Lucrarea analizează, în lumina evenimentelor recente, dificultăţile cu care se confruntă teoria economică în explicarea şi prevederea crizelor. Cauzele acestor dificultăţi ţin, pe de o parte, de problemele fundamentale pe care le ridică conceptul de echilibru general, iar pe de altă parte, de ipotezele nerealiste pe care se bazează majoritatea modelelor financiare. Ceea ce este comun celor două categorii de cauze este că avertismentele formulate în cursul timpului cu privire la limitele teoriei echilibrului şi ale teoriei financiare au fost ignorate şi tratate ca fiind formulate în necunoştinţă de cauză. Autorul sugerează că este nerealist să se încerce explicarea proceselor macroeconomice pe baza comportamentelor individuale şi că este încă şi mai puţin justificat să se considere că economia în întregul său se comportă „raţional” sau „irațional” ca și cum ar fi un individ. Economia este un sistem adaptiv complex, în care un rol important au structurile de tip reţea în care indivizii sunt implicaţi. Spre deosebire de modelele macroeconomice standard, modelele mai noi, care reflectă acest aspect, permit să se prevadă oarecum  tranziţiile de fază majore ale economiei, chiar dacă nici acestea nu pot prevedea momentul exact al începerii unei asemenea mutaţii.

1. Introducere 

Sistemul financiar mondial a intrat în 2007 într-o criză fără precedent în ultima jumătate de secol. Această criză a fost progresivă: ea a afectat succesiv diferite pieţe, diferite categorii de agenţi economici şi diferite ţări, iar, în final, s-a transformat într-o adevărată criză economică mondială.

Aceste fenomene au dat naştere la diverse genuri de interogaţii şi reflecţii cu privire la capacitatea ştiinţei economice de a explica şi de a prevedea evenimente importante, cum ar fi, de exemplu, izbucnirea unei crize majore. Pentru prima oară după mai multe decenii, publicaţii economice importante (The Economist, The Financial Times) au consacrat spaţii ample dezbaterilor metodologice şi cercetării fundamentale din economie. Aceste dezbateri au ocazionat exprimarea unor puncte de vedere radicale, mergând până la invocarea necesităţii unei refondări complete a disciplinei. Marea majoritate a comunităţii ştiinţifice a respins însă aceste poziţii radicale. Un mare număr de economişti recunosc totuşi că actuala criză a evidenţiat necesitatea depăşirii limitelor teoriei economice dominante (mainstream economics)[1] şi ale aplicaţiilor sale în domeniul reglementării financiare şi al politicii monetare.

2. Dinamica crizei

Există deja numeroase analize ale cauzelor şi desfăşurării crizei.[2] O explicaţie este că Fed a menţinut rata dobânzii la un nivel scăzut, ceea ce a dus la creşterea gradului de îndatorare a agenţilor economici. Altă argumentaţie este că dereglementarea a permis instituţiilor financiare comiterea unor excese, iar alta, că politica guvernului american a încurajat persoanele cu venituri modeste să aspire la obţinerea unei locuinţe proprii, ceea ce a favorizat apariţia bulei imobiliare. Se mai observă că un factor favorizant a fost înclinaţia spre economisire ridicată din China, care a alimentat intrările de capital în SUA şi a permis menţinerea ratei dobânzii la un nivel redus în această din urmă ţară.[3] În fine, o altă cauză frecvent menţionată este aceea că băncile au mizat foarte mult pe aşa-numitul „efect de levier”[4], în timp ce clienţii lor au devenit vulnerabili la scăderea preţurilor activelor cu care şi-au garantat împrumuturile.[5]

Oricare ar fi cauzele crizei, dinamica sa este cunoscută. Băncile au sporit volumul creditelor acordate pentru construirea de locuinţe cu mult peste nivelul permis de capacitatea de îndatorare a beneficiarilor creditelor respective. Dacă debitorii nu-şi rambursau împrumuturile, băncile nu aveau prea mult de pierdut, deoarece recuperau aceste credite prin vânzarea locuinţelor ipotecate, ale căror preţuri erau într-o permanentă creştere. În modul acesta, în pofida costului implicat de operaţiunile de valorificare a garanţiilor, pierderile suferite de bănci au fost relativ mici, ceea ce a dus la creşterea rapidă a volumului creditelor imobiliare. Un impuls suplimentar în această direcţie a fost dat de implicarea băncilor internaţionale[6], care au început să refinanţeze creditele ipotecare prin intermediul unor produse financiare special concepute astfel încât să permită împachetarea unor creanţe de calitate diferită. Aceste inovaţii au determinat o dezvoltare extraordinară a titrizării creditelor.[7] În modul acesta, s-a produs o remarcabilă lărgire şi diversificare a gamei activelor financiare, deoarece orice fel de credit a putut fi titrizat. În ceea ce priveşte atitudinea băncilor centrale şi a autorităţilor de reglementare şi supraveghere financiară, acestea au rămas, în general, pasive, deoarece au considerat că inovaţiile amintite determină dezvoltarea pieţelor financiare şi diseminarea riscurilor, ducând, astfel, la un sistem financiar mai solid şi mai eficient.[8]

A fost suficientă o încetinire a creşterii economice în SUA pentru ca volumul creditelor restante să crească, iar preţurile caselor să stagneze. În acel moment, băncile au început să-şi analizeze poziţiile şi să-şi evalueze pierderile aferente creditelor „subprime” concretizate în titlurile pe care le deţineau. Problema era însă nu numai că multe credite materializate în instrumentele derivative erau „toxice” - în sensul că ajunseseră la scadenţă şi nu erau răscumpărate -, ci şi că preţurile de piaţă ale titlurilor respective erau în scădere rapidă. Astfel, existenţa unui mare număr de active „toxice”, chiar şi neidentificate, a determinat scăderea preţurilor tuturor produselor derivative. Ca urmare, o serie de bănci mari au constatat că situaţia lor financiară este foarte precară şi au început să caute căi de redresare. Însă, nici o bancă nu ştia care din celelalte bănci erau în dificultate şi, de aceea, au stopat acordarea de credite tuturor băncilor. În modul acesta, piaţa interbancară s-a blocat, ceea ce a făcut ca întregul sistem economic să înceteze să mai funcţioneze. Căci, desfăşurarea normală a vieţii economice necesită finanţarea permanentă de către bănci a diverselor tranzacţii, precum şi refinanţarea reciprocă a băncilor pe o piaţă specifică: piaţa interbancară.[9] În consecinţă, nu numai băncile, ci şi firmele şi persoanele fizice s-au găsit în situaţia de a nu mai putea obţine nici un fel de împrumuturi - aşa cum s-a întâmplat, de altfel, şi în timpul crizei din 1929-1933.[10]

