Scopul existenţei sindicatelor şi patronatelor este pur economic, nicidecum social; protejarea privilegiilor împotriva competitorilor, împotriva noilor întreprinzători şi a salariaţilor tineri a reprezentat dintotdeauna principala motivaţie a existenţei breslelor, ghildelor, sindicatelor şi a asociaţiilor profesionale. Dreptul de asociere, inclusiv în organizaţii sindicale sau patronale, este o condiţie a libertăţii şi nu permite nimănui încălcarea libertăţilor altor oameni, dar, în prezent, cu sprijinul discreţionar al aparatului de stat, tocmai acesta este rezultatul. Corectarea nu trebuie realizată printr-o decizie bruscă, fără o justificare clară, fiind posibil ca repararea greşelii să fie mai impopulară decît eroarea juridică în sine.

În urmă cu aproximativ un an a apărut în mass-media o ştire uimitoare din Braşov: muncitorii de la Tractorul S.A. au încercat să îi împiedice pe salariaţii de la Dacia să îşi reia lucrul. La început mi s-a părut foarte ciudat acest comportament lipsit de „solidaritate socială" al unor muncitori care încearcă să încalce dreptul la muncă al altor salariaţi.

Dar, treptat, mi-am amintit că nu este un caz singular, că nu este prima dată cînd un grup de salariaţi încearcă să îi împiedice pe alţi oameni să lucreze, de multe ori fiind chiar colegi în aceeaşi întreprindere, acuzîndu-i că sînt „spărgători de grevă", „slugi", "trădători" ş.a.m.d, utilizînd uneori violenţa fizică, deşi există suficiente norme în legislaţia muncii care reglementează conflictele de muncă.

Negocierea colectivă, un spectacol regizat

Principala sursă de reglementări în acest domeniu este Consiliul Economic şi Social, înfiinţat „pentru asigurarea climatului de stabilitate şi pace socială"[1]. La începutul fiecărui an, reprezentanţii sindicatelor şi patronatelor anunţă în declaraţii publice „compromisul atins după negocieri dure şi îndelungate", care se materializează într-un contract colectiv de muncă la nivel naţional, de ramură, sau la nivelul întreprinderii. 

Interesant este modul în care este "negociat" acest contract, dar mai ales cum este prezentat publicului. Pe site-ul Confederaţiei Sindicale Meridian există un document[2] care descrie amănunţit acest proces:

 

"Procesul de negociere poate fi desemnat şi ca un „ritual", mediatizat corespunzător. Acest ritual al negocierii se desfăşoară în general astfel:

1. Contractul colectiv de muncă este reziliat de către sindicate (sau expiră). Sindicatele cer în primul rând salarii mai ridicate şi alte îmbunătăţiri ale condiţiilor de muncă.

2. Patronatele resping revendicarea ca fiind „evident prea ridicată". Urmează de obicei o ofertă proprie de contract colectiv.

3. Sindicatele resping de obicei - la fel de vehement - oferta patronatelor.

Argumentul: „Oferta este inacceptabilă pentru sindicate".

4. Are loc o dispută publică pe marginea efortului financiar real care ar trebui făcut de patronate în cazul acceptări revendicării şi pe marginea urmărilor ofertei angajatorilor pentru salariaţi.

5. Încheierea unui acord se amână de câteva ori, după ce părţile au negociat bucurându-se de o mediatizare largă.

6. Sindicatele ameninţă cu greva, ameninţare subliniată câteodată de sindicate prin greve de avertisment.

7. După un maraton al negocierilor, care se desfăşoară uneori pe mai multe zile şi nopţi, se ajunge la un acord - dar acest lucru se întâmplă uneori doar după un conflict de muncă ce trece prin grevă, „lock-out" sau mediere. Câte un reprezentant al sindicatelor şi patronatelor dau declaraţii publice şi anunţă "un compromis atins după negocieri dure şi îndelungate". Acest compromis este interpretat de fiecare parte astfel încât să poate fi promovat cât mai bine în rândurile propriilor membri.

