Demersul din titlu este cu atât mai necesar în zilele noastre cu cât mediul online, mass media sau interacțiunile directe cu semenii devin tot mai des surse ale educării și formării de concepții și opinii. Fără a pretinde că acestea sunt surse inadecvate, este de presupus că nu reprezintă, în mod necesar, surse „autorizate”. Ca atare, se impune oferirea, atât pentru cei interesați, cât și pentru simplii curioși, a unei alternative de înțelegere a unora dintre conceptele din domeniul economic, frecvent invocate, menționate și utilizate ca date. Punerea în practică a acestei inițiative nu ține doar de pasiuni apărute ca derivate ale deformării profesionale. Ar fi, în aceste condiții, în mare măsură, un efort steril (martore îmi sunt grimasele studenților create de plictiseala reluării unor expuneri conceptuale pe care, altfel, le consideră clare și în sine inteligibile). Motivul este observarea tot mai frecventă a faptului că anumite concepte sunt preluate cu facilitatea utilizării clișeelor verbale și devin calul de bătaie al unor inițiative care se transformă în fapte (ne)economice grație așezării lor la loc de cinste în programele oferite de actorii politici, și nu numai. În plus, în ciuda conflictelor logice care le însoțesc, publicul larg (dar și cel de așteptat a fi avizat) nu le sancționează; ba dimpotrivă, le validează preluându-le în sensul conceptual eronat, adăugând astfel un plus de confuzie.

Ultima campanie electorală, ca și precedentele, de altfel, au oferit prilejul exersării la maximum a neajunsurilor invocate mai sus. Mi-a reținut atenția recurența obsesivă a conceptului de „investiție publică” (fără a pretinde câtuși de puțin că dețin o observație exhaustivă în privința luărilor de poziție și a programelor electorale ale actorilor politici sau/și susținătorilor acestora). Câteva exemple imediate: guvernul X a relocat bani de la investiții pentru a finanța consumul; pentru a avea creștere sustenabilă, guvernul trebuie să investească în infrastructură; investiția publică în infrastructură generează efecte benefice pentru economie în ansamblu. Într-un articol de la finele anului trecut, un macroenomist al unei bănci din Londra plasează investițiile publice în infrastructură drept soluție a „ecuației” creșterii economice în România. Un analist autohton se declară satisfăcut dacă guvernul ar miza pe majorarea „investițiilor publice” pentru a forța creșterea economică. Politicienii, oricare ar fi ei, prezintă „investiția publică” drept realizarea majoră a programului de guvernare, soluția prosperității create prin redistribuire. De curând, politicieni de marcă, în sensul vizibilității publice mai cu seamă, deplângeau tărăgănarea adoptării bugetului pentru anul curent pe motiv că împiedică lansarea programelor de „investiții publice” și, în consecință, dezvoltarea țării. În mâinile unor demagogi de profesie, adresate unui public neavizat sau convins de validitatea practică a conceptului, „investiția publică” devine sursa unor confuzii teribile și a unor dispute politice sterile.

Logica din spatele asocierilor expuse mai sus este simplă și ușor de intuit: bani, deloc puțini, sunt „investiți” de stat în proiecte care vor crea locuri de muncă, venituri suplimentare și, la capătul firului logicii simplificate, încasări suplimentare în conturile firmelor și, mai ales, ale statului. La fel ca în cazul unei investiții de succes realizată de un întreprinzător, banii alocați inițial generează profituri viitoare. În plus, faptul că „investiția” este a statului, creează, pe lângă senzația unor beneficii generalizate, dar și credința că aceasta va fi una de succes; doar este administrată de reprezentanții statului, deci în beneficiul tuturor.

Totuși, demersul asumat nu caută să combată (in)eficiența cheltuielilor statului, ci corectitudinea conceptuală a termenului de „investiție publică”.

O analiză prin comparație cu investiția privată se poate dovedi utilă. În sens contabil, cele expuse mai sus cu privire la această analogie, este corect. În esență, orice investiție presupune alocarea unei sume într-o afacere având ca miză recuperarea sumei investite și obținerea unui surplus, ca profit. Însă, analogia nu merge mai departe de interpretarea contabilă. Orice inițiativă investițională este rezultatul unei acțiuni antreprenoriale. Ea se reflectă sintetic în registrele contabile, însă, din punct de vedere economic, investiția înseamnă mai mult decât simple calcule de tip cost-beneficiu. Orice acțiune antreprenorială înseamnă acțiune umană desfășurată într-un anumit cadru de stimulente și constrângeri. Pe deasupra, presupune alocarea unor mijloace limitate, cu întrebuințări alternative. Drept urmare, alocarea mijloacelor rare (exprimate simplificat prin suma investită) nu se poate face ignorând setul de stimulente și constrângeri. Deși suntem tentați să căutăm stimulentele și constrângerile în reglementări, în fond ele sunt mai aproape de investitor decât par. Proprietatea privată este elementul central din setul de stimulente și constrângeri; este sursa și scopul ultim ale inițiativei antreprenoriale. Acționează ca stimulent în asumarea deciziei de a investi cu scopul de a obține profit, dar este și mijloc de constrângere când se pune problema alocării nechibzuite a resurselor. Această interpretare scapă din vederea celor care înțeleg profitul doar în sensul contabil al diferenței dintre încasări și cheltuieli (sursă a multor confuzii și denaturări conceptuale, inclusiv a celei invocate în titlu).