Rezultă că la început criza a fost o criză de lichiditate, în sensul că băncile nu au mai putut să obţină lichidităţi prin vânzarea pe piaţa interbancară a activelor pe care le deţineau, deşi aveau nevoie acută de fonduri lichide pentru a-şi acoperi pierderile provocate de creditele restante şi a face faţă cererilor de restituire a depozitelor. Din punct de vedere tehnic, o asemenea problemă, deşi reală şi gravă, nu constituie totuși o problemă vitală. În curând s-a văzut însă că lipsa de lichiditate reflectă insolvabilitatea unor instituţii financiare şi că mulţi participanţi importanţi la piaţa financiară sunt, de fapt, în stare de faliment. O serie de bănci au ezitat să recunoască pierderile provocate de creditele restante, deoarece acest procedeu contabil le-ar fi obligat să-şi diminueze valoarea activului şi să apară în ochii publicului şi ai autorităţilor ca potenţial insolvabile. Ca urmare, incertitudinea de pe piaţa interbancară a sporit şi mai mult.[11] În aceste condiţii, era inevitabil ca, mai devreme sau mai târziu, să se ajungă la concluzia că unele bănci şi companii de asigurări trebuie lăsate să dea faliment, ori să fie salvate într-un mod sau altul.

Iniţial, s-a aplicat prima variantă, iar banca Lehman Brothers a dat faliment. Acest eveniment a avut însă consecinţe atât de grave asupra pieţei financiare, încât a trebuit să se recurgă la cealaltă abordare. Astfel, soluţia adoptată în final pentru a elimina sau a atenua problema lipsei de lichiditate a fost alimentarea sistemului cu imense cantităţi de monedă.[12]    

Alte măsuri au fost salvarea AIG - cea mai mare societate de asigurări din lume - prin crearea unui sistem de credit de tip credit-default swaps, precum şi naţionalizarea a două mari bănci ipotecare americane. În Europa, mai multe bănci au fost salvate de la faliment şi practic naţionalizate.

Desigur, în fiecare caz au existat şi anumite probleme specifice. De exemplu, o cauză frecvent menţionată a dificultăţilor cu care s-a confruntat AIG a fost supravegherea inadecvată exercitată de autoritatea americană de resort (Office of Thrift Supervision). Însă, după cum vom încerca să argumentăm în această lucrare, diverse manifestări ale crizei sunt strâns legate, iar prăbuşirea sistemului finaciar și, mai departe, criza economică au fost provocate de evoluţia economiei ca întreg, nu de diverse evenimente disparate. Fără îndoială, izolarea unor factori şi investigarea acţiunii lor individuale este utilă din punct de vedere ştiinţific, însă nu trebuie să ducă la ocultarea faptului că aceşti factori acţionează, de regulă, împreună şi produc efecte sinergice.

În prezent, se consideră că perspectivele economice mondiale s-au îmbunătățit, deşi redresarea economiilor avansate este lentă, iar distorsiunile mix-ului de politici economice aplicate în ţările respective complică elaborarea politicilor economice în economiile de piaţă emergente.[13]

În legătură cu acest „optimism moderat”, se impun câteva observaţii. În primul rând, şi înainte de criză, între economişti a existat un larg consens că economiile contemporane funcţionează normal şi că acest mod de funcţionare este bine cunoscut. O ilustrare a acestei convingeri este mesajul adresat în 2003 „Asociaţiei Americane de Economie” de preşedintele său, R. Lucas, laureat al premiului Nobel pentru economie, în care acesta afirmă că „problema centrală a prevenirii crizelor a fost rezolvată pentru toate scopurile practice şi pentru mai multe decenii de acum înainte”.[14] Un alt exemplu este o cuvântare similară ţinută în 2004 de B. Bernanke, preşedintele Fed, în care vorbitorul elogiază „marea moderaţie” a dezvoltării economice din ultimii douăzeci de ani.[15] Această performanţă este atribuită, în parte, îmbunătăţirii politicilor economice rezultate dintr-o mai bună înţelegere a modului de funcţionare a economiei.

Într-adevăr, ştiinţa economică a progresat foarte mult în ultimele decenii, printre altele, ca urmare a apariţiei unei noi generaţii de modele macroeconomice, cum ar fi „Modelul dinamic stohastic de echilibru economic general” (Dynamic Stochastic General Equilibrium Model, DGSEM), „Modelul de echilibru general calculabil” (Computable general equilibrium models, CGE), „Modelul bazat pe agentul reprezentativ” (Agent-based model, ABM) etc. Metodologia acestor modele se bazează pe două principii: modelarea comportamentului agenţilor economici la nivel microeconomic (gospodării, intreprinderi, stat) şi utilizarea datelor din trecut pentru calibrarea modelului. Obiectivul lor este explicarea evoluţiei variabilelor macroeconomice, cum ar fi PIB, rata inflaţiei, rata şomajului etc. De asemenea, aceste modele joacă un rol important în conceperea şi evaluarea impactului politicilor monetare şi fiscale duse de băncile centrale, guverne, instituţii financiare internaţionale etc. 

În această atmosferă de încredere în realizările teoretice şi practice ale ştiinţei economice, a trecut în plan secundar teoria ciclurilor economice elaborată de şcoala austriacă, după care crearea de monedă şi de credit de către un sistem bancar cu două nivele (bancă centrală şi bănci comerciale) şi rezerve fracţionare (pentru depozite) provoacă mari dezechilibre, care sfârşesc prin a declanşa, mai devreme sau mai târziu, crize economice.^[16] De asemenea, au fost respinse ca nefondate criticile la adresa politicilor economice duse de autorităţile americane, formulate public de unii economişti reputați ca P. Krugman[17], J. Stiglitz[18], R. Shiller[19], etc.

A existat şi un alt gen de reacţii, mai puţin radicale, care, chiar dacă nu au evidenţiat iminenţa crizei, au arătat că în economia de piaţă crizele sunt fenomene recurente şi că actuala criză nu se deosebeşte, în esenţă, de crizele anterioare.[20] Şi aceste avertismente au rămas însă fără ecou, deoarece modelele amintite nu sugerau posibilitatea unui colaps. Iar adevărul întreg este că nici autorii citați nu au recomandat folosirea unui nou tip de modele susceptibile să prevadă apariţia crizei, ci au arătat doar că toate crizele majore au unele trăsături comune şi că unele din aceste trăsături sunt vizibile şi în economiile contemporane.