8. Conţinutul „ritualului de negociere" este determinat de ceea ce fiecare comisie tarifară a colectat şi interpretat ca date relevante pentru durata de valabilitate a contractului colectiv de muncă. Ritualul în sine serveşte mai ales unei autoprezentări cu efect mediatic cât mai bun "

 

Un bun exemplu al acestei imagini oferite publicului este articolul „Salariul minim pe economie încaieră sindicatele cu patronatele"[3], în care autorul ne comunică cu fermitate că "discuţiile şi negocierile mai mult sau mai puţin discrete pe marginea salariului minim pe economie în 2008 sunt mai aprinse ca oricând". În articol nu există niciun exemplu care să indice "încăierarea", ci declaraţiile politicoase ale domnilor Cezar Corâci şi Bogdan Hossu care, mai degrabă, confirmă că "procesul de negociere poate fi desemnat şi ca un ritual, mediatizat corespunzător".

Monologul social

Mulţi salariaţi, indiferent dacă sînt membri de sindicat, cred sincer că sindicatele sînt organizaţii care le protejează interesele şi drepturile, luptîndu-se din răsputeri pentru a obţine aceste drepturi de la angajatori („reprezentanţii răului necesar"). Identic, orice întreprinzător consideră că patronatele sint asociaţii conduse de specialişti ce încearcă să echilibreze piaţa muncii, dar se lovesc de "obtuzitatea" sindicatelor care nu reuşesc sau nu doresc sa înţeleagă legile economiei de piaţă.

Categoric, percepţia oamenilor asupra relaţiei dintre patronate şi sindicate este aceea a unor negociatori duri, inflexibili, cu interese antagonice, care discută mult, pătimaş, uneori cu schimburi tăioase de replici, temperaţi de un arbitru calm, obiectiv, autoritar, statul.

Nu ştiu dacă acei lideri sindicali sau patronali au într-adevăr calităţi de negociatori, însă aceasta nu are nicio importanţă, pentru că "măcinarea nervilor" în negocierile tripartite are loc cînd se întîlnesc împreună la petreceri, vînători, vacanţe în ţările exotice, la căsătoriile şi botezurile copiilor. Astfel de informaţii apar des în presă şi aparent sînt irelevante pentru că orice om este liber să îşi aleagă partenerii şi locurile în care îşi petrece timpul liber. Devin, însă, relevante în momentul în care descoperim şi relaţiile economice care îi unesc pe aceşti indivizi.

Sînt liderii sindicali săraci, cinstiţi şi apără interesele "clasei muncitoare"? Există nenumărate exemple de lideri sindicali foarte bogaţi, acţionari la diferite societăţi comerciale, patroni de trusturi media, sau exemple de lideri sindicali care au devenit miniştri ori secretari de stat (şi apoi miliardari).

Este foarte interesantă situaţia în care sindicatele sau doar liderii sindicali, ca persoane fizice, sînt acţionari importanţi în cadrul companiilor cu care "negociază dur". Practic, la aceste întrevederi liderii sindicali se întîlnesc cu salariaţii lor, reprezentanţii patronatelor.  Politicienii, liderii sindicali şi cei patronali sînt în realitate acelaşi grup, aceeaşi familie, care prin aşa-zisa "negociere tripartită stat-sindicate-patronate" încearcă să legitimeze cartelizarea pieţei muncii şi să îşi păstreze poziţiile privilegiate.

Un cartel nu ar putea să reziste presiunilor pieţei dacă nu ar reuşi să atragă de partea sa forţa coercitivă a statului. Noile reguli de pe piaţa muncii nu mai sînt legiferate de Parlament, ci printr-un Contract Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional, ale cărei clauze sînt stabilite de reprezentanţii a aproximativ 15% dintre angajatori şi 40% dintre salariaţi, regulile acelui contract fiind impuse, prin intermediul instituţiilor statului, inclusiv terţilor (tuturor salariaţilor şi angajatorilor, în absenţa consimţămîntului acestora).

Dar aceste reguli care se aplică tuturor, prin încălcarea principiului libertaţii contractuale, sînt create de un grup restrîns care, bineînţeles, îşi urmareşte propriul scop, adică creşterea veniturilor propriilor membri şi, în special, a liderilor. Aceasta poate fi realizată într-un singur mod, prin eliminarea de pe piaţă a unor salariaţi şi respectiv, întreprinzători. Este o chestiune simplă de cerere şi ofertă; de exemplu, cu cît sînt mai puţini zidari cu atît salariul lor creşte, cu cît sînt mai puţine firme de construcţii cu atît preţul locuinţelor creşte.