Nu trebuie dedus de aici că există un conflict între interpretarea contabilă și cea economică în privința procesului investițional și a finalității acestuia. Înțelesul pur contabil al conceptului de investiție predispune la simplificări și erori iar forma cea mai expresivă în acest sens este conceptul mutant de „investiție publică”. Acțiunea de a investi nu este compatibilă cu ceea ce guvernul asumă ca domeniu specific de „acțiune” atunci când finanțează varii proiecte. Nota bene: în acest context al inițiativei propuse nu se pune problema de a disputa dacă guvernul trebuie sau nu să finanțeze anumite domenii de activitate (oricum o face), ci să inducem o anumită rigoare a utilizării conceptelor.

Explicația pentru această incompatibilitate stă într-un argument frecvent eludat de specialiști și nespecialiști deopotrivă: lipsa proprietății private ca sursă a asumării inițiativelor publice de finanțare a proiectelor. Firește, din punct de vedere juridic există proprietate privată a statului, însă aceasta nu are nicio legătură cu proprietatea privată ca sursă a stimulentelor și constrângerilor în asumarea unui proiect investițional. Rolul proprietății private este acela de a corecta comportamentele oportuniste prin instrumentul pierderii pe care o resimte proprietarul mijloacelor investite. Aceasta apare sub forma scăderii valorii proprietății celui care investește eronat sau care se comportă nechibzuit în procesul investițional. În aceste condiții este de așteptat ca proprietarul să fie riguros în activitatea antreprenorială, altfel riscă să își diminueze valoarea proprietății. Acest instrument lipsește în procesul finanțării proiectelor publice, întrucât niciun manager sau funcționar al statului nu este direct responsabil, în sensul celor de mai sus, pentru eșecul finanțării. Dacă un proiect public ajunge să coste dublu față de valoarea contractată inițial, banii în plus nu vor însemna micșorarea valorii proprietății funcționarului public decident, ci creșterea deficitului sau a taxelor în viitor. În cazul unei investiții private, dublarea finanțării sau/și pierderea înregistrată vor însemna micșorarea valorii proprietății finanțatorului.

Dincolo de aceste observații plictisitoare și, aparent, lipsite de relevanță practică este util să înțelegem necesitatea demersului de a utiliza corect conceptele. Implicațiile mult mai profunde și nocive, aș putea adăuga, sunt legate de inducerea în rândul publicului larg a ideii că funcționarii statului pot și chiar trebuie să acționeze precum niște investitori. Acest lucru nu este posibil, chiar dacă reprezentanții guvernului ar fi cei mai destoinici întreprinzători. Nu se pune problema lipsei abilităților ca unică explicație a eșecurilor multiple constatate în cadrul proceselor cheltuirii banilor publici sau, cel puțin, aceasta nu este principala explicație pentru ele. De fapt, explicația este mai la îndemână decât pare și ține de structura stimulentelor și constrângerilor în care se manifestă birocrații guvernamentali, respectiv întreprinzătorii. Managementul birocratic conduce inevitabil și invariabil către eșec sistematic, în timp ce managementul privat tinde să atenueze comportamentele ineficiente. În plus, orice alocare bugetară creează efecte redistributive. Astfel, deficitele bugetare (chiar dacă se încadrează în normele europene) nu înseamnă altceva decât transferul notei de plată pentru cheltuielile actuale către generațiile viitoare.

Această logică, demonstrată și susținută de reprezentanții Școlii austriece de economie, este profund viciată și încălcată de către cei care așază pe picior de egalitate guvernul și întreprinzătorul în procesul investițional. Publicul larg este bombardat sistematic cu felurite pseudoargumente și îi este inoculată soluția „investiției publice” ca substitut perfect al investiției private. Ba, mai mult, se delimitează domeniile specifice în care statul trebuie să investească pentru că, se susține complet dezarticulat logic, privații nu ar avea stimulente să o facă. Utilizarea eronată a conceptelor conduce la formarea unor raționamente nocive care tind să devină mituri. Deși foarte mulți constată că, de fapt, se întâmplă exact contrariul, există o rezistență teribilă la înlăturarea acestor concepții eronate. Explicația o reprezintă proliferarea pe scară largă a acestor erori conceptuale ceea ce face dificil demersul cuiva care, în mod onest se îndoiește de validitatea lor, să le corecteze.

Atât timp cât economiști respectabili, politicieni abili, persoane publice sau prieteni de pe rețelele de socializare rostogolesc conceptul după ureche, e foarte greu să te debarasezi de prostul obicei. La fel ca în cazul unei melodii simpliste devenită hit grație difuzării masive pe posturile de radio; deși nu-ți place sau ți se pare că are valoare artistică supralicitată, e greu să ți-o scoți din minte din moment ce o asculți pe toate posturile de radio.