Între timp, părerile economiştilor cu privire la cauzele şi derularea crizei s-au schimbat și diversificat foarte mult. Înainte de izbucnirea crizei, părerea cvasiunanimă a fost însă că economiile de piaţă nu se abat de la drumul prosperităţii  şi, chiar dacă se abat, derapajele pot fi corectate de băncile centrale, în frunte cu atotputernicul Fed. Nici o şcoală de gândire economică nu a fost pregătită, aşadar, să facă faţă situaţiei în care economia deraiază în pofida eforturilor autorităţilor.

3. Evoluţii recente ale teoriei economice

3.1. Bazele microeconomice ale teoriei macroeconomice

După cum am menţionat, ştiinţa economică a realizat un considerabil progres prin construirea unor modele macroeconomice bazate pe rezultatele analizelor microeconomice. În aceste modele, se presupune că agenţii economici se comportă raţional, ceea ce înseamnă că gospodăriile îşi maximizează utilitatea, iar întreprinderile, profitul. Conjugându-se la scară macroeconomică, aceste acţiuni determină, printr-un proces de ajustare a cererii, ofertei şi preţurilor, starea şi evoluţia întregii economii. În modul acesta, studiul relaţiilor dintre variabilele agregate (PIB, stoc de capital, număr de lucrători, rata inflaţiei, poziţia balanţei de plăţi etc.) se întemeiază pe analiza comportamentelor individuale.

Încercarea de a explica procesele macroeconomice prin conjugarea comportamentelor individuale a pus în faţa ştiinţei economice aşa-numita „problemă a agregării”. Această problemă constă în dificultăţile teoretice şi empirice cu care se confruntă tratarea unei mărimi agregate ca total sau medie a unor mărimi individuale, ce reflectă, de exemplu, comportamentul unui agent individual, aşa cum este descris acesta de teoria microeconomică.[21]

În prezent, modul în care se face trecerea de la nivelul individual la nivelul agregat şi erorile de compoziţie care se pot comite cu această ocazie sunt amplu discutate în literatură.[22] Poziţia tradiţională a economiştilot în legătură cu aceste probleme a fost însă că funcţionarea economiei este corect descrisă de modelele macroeconomice construite pe baza ipotezei că agenţii economici au un comportament raţional, în sensul că urmăresc maximizarea utilităţii sau a profitului. Această concepţie -  cunoscută sub denumirea de „economie walrasiană”[23] - se bazează, aşadar, pe postulatul că indivizii au un comportament optimizant (homo oeconomicus), care se manifestă inclusiv la nivel macroeconomic. În modul acesta, problema agregării este, de fapt, eludată, deoarece mărimile agregate sunt tratate ca şi cum ar fi rezultatul unor decizii individuale optime. Acest procedeu – vechi şi binecunoscut - nu este însă deloc justificat din punct de vedere teoretic, ceea ce nu-i împiedică pe mulţi economişti să continue să-l folosească.

A doua abordare este aceea că explicarea relaţiilor semnificative dintre variabilele agregate ale economiei trebuie să se facă independent de comportamentele individuale. Însă, şi reprezentanţii acestei orientări consideră că agregatele respective pot fi tratate ca fiind o sumă sau o medie a deciziilor individuale raţionale. Ca urmare, unii dintre ei se mulţumesc să specifice relaţiile dintre variabilele agregate şi să le testeze econometric, fără a încerca să le explice prin anumite comportamente individuale. Alţi autori continuă însă să invoce comportamentele individuale pentru a-şi justifica presupunerile pe care le fac cu privire la relaţiile macroeconomice. Astfel, în cel mai sofisticat model macroeconomic modern (Dynamic Stochastic General Equilibrium), menţionat anterior, problema agregării nu este rezolvată, ci tratată ca şi cum ar fi rezolvată.

Criza a arătat cu claritate că între comportamentul individual şi comportamentul sistemului economic în ansamblu există deosebiri esenţiale şi că este necesară construirea unor modele care să reflecte în mod explicit acest lucru. Ca urmare, după ce multă vreme a fost considerată rezolvată, problema agregării a revenit în centrul atenţiei economiştilor.[24] Din dezbaterile recente pe această temă rezultă că punctul de vedere pe cale să se afirme este că dinamica unei mărimi agregate nu este reductibilă la comportamentul unui „individ raţional”. Ca urmare, pentru explicarea evoluţiei mărimilor agregate, modelele macroeconomice bazate pe conceptul de „agent reprezentativ” (Agent-Based Models)[25] - care nu este decât varianta modernă a sintagmei „homo oeconomicus” -  nu sunt suficiente, ci sunt necesare modele care să reflecte economiile sau pieţele ca sisteme adaptive complexe.

Rezultă că o problemă fundamentală a ştiinţei economice actuale provine din faptul că teoria macroeconomică eludează problema agregării, tratând variabilele macroeconomice ca şi cum ar exprima comportamente individuale raţionale, deşi acest lucru nu este justificat din punct de vedere teoretic şi empiric. Aceasta este una din cauzele pentru care, deşi sofisticate, modelele macroeoconomice moderne uneori nu se verifică.

Mai grav, majoritatea utilizatorilor modelelor macroeconomice menţionate respinge chestionarea solidităţii fundamentelor microeconomice ale modelelor respective.

Principalul element al bazei microeconomice a modelelor macroeconomice moderne este  postulatul raţionalităţii. În ştiinţa economică, sensul cuvântului „raţionalitate” este însă diferit de sensul comun. În limbajul obişnuit, „raţionalitatea” înseamnă a se acţiona cu judecată şi cu atât de multe informaţii câte se pot obţine sau, în termeni ceva mai formali, a se utiliza în mod coerent mijloace adecvate pentru a atinge obiective bine precizate. În ştiinţa economică, raţionalitatea înseamnă a se alege în funcţie de un ordin de preferinţă complet şi tranzitiv, cu o informare perfectă şi fără costuri; dacă veniturile viitoare sunt incerte, raţionalitatea înseamnă a se maximiza utilitatea aşteptată, adică utilitatea unui venit ponderat cu probabilitatea de a-l obţine.

Impactul postulatului raţionalităţii asupra ştiinţei economice a fost atât de puternic şi de invaziv încât s-a ajuns să se creadă că nu se poate construi o teorie economică ce nu se bazează pe principiul maximizării utilităţii. Evident, această credinţă este greşită, deoarece teoria keynesiană, bazată pe ipoteza fixităţii preţurilor, nu se întemeiază pe acest principiu şi doar cu greu poate fi conciliată cu el: o generaţie întreagă de economişti a încercat să ofere baze microeconomice macroeconomiei keynesiane, adică să pună de acord multiplicatorul keynesian cu postulatul raţionalităţii, şi nici în prezent nu există unanimitate cu privire la rezultatul acestui demers.