Principalii inamici ai cartelurilor sindicale nu sînt patronatele, cu care colaborează foarte bine şi cu care se confundă uneori. Adevăraţii inamici sînt salariaţii care nu au aderat la un sindicat, care îi concurează închiriindu-şi forţa de muncă la un nivel care permite firmelor cu care conlucrează să aibă mai mulţi clienţi, membri de sindicat văzându-şi astfel locurile de muncă ameninţate.

Patronatele, de asemenea, încearcă să îşi înlăture competitorii, societăţile comerciale mici dar dinamice care ameninţă poziţiile dominante ale marilor companii asociate în acele patronate, impunînd bariere prin intermediul autorităţii statale.

Astfel, "dialogul social tripartit" se transformă într-un monolog al unui grup care modifică piaţa muncii dintr-una concurenţială, în care fiecare salariat îşi poate găsi cel mai potrivit loc de muncă, iar fiecare angajator cei mai productivi salariaţi, pe o piaţă care tinde către un oligopol bilateral, în care un grup privilegiat stabileşte arbitrar veniturile şi calitatea vieţii fiecărui om şi care încearcă, bineînţeles, să îşi maximizeze propriile beneficii, prin eliminarea concurenţei.

Dreptul de asociere, inclusiv în organizaţii sindicale sau patronale, este o condiţie a libertăţii şi nu permite nimănui încălcarea libertăţilor altor oameni, dar, în prezent, cu sprijinul aparatului de stat, acesta este rezultatul. Categoric, în acele sindicate şi patronate există, la nivelurile inferioare, şi oameni oneşti care cred cu adevărat în această poveste. Îi compătimesc, pentru că, aşa cum se întîmplă în toate organizaţiile colectiviste şi populiste, nu sînt decît instrumente ale unui grup de persoane unit prin preocupări comune şi care îşi apără reciproc interesele meschine.

În concluzie, inamicii sindicatelor sînt competitorii lor, salariaţii nesindicalizaţi care le pun în pericol, prin concurenţă loiala, poziţiile privilegiate. Soluţia adoptată de aceste carteluri sindicale este să îi elimine de pe piaţa muncii, iar cînd nu reuşesc, încearcă să obţină o parte din veniturile lor prin impunerea unor biruri (pretextînd că le apară drepturile), pe care oamenii nesindicalizaţi sînt obligaţi să le platească prin intermediul angajatorilor. Normele care reprezintă "drepturi" pentru salariaţii care vor siguranţa locului de muncă sînt, de fapt, bariere pentru şomeri şi pentru salariaţii care vor să îşi schimbe locul de muncă.

Patronatele acţionează asemănător, impun reguli care îi avantajează pe membri lor, în detrimentul celorlalţi întreprinzători, obligîndu-i să iasă de pe piaţă prin faliment forţat. Înfiinţarea acestor asociaţii patronale a avut o motivaţie clară: fondatorii, apropiaţi ai politicienilor, au obţinut fonduri nerambursabile, credite preferenţiale, scutiri fiscale pentru a-şi putea procura utilaje, tehnologii noi, şi în scurt timp au propus legiuitorului să introducă norme prin care acele tehnologii au devenit obligatorii pentru toţi producătorii din acea ramură.

Echilibrul pieţei realizat prin cerere şi ofertă este distrus, alocarea resurselor nu se mai realizează după criterii etice, de competenţă şi valoare, cartelizarea reflectîndu-se asupra existenţei oamenilor de rînd prin reducerea calităţii şi diversităţii produselor şi prin creşterea preţurilor, a ratei şomajului şi a sărăciei.

Statul corporatist

Scopul existenţei sindicatelor şi a patronatelor este unul pur economic, nicidecum unul social; protejarea privilegiilor împotriva competitorilor, împotriva noilor întreprinzători şi a salariaţilor tineri a reprezentat dintotdeauna motivaţia existenţei breslelor, ghildelor, sindicatelor şi a asociaţiilor profesionale.

Sistemul „dialogului tripartit" nu este o invenţie a democraţiei europene. Deşi originile apar încă din antichitate, forma actuală a fost consacrată de regimul fascist condus de Benito Mussolini. În anul 1927, Carta Muncii (Carta del Lavoro) a instituit statul corporatist, impunînd 22 de corporaţii corespunzatoare ramurilor economice, formate din reprezentanţi ai patronatului şi ai muncitorilor, lor alaturîndu-li-se reprezentanţi ai guvernului; corporaţii reunite la nivel naţional într-un Consiliu al corporaţiilor.

