spori euro-scepticismul liberal, reducând în paralel răspândirea celor mai periculoase forme ale euroscepticismului anti-liberal. Partidele situate la centrul spectrului politic ar avea astfel mai puține tentații de a urma sau supralicita în direcțiile naționaliste, protecționiste sau totalitare privilegiate de partidele extremiste.

Textul de față a fost publicat, sub același titlu, în Tirau, Liviu C. și Melancu, Ștefan, (2013) "Interferente euro-atlantice. 20 de ani de studii europene la Universitatea Babeș-Bolyai", Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, pp. 252-259.

Referințe bibliografice:

Hartleb, F. (2011 )- A thorn in the side of European elites: The new Euroscepticism, Centre for European Studies, Brussels, (disponibil la adresa:http://www.1888932-2946.ws/ComTool6.0_CES/CES/E-DocumentManager/gallery/Research_Papers/athornintheside-1.pdf)

Marinescu, C. (coord.) Gabriel Staicu, Marius-Cristian Pană, Octavian-Dragomir Jora, Cosmin Mosora (2011) - Libertate economică şi proprietate. Implicaţii privind reformele instituţionale din România şi Uniunea Europeană, Editura ASE

Szyszczak, E.. (2006)- Experimental Governance: The Open Method of Coordination, European Law Journal, Vol. 12, No. 4, July 2006, pp. 486–502.