Pe de altă parte, economia marxistă, economia radicală şi instituţionalismul american evită postulatul raţionalităţii şi ar fi absurd să se nege că acestea sunt analize economice.

Faptul că în anumite situaţii fiinţele umane au un comportament ce poate părea paradoxal sau neraţional a fost semnalat încă de V. Pareto[26], care a descris comportamentul „neraţional”, ori de H. Simon[27], care a introdus conceptul de „raţionalitate limitată”. De asemenea, aceste „anomalii” au fost recunoscute în literatura referitoare la modelele de maximizare a utilităţii[28] şi în „economia comportamentală” (behavioral economics).[29]

În fine, acest postulat este infirmat de psihologia experimentală, care arată că fiinţele umane îl încalcă sistematic. De exemplu, experimentele, observaţiile şi studiile cu privire la procesele neuronale implicate în adoptarea deciziilor sugerează că sintagma „homo oeconomicus” nu exprimă riguros şi adecvat comportamentul uman.[30]

Paradoxal, aceste rezultate nu au fost luate în considerare de teoreticienii macroeconomiei. După cum arată B. Frey şi R. Eichenberger[31], reacţiile economiştilor confruntaţi cu asemenea „anomalii” au fost diverse. În cazul în care „anomaliile” au privit comportamentul individual, ele au fost ignorate sau respinse ca fiind provocate de natura artificială a experimentului de laborator. În cazul în care nu a fost vorba de experimente de laborator, ci de comportamente reale observate, s-a susţinut că anomaliile sunt repartizate aleatoriu şi în medie se compensează, sau, mai frecvent, că fenomenul concurenţei tinde, pe termen lung, să elimine anomaliile respective. În prezent există însă suficiente observaţii empirice care arată că pieţele liber concurenţiale, inclusiv cele financiare, nu pot elimina la nivel agregat toate „anomaliile” de la nivelul individual. Dimpotrivă, unii autori, cum ar fi G. Akerlof şi R. Shiller[32], M. Pasquinelli[33] etc., evidenţiază „spiritul animalic” ce se manifestă la acest nivel.[34]

În concluzie, o altă problemă nerezolvată cu care se confruntă ştiinţa economică este cea a validităţii conceptului de „agent reprezentativ”, din moment ce acesta este considerat mult mai raţional decât cei pe care îi reprezintă.

3.2. Echilibrul şi „agentul reprezentativ”

Chiar şi în condiţiile foarte restrictive impuse de postulatul raţionalităţii, nu există nici o garanţie că economia se menţine în starea de echilibru. Căci, acest postulat este menit să permită demonstrarea „teoremelor de existenţă” – teoreme care stipulează condiţiile în care un sistem aflat în echilibru general are o soluţie unică -, nu a stabilităţii echilibrului, odată ce acesta este atins..

Într-adevăr, rezultatele fundamentale ale teoriei echilibrului general - elaborate în forma sa modernă de  K. Arrow şi G. Debreau[35] -, sunt cele două teoreme ale economiei bunăstării (welfare economics). Obţinute printr-o demonstraţie matematică, aceste teoreme leagă anumite ipoteze cu privire la funcţionarea economiei (concurenţă pură şi perfectă, omogenitatea şi continuitatea funcţiilor de producţie şi funcţiilor de cerere) de posibilitatea unei stări optime de alocare a resurselor (optim în sensul lui Pareto). Prima teoremă (teorema de echivalenţă) spune că orice stare de echilibru general în condiţii de concurenţă pură şi perfectă este optimă în sensul lui Pareto. A doua teoremă spune că orice stare de optim în sensul lui Pareto poate fi obţinută ca o stare de echilibru walrasian prin realocarea dotaţiilor cu resurse iniţiale.

Implicaţia primei teoreme este că starea de echilibru se caracterizează printr-o alocare eficientă a resurselor. Ca urmare, dacă o economie aflată în echilibru iese din această stare, ea tinde să revină la starea de echilibru printr-un proces de ajustare. În mod tipic, acest proces este un proces de tatonare, care duce la creşterea preţurilor bunurilor pentru care cererea este mai mare decât oferta şi scăderea preţurilor bunurilor pentru care raportul cerere/ofertă este invers. Însă, după cum arată unii autori (H. Sonnenschein[36], R. Mantel[37], G. Debreu[38] etc.), într-un model construit pe principiul că indivizii satisfac cerinţele postulatului raţionalităţii, nu se poate demonstra unicitatea şi stabilitatea stării de echilibru.

Semnificaţia acestui rezultat este adesea ignorată. Motivul este, probabil, acela că, dacă starea de echilibru nu este nici unică şi nici stabilă, interesul intrinsec al analizei economice bazate pe modelul de echilibru general nu poate fi decât extrem de limitat.[39]

Astfel, unicitatea stării de echilibru este importantă în ceea ce se numeşte „analiza comparativă statică”, în care o stare de echilibru se compară cu altă stare de echilibru obţinută printr-o modificare a parametrilor primei stări. Or, existenţa unor echilibre multiple face ca acest tip de analiză să fie lipsit de sens. De aceea, economiştii elimină, de regulă, această problemă prin adoptarea amintitei ipoteze a „agentului reprezentativ”, care generează un echilibru unic, caracterizat printr-o structură de preţuri pe care acesta nu doreşte să le modifice. Însă, după cum arată A. Kirman[40] şi T. Stoker[41], ipoteza „agentului reprezentativ” este susceptibilă de numeroase critici, iar recursul la acest concept ridică problema fundamentală menţionată anterior: problema agregării. Căci, nu există o legătură simplă între comportamentul individual şi evoluția mărimilor economice agregate, iar afirmaţia că un nivel poate fi asimilat cu celălalt este pur şi simplu greşită.

În fine, trebuie spus că cele arătate anterior învederează limitele modelului de echilibru general, nu cauzele acestor limite. Aceste limite sunt date de caracteristica principală a acestui model, care este formalizarea problemelor pur logice care se pun în cunoaşterea modului de funcţionare a sistemelor economice, fără nici o preocupare pentru enunţarea de teoreme susceptibile a fi infirmate cu privire la comportamentul economic real. Iar ceea ce este interesant de remarcat este că cei care evidenţiază aceste limite sunt savanţi reputaţi din domeniul economiei matematice, în timp ce economiştii care continuă să utilizeze acest aparat conceptual şi analitic ca şi cum nu ar exista nici un fel de obiecţii la adresa sa sunt mai degrabă practicieni din structurile guvernamentale, băncile centrale, instituţiile financiare internaţionale etc.