Încă de atunci, efectul contractelor colective impuse a fost reducerea salariilor reale, dar experienţa fascistă nu i-a împiedicat pe politicienii europeni să preia acest model. Organizarea corporatistă a economiei şi a societăţii are mai multe denumiri: „Calea de mijloc", „A treia cale", „ New Deal", „Naţional-Socialism", „Social-Democraţie" etc., dar toate au cîteva caracteristici fundamentale. Statul corporatist, (spre deosebire de statul totalitar comunist) recunoaşte dreptul de proprietate al cetăţenilor, dar „naţionalizează" dreptul de decizie.

De asemenea, corporatismul este caracterizat de intervenţia statului în economie,  birocraţie şi o rată înaltă de impozitare. Deşi la inceput reprezentanţii marilor companii, precum DuPont, s-au opus categoric unui astfel de model politic, în scurt timp ei au sesizat avantajul pe care l-au dobîndit asupra competitorilor mai mici. Noile întreprinderi care introduc inovaţii  nu reusesc să se dezvolte şi nu ajung la nivelul unei companii mari, fiind cumpărate de acestea, din cauza impozitării care nu le permite să acumuleze capital, comparativ cu marile companii care deja au acumulat capital. [4]

Dacă adăugăm şi faptul că în momentele de criză, statele corporatiste sprijină marile companii prin diferite ajutoare de stat, reeşalonări, „ştergeri de datorii", precum cele realizate în anii anteriori de statul român sau, de curînd, de către administraţia Bush, ies la iveală motivele pentru care companiile mari s-au transformat în corporaţii, iar sindicatele le-au devenit aliaţi extrem de utili în lupta împotriva competitorilor mici, cu preţul apariţiei şomajului involuntar.

 

Contractul este legea părţilor      

Într-un interviu acordat Ziarului Financiar[5], doamna Mariana Basuc, inspector general de stat în Inspecţia Muncii, a declarat "este dificil pentru cei veniţi din cultura americană, spre exemplu, să inteleagă de ce contractul colectiv de muncă din România produce efecte asupra angajaţilor şi a angajatorilor şi nu se bazează pe legea părţilor, cum se intampă în S.U.A.". Deşi nu am călătorit niciodată în S.U.A., şi mie îmi este dificil să înteleg cum un contract, care este expresia voinţei părţilor, poate fi obligatoriu şi pentru terţi.

Legislaţia muncii din România, prin Codul Muncii şi Legea 130/1996 privind contractele colective de muncă reglementează cadrul în care se negociază şi desfăşoară contractele colective de muncă.  Legea 130/1996, art.7 alin.(2) avînd următorul conţinut: "Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale, constituie legea părţilor", contrazice declaraţia doamnei inspector general, dar nu este singura contradicţie dintre declaraţia dumneaei şi legislaţia în vigoare.

Într-adevăr, articolul 241 din Codul Muncii şi articolul 11 din Legea 130/1996 au urmatorul conţinut:

(1) Clauzele contractelor colective de muncă produc efecte după cum urmează:

d) pentru toţi salariaţii încadraţi la toţi angajatorii din ţară, în cazul contractului colectiv de muncă la nivel naţional,  dar acest articol nu creează obligaţii pentru angajatorii terţi.

Terţii sînt persoanele care nu au încheiat nici personal, nici prin reprezentant, un act juridic civil. Asupra lor nu se produce niciun fel de efecte ale încheierii actului juridic. Excepţiile de la acest principiu sînt acele cazuri în care actul juridic produce efecte şi faţă de alte persoane decît parţile, ca o consecinţă a voinţei părţilor ce au încheiat acel act. Stipulaţia pentru altul, sau contractul în favoarea unei a treia persoane, este o astfel de excepţie: promitentul se obligă faţă de stipulant să execute o prestaţie în favoarea terţului beneficiar.

Orice interpretare a sferei de aplicare a C.C.M.U.N.N. trebuie aibă în vedere faptul că este un contract, în conformitate cu norma generală (Codul Civil) care prin articolul 942 defineşte termenul contract: „contractul este acordul între douã sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânşii un raport juridic", iar principiul de bază al interpretarii contractului se desprinde din voinţa reală a părţilor.

Articolul 243 din Codul Muncii şi articolul 30 din Legea 130/1996, prevăd în mod expres sfera de aplicare a contractului (Executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părţi) iar articolul 241 din Codul Muncii şi articolul 11 din Legea 130/1996 prevăd în mod expres doar efectele contractului asupra tuturor salariaţilor, nicidecum obligaţiile angajatorilor terţi.