În paranteză, este de notat că varianta de bază a macromodelului unei economii de piaţă arată că, în starea sa de echilibru, funcţionarea acestui tip de economie necesită relativ puţine informaţii. Însă, aşa cum au demonstrat D. Saari şi C. Simon,[42] dacă ar exista realmente un mecanism de echilibrare a unei economii, acesta ar necesita o cantitate de informaţii infinită.[43] Astfel, problema stabilităţii rămâne principial insolubilă în contextul teoriei echilibrului general.

3.3. Eficienţa pieţelor (financiare)

O ipoteză importantă pe care se bazează teoria economică actuală este că pieţele financiare sunt pieţe eficiente. Această ipoteză, formulată în termeni moderni de către E. Fama,[44] afirmă că pe o piaţă suficient de mare şi pe care informaţia se răspândeşte instantaneu, cum este piaţa bursieră, operatorii reacţionează corect şi aproape imediat la informaţii, dacă au capacitatea cognitivă de a le interpreta corect. Iar toate informaţiile pertinente referitoare la activele financiare sunt conţinute în preţurile acestor active; dacă ar exista alte informaţii decât cele cuprinse în preţuri, unii operatori ar încerca să profite de această situaţie prin efectuarea de operaţiuni de arbitraj, ceea ce ar duce la alinierea preţurilor şi la dispariţia posibilităţilor de câştig. Cu alte cuvinte, dacă un participant la piaţă deţine informaţii care permit anticiparea modificării preţurilor unor active, el va încerca să obţină un câştig prin utilizarea acestor informaţii. Astfel, concluzia este că modificările de preţuri trebuie să fie aleatoare (random walk) şi că piaţa liber concurenţială, în special piaţa financiară, care este, în acest sens, o piaţă „perfectă”, tinde să le confere acest caracter.

Ideea că preţurile conţin toate informaţiile existente este destul de ambiguă. Într-adevăr, preţurile conţin toate informaţiile disponibile, dar, aceasta, deoarece informaţiile respective sunt deja încorporate în cererea şi oferta emanate de la cei care deţin informaţiile respective; de aceea, preţurile formate prin acţiunea cererii şi ofertei reflectă informaţiile existente. Însă, după cum au demonstrat S. Grossman şi J. Stiglitz[45], dacă toate informaţiile sunt cuprinse în preţul unui activ, informaţiile respective nu ar avea nici o relevanţă şi, prin urmare, nimeni nu ar acţiona pe baza lor; în consecinţă, informaţiile nu vor mai fi transmise de preţ.

Conceptul de „piaţă aleatoare” (random walk) a fost fundamentat încă la începutul secolului XIX de L. Bachelier.[46] Acesta a arătat că participanţii la piaţă observă în mod independent şocurile care se produc în sistem şi că aceste constatări proprii constituie „informaţia” lor. Aceste evenimente sunt mici şi aleatoare şi se produc după o lege de probabilitate normală (clopotul lui Gauss), a cărei medie este zero. Ca urmare, suma micilor şocuri observate independent de participanţii la piaţă duce la formarea unor preţuri care evoluează aleatoriu. Ceea ce nu este clar în această analiză este modul în care se formează preţurile astfel încât să se modifice doar întâmplător.

Lucrarea lui Bachelier a rămas aproape necunoscută o lungă perioadă de timp, fiind apoi redescoperită de economiştii contemporani şi pusă la baza teoriei moderne a pieţei financiare.[47] Cu toate acestea, chiar în epoca în care Bachelier şi-a publicat lucrarea, au existat unii autori prestigioşi care au negat ideea că participanţii la piaţă decid independent şi la întâmplare şi că această ipoteză poate sta la baza modelării pieţelor financiare. Astfel, deşi a făcut un referat elogios cu privire la lucrarea lui Bachelier, marele matematician francez H. Poincaré a subliniat că ideea amintită nu poate fi luată în serios, deoarece oamenii nu obţin informaţii şi nu acţionează independent, ci se influenţează tot timpul unii pe alţii, fiind înclinaţi în mod constant spre un comportament de turmă.[48]

Avertismentul lui Poincaré a fost însă ignorat, iar aceasta, probabil, din cauza interesului imens existent în epocă pentru tranzacţiile bursiere. Din diverse motive, cercetările cu privire la piaţa financiară s-au dezvoltat totuşi destul de încet, fiind intensificate abia după criza din 1929-1933. Astfel, o lucrare mai amplă în care se analizează consecinţele ipotezei eficienţei pieţei apare doar în 1967.[49]

Ulterior, cercetările bazate pe această ipoteză s-au amplificat şi diversificat, însă unele dintre studiile efectuate au arătat, mai degrabă, că datele de observaţie sunt în contradicţie cu predicţiile teoretice.[50] De asemenea, s-a demonstrat că distribuţia randamentelor activelor financiare prezintă caracteristici de „vâscozitate” şi de „memorie pe termen lung” şi că adoptarea unor ipoteze cu privire la procesul stohastic respectiv diferite de ipoteza gaussiană a lui Bachelier permite o mai bună explicare a comportamentului preţurilor acestor active.[51]

În acest context, este interesant de observat că ceea ce pare a fi determinat renaşterea interesului pentru noile abordări bazate pe ipoteza „eficienţei pieţei” a fost crahul bursier din 1987.[52] Aceasta sugerează că, în general, în materie de teorie economică, schimbările importante sunt determinate de crizele economice, care provoacă revoluţii ştiinţifice de tip kuhnian.^[53]

În legătură cu această problemă, se impun două comentarii. În primul rând, este limpede că marile crize economice stimulează cercetările cu privire la funcţionarea economiei. Istoria faptelor şi a ideilor economice arată că, de regulă, crizele au fost urmate de negarea ortodoxiilor existente şi de apariţia unei noi ortodoxii. În prezent, la fel ca în anii ’30 ai secolului trecut, absenţa unui acord cu privire la principiile fundamentale ale teoriei economice compromite statutul ştiinţific al acestei discipline; există totodată puternice presiuni profesionale şi politice pentru elaborarea unei noi teorii, care să se pronunţe autorizat cu privire la problemele economice la ordinea zilei. Astfel, criza actuală a dus la contestarea celor doi piloni amintiți ai teoriei economice standard: postulatul raţionalităţii şi postulatul pieţelor eficiente. Aceste postulate au fost menţinute mult timp în baza axiomatică a ştiinţei economice, în pofida datelor de observație, care le infirmă, însă au început să fie puse la îndoială în mod oficial după izbucnirea crizei. Asfel, o spectaculoasă luare de poziție în această privință este cea a lui A. Greenspan, fost preşedinte al Fed, care a declarat în în 2008 în faţa Congresului SUA că „în vara anului trecut, întregul edificiu intelectual s-a prăbuşit”.[54]

În al doilea rând, analiza legăturii dintre evoluţia teoriei economice şi crizele economice arată că argumentele de ordin formal-analitic prevalează adesea faţă de dovezile empirice. Cu alte cuvinte, practica se schimbă mai repede decât teoria, ceea ce creează presiuni pentru realizarea unei revoluții de tip kuhnian în știința economică.

După apariţia lucrării lui Bachelier, cele mai importante dezvoltări ale teoriei financiare au fost „teoria portofoliului optim”, elaborată de Markowitz[55], şi „formula Black-Scholes”.[56]

Modelul Markowitz (modelul de evaluare a activelor financiare, Capital Asset Pricing Model) este o metodă de estimare a ratei randamentului aşteptat de piaţă pentru un activ financiar, în funcţie de riscul său sistematic. Formula Black-Scholes permite calculul preţului unei opţiuni având suport acţiunile în funcţie de următorii parametrii: valoarea actuală a acţiunii subiacente; timpul rămas până la scadenţă; prima de exercitare a opţiunii; rata dobânzii; volatilitatea preţului acţiunii.

Ambele contribuţii menţionate şi importantele lor aplicaţii practice depind de ipoteza repartiţiei normale (legii de probabilitate Gauss-Laplace). Însă, în loc să ţină seama de avertismentele că evidenţele empirice nu confirmă această ipoteză, dezvoltările teoretice ulterioare ale modelului Markowitz şi ale formulei Black-Scholes, care stau la baza produselor financiare sofisticate create în procesul de titrizare, au devenit tot mai dependente de ipoteza respectivă. După cum arată acelaşi Greenspan în depoziţia menţionată, în ultimele decenii, s-a dezvoltat un vast sistem de management al riscurilor şi de fundamentare a preţurilor, care combină cele mai avansate cunoştinţe ale matematicienilor şi specialiştilor din domeniul financiar şi care este susţinut de progresele majore din tehnologia computerelor şi a comunicaţiilor. De asemenea, au fost acordate mai multe premii Nobel pentru construirea unor modele de evaluare care au stat la baza dezvoltării pieţei produselor derivative. Însă, paradigma sistemului modern de management al riscului era veche de mai multe decenii.[57] 

Această inerție a teoriei financiare este similară cu cea care se manifestă la nivelul teoriei economice generale. Astfel, în cazul acesteia din urmă, reexaminarea conceptului de echilibru general a fost împiedicată nu numai de teoreticieni, ci şi de practicieni. Într-adevăr, analiştii din departamentele de studii ale guvernelor, băncilor centrale, instituţiilor financiare internaţionale etc., au adoptat modelele macroeconomice amintite şi au depus mari eforturi pentru calibrarea acestora, ceea ce a dat naştere unei puternice rezistenţe intelectuale împotriva chestionării valorii lor cognitive şi operaţionale. Cu alte cuvinte, aşa cum afirmă M. Planck în citatul folosit drept moto pentru această lucrare, dezvoltarea unei noi teorii a fost întârziată de adepţii unei teorii mai vechi, care au preferat să o cosmetizeze, nu să-şi modifice paradigma.

Oricum, la ora actuală, nu pare a exista alt motiv pentru utilizarea „Modelului dinamic stohastic de echilibru economic general” şi a celorlalte modele menţionate decât că acestea sunt relativ uşor de construit şi de calibrat, deși toate consideraţiunile teoretice şi econometrice ar trebui să ducă la abandonarea instrumentelor analitice respective.[58] Căci, este limpede că economiile suferă intermitent schimbări neaşteptate, care au efecte semnificative asupra stării sistemului şi proceselor interne ale acestuia şi că modelele menţionate nu reflectă aceste fenomene.[59] Din acest punct de vedere, criza din 2007-2010 nu este decât cel mai recent şi mai eclatant exemplu.

Totuşi, problema nu constă numai în dificultăţile pe care aceste caracteristici dinamice complexe le creează participanţilor la viaţa economică, doritori, desigur, să facă previziuni corecte.[60] Mai grav este că trăsăturile amintite fac ca baza teoretică a modelelor macroeconomice standard să fie inadecvată, ceea ce le subminează capacitatea de a descrie funcţionarea economiei şi de a servi ca mijoace tehnice pentru conceperea unor politici economice adecvate. Aceasta înseamnă nu numai că ar fi nepotrivit pentru indivizi să-şi facă previziunile aşa cum se presupune în teorie, ci şi că este foarte dificil pentru ei să înveţe să facă previziuni corecte într-un mediu în continuă schimbare şi cu ajutorul aparatului conceptual şi analitic oferit de ştiinţa economică actuală. Pe de altă parte, nici autorităţile nu pot folosi în deplină siguranţă acest aparat pentru a-şi elabora şi aplica politicile. 

De fapt, după cum vom arăta în §5.1 infra, procesul de învăţare însuşi poate duce la anumite schimbări în economie, ceea ce face ca evoluţia economiei spre o stare de echilibru să fie puţin probabilă. Ca urmare, definiţia anticipaţiilor raţionale trebuie şi ea revizuită şi reformulată în aşa fel încât să ţină seama de modul în care agenţii îşi realizează previziunile într-un mediu turbulent.[61]

3.4.  Anticipaţiile raţionale

Un alt element al bazei microeconomice a modelelor macroeconomice moderne esteteoria anticipaţiilor raţionale. Această teorie se bazează pe extensia postulatului raţionalităţii asupra demersurilor subiective ale agenților economici, subdiacente acţiunilor lor economice propriu-zise, cum ar fi obţinerea informaţiilor de care aceştia au nevoie în deciziile lor sau formularea de previziuni cu privire la evoluţiile economice viitoare. Aceasta nu înseamnă că se consideră că indivizii se comportă întotdeauna raţional în domeniul economic, căci, după cum am menţionat, o asemenea afirmaţie poate fi uşor respinsă prin contra-exemple. Se afirmă doar că modul raţional de a fi este cel mai frecvent întâlnit în toate manifestările fiinţei umane şi că, deci, poate fi statuat ca principiu comportamental universal, aplicabil inclusiv în materie de formulare a anticipaţiilor.

Primele formulări ale teoriei anticipaţiilor raţionale aparţin lui J. F. Muth[62], E. Mills[63], J. Sargent şi N. Walace[64] etc. Ulterior, conceptul şi aparatul analitic respectiv au fost utilizate în diverse analize micro şi macroeconomice, care formează conținutul a ceea ce se numește ”noua economie clasică” (noua macreconomie clasică; noua școală clasică; new classical macroeconomics). Una din cele  mai importante aplicaţii ale acestor analize este studiul eficacităţii politicii economice.