În concluzie, C.C.M.U.N.N. nu este obligatoriu pentru toţi angajatorii, dar aceştia nu pot acţiona decît în limitele prevăzute în acest contract; practic salariaţii sînt cei care nu au voie să renunţe la „drepturile"obligatorii" [6] prevăzute în Contractul Colectiv Unic la Nivel Naţional. Orice sancţiune aplicată angajatorilor terţi pentru nerespectarea C.C.M.U.N.N. este lipsită de temei legal, iar afirmaţia doamnei inspector general de stat: „produce efecte asupra [tuturor] angajaţilor şi angajatorilor", este neadevarată!

Istoria unui abuz

Nu cu mult timp în urmă, o ştire a aparut în cîteva ziare din România: PD-L vrea sa elimine contractul colectiv la nivel naţional.[6] Declaraţiile lui Adriean Videanu şi Theodor Stolojan în privinţa Contractului Colectiv Unic la Nivel Naţional, cum că acesta reprezintă "una dintre ancorele de rigiditate nominală din economie, mai ales cu privire la cauzalitatea procesului inflaţionist; se elimină o anumită uniformitate în privinţa remunerarii muncii, uniformitate nejustificată într-o societate bazată pe mecanismele pieţii libere" deşi corecte, sînt extrem de surprinzătoare, deoarece acest contract a fost impus în mod abuziv pe piaţa muncii, fără să existe o bază legală, inclusiv angajatorilor terţi, de către colegul dumnealor de partid, Gheorghe Barbu. Să fie oare o încercare de reparare a unei grave erori comise în trecut de un membru al acestui partid?

În anul 2006, proaspătul ministru al muncii (actualul coleg al domnilor Videanu şi Stolojan), probabil aflat sub influenţa unei stări euforice cauzate de numirea într-o funcţie atît de importantă în cadrul aparatului de stat, transmite o informare către Inspectoratele Teritoriale de Muncă, prin care li se solicită acestora impunerea prevederilor Contractului Colectiv Unic la Nivel Naţional tuturor angajatorilor privaţi, inclusiv celor care nu au semnat acel contract direct sau prin reprezentaţi [7]. Deşi Codul Muncii era în vigoare încă din 2003, iar legea 130/1996, mult mai devreme, încă de pe vremea guvernului Văcăroiu, proaspătul ministru al muncii se foloseşte de un articol ambiguu care nu prevede obligaţia angajatorilor terţi de a respecta acel contract.

Întrucît o astfel de interpretare a legislaţiei muncii ar fi încălcat un principiu fundamental al dreptului: libertatea contractuală, doar cîteva inspectorate teritoriale s-au încumentat, în acel an, să forţeze impunerea prevederilor CCMUNN, terţilor. Probabil anul 2006 a reprezentat un test cu privire la reacţia societăţii civile, a justiţiei, a diferitelor asociaţii şi organizaţii. În anul următor, ca urmare a experienţei acumulate şi bineînţeles în urma unor instrucţiuni precise [8] toţi angajatorii au fost forţaţi să respecte acest contract indiferent dacă au fost terţi sau părţi în raport cu CCMUNN.

Chiar şi modul cum a fost impus acest contract reprezintă încălcarea unui alt principiu fundamental al dreptului: principiul aplicării imediate a legii noi. CCMUNN nu a fost impus nici in 1996, anul apariţiei legii 130 privind contractele colective, nici în 2003 anul apariţiei Codului Muncii, ci abia în anul 2007, în toate judeţele. Deoarece un contract nu este şi nu poate fi altceva decît legea parţilor[4], încălcarea principiului aplicării imediate a legii noi, nu poate exista decît în intepretarea originală a domnului Gheorghe Barbu, conform căreia acel contract este lege şi creează obligaţii nu doar pentru cei care l-au semnat sau au fost reprezentaţi în acest sens, ci pentru toţi. De asemenea, păstrînd interpretarea eronată,  cei care au semnat acel contract se substituie Parlamentului României, emiţind documente cu putere de lege.

Principiile statului de drept

Soluţia pentru corectarea acestei situaţii nu este desfiinţarea acelui contract la nivel naţional (sau al oricărui alt contract), ci respectarea şi aplicarea contractelor în conformitate cu principiile statului de drept. Orice contract reprezintă creaţia voinţei umane, iar părţile sînt obligate prin contract numai fiindcă şi-au manifestat voinţa în acest sens şi numai în măsura în care au voit acest lucru; regula conform căreia contractul are putere de lege între părţi constituie o consecinţă a principiului libertăţii părţilor contractante.