Postulatul raţionalităţii implică informarea perfectă a agenţilor economici. Această informare perfectă se manifestă în următoarele trei planuri: 1) propriile preferinţe; 2) constrângerile în materie de resurse la care sunt supuşi (restricţia bugetară); şi 3) pieţele pe care acţionează (mediul de afaceri). Ca urmare a informării perfecte, agenţii economici acţionează într-o stare mentală de certitudine. Această stare de certitudine este presupusă în toate analizele efectuate de reprezentanţii noii macroeconomii clasice, însă constituie totodată şi elementul cel mai contestat de criticii acestei şcoli de gândire.

În aceste condiţii, indiferent că sunt formulate de specialişti sau de nespecialişti, anticipaţiile sunt, în esenţă, identice cu previziunile bazate pe teoria economică pertinentă. Agenţii economici cunosc, aşadar, la fel de bine ca savanţii sau autorităţile modul de funcţionare al economiei-aşa cum este descris acesta de ştiinţa economică cea mai avansată, iar această descriere este corectă. Ca urmare, agenţii privaţi nu pot fi surprinşi uşor de iniţiativele autorităţilor, ci, dimpotrivă, integrează în anticipaţiile lor acţiunile preconizate de guvern, modificându-şi comportamentele în funcţie de schimbarea parametrilor politicii economice şi a cadrului social–economic. De aici, problema „incoerenţei temporale” a politicii economice, care constă în interacţiunea dintre comportamentele agenţilor economici, capabili să formuleze anticipaţii raţionale, pe de o parte, şi acţiunea autorităţilor, animate de dorinţa de a realiza propriile lor obiective, în condiţiile unui univers economic susceptibil să genereze şocuri. Aceasta face ca eficacitatea unei anumite politici economice să depindă de caracterul său de surpriză: de exemplu, o politică monetară expansionistă, menită să stimulze creșterea economică, își produce efectele doar în măsura în care rata inflației nu este prevăzută de agenții economici (inflație-surpriză).[65]

Ipoteza că anticipaţiile se formează în mod raţional are două consecinţe: 1) nu există în mod necesar erori de previzionare; şi 2) chiar dacă există asemenea erori, acestea sunt aleatoare şi, deci, se compensează în medie între ele.

Se observă că, în această interpretare, „raţional” nu înseamnă „exact”, ci „în medie adevărat”. Iar având în vedere că, pentru un număr suficient de mare de cazuri, media tinde spre probabilitatea teoretică, s-ar mai putea spune şi că „raţional” înseamnă „cel mai probabil adevărat”.

În mod evident, această manieră simplificată de definire a raţionalităţii anticipaţiilor are avantajul că este echivalentă cu definiţia tehnică a speranţei matematice (probabilităţii teoretice) condiţionate a unei variabile aleatoare. Mai precis, o anticipaţie raţională poate fi definită ca o anticipaţie care coincide cu speranţa matematică (probabilitatea teoretică) a distribuţiei de probabilitate a variabilei economice care face obiectul previzionării.[66]

Ideea că agenţii economici nu fac erori sistematice este valabilă, evident, doar într-o economie staţionară. În caz contrar, conceptul de „eroare sistematică” nu poate fi definit. În plus, nu se poate spune care este procesul de învăţare adecvat pe care trebuie să-l urmeze agenţii economici pentru a nu comite decât erori aleatoare. Or, după cum a arătat M. Woodford,[67] este posibil ca agenţii economici să cadă de acord asupra unui model macroeconomic greşit, ceea ce le viciază fundamental anticipaţiile.

4. Provocări teoretice

Deşi succintă, prezentarea apariţiei şi derulării crizei și a evoluțiilor recente ale teoriei economice arată că este vorba despre fenomene de interacţiune, interdependenţă, reţea, încredere şi contagiune - fenomene care nu sunt reflectate în modelele macroeconomice moderne.

O primă justificare oferită de economişti pentru această incompletitudine este că modelele macroeconomice moderne nu se mai pot limita la sectorul „real” al economiei, ci trebuie să reflecte pieţele financiare, care sunt complet diferite de restul economiei, chiar dacă reacţionează cu celelalte sectoare.

Argumentul nu rezistă, deoarece, indiferent că este vorba despre modele ale „economiei reale” sau despre modele ale „economiei financiare”, ambele categorii de modele se bazează pe aceleaşi ipoteze fundamentale şi ambele explică fenomenele macroeconomice prin comportamentul individual; conform acestui individualism metodologic, tot ce trebuie făcut pentru a deduce evoluţia variabilelor macroeconomice este adiţionarea variabilelor individuale. Cu alte cuvinte, atât teoria economică, cât şi teoria financiară tratează evoluţia economiei şi a diverselor pieţe ca şi cum ar fi comportamentul unui individ arhetipal (agent reprezentativ).

Trebuie însă spus că economiştii nu sunt singurii care îşi imaginează economia sau piaţa ca o fiinţă vie, înzestrată cu raţiune, sentimente, virtuţi, vicii etc. Politicienii şi comentatorii afirmă şi ei adesea că „piaţa se teme de recesiune”, „prognoza privind creşterea economică publicată recent a făcut ca piaţa să fie mai optimistă”, „piaţa este mai încrezătoare în supravieţuirea euro” etc.

Ideea de a explica panica sau „exuberanţa” colectivă (după expresia lui Greenspan) prin comportamentul identic sau mediu al unor indivizi izolaţi, care nu au nici un contact unii cu alţii şi care nu sunt conştienţi de existenţa semenilor lor, este cel puţin curioasă. Un argument pentru acest procedeu ar fi că recentul colaps al sistemului bancar mondial a fost rezultatul conjugării acţiunilor de maximizare a profitului întreprinse de fiecare bancă în parte, în mod izolat şi fără a ţine seama de efectele comportamentului respectiv asupra sistemului bancar în ansamblul său. Căci, este evident că băncile nu au urmărit în mod conştient prăbuşirea sistemului bancar. Cu toate acestea, adevărul întreg este mai subtil. Pieţele - în general - şi pieţele financiare - în special – nu sunt fiinţe „raţionale”, „iraţionale”, „reticente”, „optimiste” etc., ci sisteme sociale complexe, care conţin un mare număr de participanţi, numeroase interacţiuni locale şi o mulţime de canale de transmitere a informaţiilor, opiniilor, aşteptărilor ş.a.m.d. Ele au numeroase trăsături minunate (sunt ordine, nu haos; realizează alocarea optimă a resurselor; determină recompensarea factorilor de producţie în funcţie de productivitatea lor; etc.) însă „raţionale” nu sunt, nici măcar în sensul economic al termenului.[68]

Macrosistemele cu microcaracteristici de acest gen sunt studiate de mult timp în fizică, biologie şi sociologie. În aceste ştiinţe, se cunoaşte că există sisteme care pot trece rapid de la o stare la alta şi că aceste tranziţii de fază depind de organizarea lor internă, nu de anumite şocuri exogene majore. Un exemplu clasic în acest sens este încălzirea apei, care, în momentul în care ajunge la temperatura de fierbere, determină schimbarea bruscă a stării de agregare: apa trece din starea lichidă în starea gazoasă. Deşi, până la atingerea punctului de fierbere, creşterea temperaturii este continuă, în timpul fierberii, temperatura rămâne constantă, iar volumul apei se modifică brusc. Astfel, deşi există un factor extern care declanşează tranziţia de fază, modificarea acestui factor extern nu este principala cauză a fenomenului.

Sistemele economice par foarte îndepărtate de acest caz, însă aplicarea modelului Ising[69] la procesul electoral, de exemplu, arată că, la nivel fundamental, lucrurile nu sunt chiar atât de diferite. În modelul de vot respectiv[70], se consideră că alegătorii sunt influenţaţi de vecinii lor: ei ţin seama de opinia majorităţii vecinilor şi votează în consecinţă. Se demonstrează că sistemul converge spre o stare bine definită, şi anume cea în care toţi alegătorii ar fi votat pentru aceiaşi alternativă. În cazul în care se presupune că indivizii votează la fel ca vecinii lor doar cu o anumită probabilitate, rezultatele obţinute cu ajutorul modelului determinist rămân valabile, cu condiţia ca probabilitatea amintită să nu depăşească un anumit nivel critic. În momentul în care acest punct critic este atins, alegătorii încep să aibă opinii eterogene şi extrem de volatile. Şi în acest caz, tranziţia de fază este determinată, aşadar, de schimbări mici, a căror dimensiune nu are prea mare legătură cu amploarea efectelor care se produc în cadrul sistemului.

Principala caracteristică a modelelor de acest gen este că nu presupun existenţa unei cauze imediate majore a tranziţiei de fază. Or, această caracteristică este foarte importantă pentru analiza macroeconomică, deoarece, adesea, schimbarea bruscă a stării economiei nu poate fi pusă în seama unor factori responsabili uşor de identificat. Păstrând analogia cu sistemele fizice, se poate spune că, în domeniul social sau economic, în multe cazuri, pur şi simplu nu există nici un indiciu care să avertizeze că sistemul va intra într-o tranziţie de fază şi, deci, nu există nici un mijloc pentru a evita acest lucru. Şi, desigur, nu există nici soluţii simple pentru ieşirea din criză.

O concepţie alternativă, care i-a tentat pe unii economişti, este cea inspirată de principiul autoorganizării formulat de ciberneticianul britanic W. Ross Ashby.[71] În această interpretare, sistemul economic este un sistem dinamic, care se autoorganizează în aşa fel încât devine vulnerabil la micile schimbări aleatore din mediul înconjurător. Un asemenea sistem tinde însă întotdeauna să evolueze spre o stare de echilibru numită „atractor”.[72]

Oricum ar fi, nici una din aceste două concepţii nu se reflectă în modelele macroeconomice moderne. În aceste modele, relaţiile dintre variabile sunt, în esenţă, imuabile, iar sistemul ajunge în starea de echilibru în mod automat. Singurul factor care poate perturba evoluţia economiei este un şoc extern, pe care însă economia îl compensează, ceea ce-i permite să atingă noua stare de echilibru. Procesul prin care se ajunge la acest nou echilibru nu constituie însă o temă centrală a teoriei economice standard. La modul general, se consideră că procesul de ajustare este un proces de tatonare, în care cererea, oferta şi preţurile se ajustează reciproc. După cum a explicat L. Walras[73], totul se petrece ca şi cum un agent fictiv, „licitatorul” (commisaire-priseur, auctioneer) colectează informaţiile cu privire la cantităţile de bunuri pe care vânzătorii şi cumpărătorii doresc să le schimbe şi comunică acestora preţurile care reflectă raritatea diverselor bunuri. Printr-un proces de „tatonare”, adică de încercări şi erori, acest mecanism permite găsirea preţului care asigură egalitatea cererii şi ofertei: acesta este „preţul de echilibru”. „Cantităţile de echilibru” (cerute şi oferite) sunt cele pe care cumpărătorii şi vânzătorii le manifestă la acest preţ.

Însă, după cum arată M. Blaug[74] şi D. Walker[75], conceptul walrasian de „tatonare” are lacune grave, iar actualmente este imposibil să se arate că o stare de echilibru final al economiei în întregul său este independentă de traseul urmat pentru atingerea acestei stări sau că, dintre diverse trasee ce pot fi alese, cel care a fost efectiv adoptat trebuie să conveargă şi va converge spre starea de echilibru. După cum recunoaşte deschis G. Debreau, laureat al premiului Nobel pentru economie, analiza echilibrului dinamic este prea dificilă şi, de aceea, el, cel puţin, nu s-a aventurat niciodată în această direcţie.[76] Nu este surprinzător, deci, că cele mai interesante caracteristici ale economiei văzute ca sistem complex şi interactiv lipsesc din modelele macroeconomice bazate pe conceptul de echilibru general.[77]

Teoria şi modelele macroeconomice moderne nu acoperă, aşadar, unele aspecte esenţiale ale modului de funcţionare a economiei. Printre acestea figurează şi problema care intrigă multă lume-mai ales pe economiştii formaţi în spiritul dogmei planificării economiei-, şi anume modul în care nenumăratele activităţi economice disparate, care au loc în orice sistem economic, se coordonează între ele. Într-adevăr, economia modernă este alcătuită din milioane şi milioane de agenţi, care desfăşoară milioane şi miliarde de activităţi economice şi care interacţionează direct sau indirect unii cu alţii. Fiecare din aceşti participanţi la viaţa economică cunoaşte, desigur, activitatea pe care o desfăşoară el însuşi şi, de asemenea, ştie destul de multe lucruri despre oamenii cu care intră în contact. Cu unii dintre aceşti oameni (furnizori, clienţi, creditori, debitori, funcţionari ai fiscului etc.), el interacţionează direct şi intensiv, iar cu alţii, indirect şi mai slab. Indiferent de gradul de apropiere de semenii săi, orice actor economic are, de regulă, un număr relativ mare de informaţii locale, însă nu ştie şi nici nu-l interesează prea mult situaţia întregii economii. În pofida faptului că majoritatea indivizilor care alcătuiesc un sistem economic nu este conştientă de existenţa celorlalţi participanţi, ori de situaţia şi evoluţia întregii economii, ansamblul activităţilor lor este totuși remarcabil de ordonat.