Legislaţia muncii în vigoare prevede clar că  executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părţi, dar şi că în cazul contractului colectiv de muncă la nivel naţional, clauzele acestuia  produc efecte pentru toţi salariaţii încadraţi la toţi angajatorii din ţară, rezultă că cei care sînt obligaţi să asigure aceste drepturi tuturor salariaţilor sînt angajatorii semnatari ai contractului colectiv, respectiv patronatele. De exemplu, în cazul salariului, diferenţa dintre salariul prevazut în contractul individual de muncă şi salariul minim prevăzut în C.C.M.U.N.N. trebuie platit de angajatorii semnatari ai contractului colectiv, nu doar salariaţilor proprii, ci tuturor salariaţilor, inclusiv celor încadraţi la angajatorii care nu au semnat acel contract, deoarece nu există nicio prevedere prin care angajatorii terţi să fie obligaţi să acorde acele drepturi; iar datorită voinţei manifestate ca urmare a semnării C.C.M.U.N.N., angajatorii părţi (patronatele) se obligă să acorde acele drepturi tuturor salariaţilor din ţară.

Un contract poate genera drepturi pentru terţi, niciodată obligaţii; întotdeauna obligaţiile aparţin părţilor, deoarece îşi exprimă voinţa în acest sens, semnînd acel contract.

Consecinţele aplicării eronate a legislaţiei muncii se reflectă asupra sporirii discriminatorii a barierelor la intrarea pe piaţa muncii atît pentru angajatori cît şi pentru salariaţi (reprezentînd o îngrădire a dreptului la muncă), ceea ce se va reflecta negativ asupra competitivitaţii pieţei muncii şi, în final, va avea ca efect stagnarea sau chiar reducerea veniturilor reale ale populaţiei, efectele economico-sociale fiind catastrofale.

Orice lege trebuie să respecte principiul elementar al statului de drept care susţine că toate persoanele trebuie să fie egale în faţa legii; şi principiile statului democratic, altfel are loc substituirea Parlamentului României ales prin vot democratic cu un cartel privat (Consiliul Economic şi Social) constituit din sindicate, ce reprezintă aproximativ 40% din salariaţi, şi patronate, ce reprezintă aproximativ 15% din angajatori.

Cei care doresc repararea situaţiei aberante din prezent, nu trebuie să „desfiinţeze" Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional, interpretarea corectă, în conformitate cu principiile statului de drept, a legislaţiei din prezent fiind suficientă. Dacă un angajator sau un grup de angajatori reuniţi într-un patronat doresc să subvenţioneze salariul plătit de către un angajator terţ astfel încît salariaţii încadraţi la acesta să aibă acelaşi nivel de salarizare precum cel plătit de angajatorii părţi, nu ar trebui împiedicaţi, orice restricţie de acest tip reprezentînd la rîndul său un abuz.

Mai important decît repararea acestei erori de interpretare, cred eu, este conştientizarea de către cetăţenii oneşti a acestei denaturării a noţiunii de contract. Corectarea nu trebuie realizată printr-o decizie bruscă, fără o justificare clară, fiind posibil ca repararea greşelii să fie mai impopulară decît eroarea juridică în sine, existînd primejdia confundării „drepturilor" cu „privilegiile".

 

____________________________________________________________________

 

[1] Codul Muncii      

[2] CNS Meridian, Ghid pentru negocierile colective

[3] Dan Străut, Salariul minim pe economie încaieră sindicatele cu patronatele, Adevarul, 20 sep 2007

[4] Ludwig von Mises, Birocraţia şi imposibilitatea planificării raţionale în regim socialist, Editura Institutului Ludwig von Mises, trad. Livia Pîslaru, Dragoş Pîslaru, Nelu Enache, Dan Cristian Comănescu, Bucureşti, 2007.

[5] Munca la negru s-a transformat in munca la gri, Ziarul Financiar, 31 mar 2008

[6]http://www.ziua.ro/news.php?id=13574&data=2008-09-29

[7] Angajatorii trebuie sa aplice de la 1 ianuarie prevederile noului CCMUN, Avocatnet, 6 Februarie 2007

[8] Inspectia muncii, Informare cu privire la salariul minim si contractele colective