[Textul de faţă este parte a notelor de curs "Instituţii politice şi economice", mai 2005]
Ideea uzuală este că proprietate înseamnă un obiect (fizic) de care proprietarul poate dispune după cum crede de cuviinţă. Cu o astfel de idee în minte nu am ajunge însă prea departe în studiul teoretic al chestiunii. Esenţiale sunt relaţiile dintre indivizi. Ele privesc acţiunile pe care un individ le poate întreprinde şi felul în care ceilalţi trebuie să se raporteze la aceste acţiuni. Am dreptul să tai mingea mea în bucăţi, dar nu am dreptul să pun în ea benzină, să montez un fitil, să dau foc fitilului şi să o arunc în curtea vecină.
La începutul secolului al XX-lea, atitudinea faţă de proprietatea privată oferea criteriul de demarcare între dreapta şi stânga în politică. În pragul noului mileniu disputele ideologice legate de proprietatea privată au slăbit.
În contrast cu atenuarea disputelor ideologice legate de proprietatea privată, dezbaterile privitoare la natura instituţiei proprietăţii private au înflorit.
Înainte de a trece la introducerea unora dintre punctele de vedere cu privire la proprietatea privată se cuvine să risipim o neînţelegere în legătură cu proprietatea privată. Ideea obişnuită, naivă cu privire la proprietatea privată nu este deloc adecvată pentru nevoile analizei instituţionale. Ideea uzuală este că proprietate înseamnă un obiect (fizic) de care proprietarul poate dispune după cum crede de cuviinţă. Cu o astfel de idee în minte nu am ajunge însă prea departe în studiul teoretic al chestiunii.
În primul rând, esenţiale pentru proprietate sunt relaţiile dintre indivizi. Ele privesc acţiunile pe care un individ le poate întreprinde şi felul în care ceilalţi trebuie să se raporteze la aceste acţiuni.
Obiectele fizice, după cum se vede, au dispărut. Dacă am o minge, important este ce pot (în sensul de am dreptul) să fac cu ea, nu obiectul fizic ca atare. Proprietatea este un mănunchi de drepturi. Am dreptul să tai mingea în bucăţi, să o umflu şi să dezumflu, dar nu am dreptul să pun în ea benzină, să montez un fitil, să dau foc fitilului şi să arunc mingea în curtea vecină[1].
Ideea că nu obiectul fizic ca atare reprezintă proprietatea este deosebit de preţioasă în cazurile unde nu există nici un fel de obiect fizic. Exemplul cel mai important este, probabil, proprietatea asupra unei firme. Terenul, clădirile în care-şi desfăşoară activitatea firma, aparatura cu care se lucrează pot să fie închiriate. Fondurile pe care le foloseşte pot să fie luate cu împrumut. La limită, este posibil ca nici un obiect fizic să nu aparţină firmei. Importantă este ideea antreprenorială care stă în spatele firmei şi felul în care este organizată activitatea. Ca orice proprietate, cea asupra unei firme este formată dintr-un mănunchi de drepturi de a face o serie de acţiuni[2].
1. Din perspectiva filosofică: pluralism şi proprietate privată
Cred că aţi văzut adesea cum filosofii caută principii care să întemeieze ceva sau să-i arate condiţiile de posibilitate. Proprietatea privată a făcut adesea obiectul acestui gen de exerciţiu. Aici nu vom descrie şi clasifica diversele filosofii pro şi contra instituţiei proprietăţii private. Ceea ce vrem să arătăm este legătura mai adâncă dintre viziunea despre societate şi individ şi rolul pe care l-ar putea juca proprietatea privată.
În Europa există o întreagă tradiţie intelectuală a căutării societăţii bune şi ţelurilor acesteia. Într-o formă sau alta, aceste filosofii caută locul indivizilor în ansamblul social. Întregul social are însă pentru ei sensul său propriu[3].
Urmând unul dintre firele tradiţiei menţionate, să zicem că societatea are un obiectiv, un ţel oarecare X. Dacă drepturile de proprietate sunt mănunchiuri de drepturi de acţiune, ele trebuie armonizate cu scopul X. Orice alt mod de a proceda ar lipsi de sens scopul X. Dacă, metaforic vorbind, am asemui acţiunile indivizilor unor săgeţi, atunci toate aceste săgeţi trebuie orientate în direcţia indicată de către scopul X. Nu este admisibil ca ele să arate în direcţii diferite, inclusiv în direcţii opuse.
Dacă discursul filosofic nu se referă decât la armonizarea intereselor generale şi a celor particulare, fără să menţioneze în nici un fel scopuri ale societăţii ca întreg, efectul este totuşi acelaşi. Săgeţile acţiunilor indivizilor nu pot arăta în direcţii opuse. S-ar putea să nu existe o direcţie către care ele arată în mod constant (pentru că nu există un unic scop X), dar ele trebuie să-şi armonizeze mişcările.
Armonizarea intereselor generale şi a celor particulare goleşte însă de conţinut ideea de proprietate privată. Nu contează care este scopul urmărit de cei care au autoritate supremă în societate. Poate să fie chiar unul aparent anodin: s-ar putea ca scopul să fie ca fiecare individ să trăiască în belşug sau ceva de acest gen. Ce se întâmplă însă atunci cu indivizii care cred că un trai simplu, ascetic este adevăratul mod de a trăi viaţa? Dacă un asemenea om are o parcelă de teren şi o cultivă în limite foarte stricte sau nu o cultivă deloc, armonizarea cu scopul societăţii ar cere să-i fie confiscată parcela.
Nu este foarte simplu să caracterizăm perspectiva opusă celei de mai sus. Chiar marele critic al ingineriei sociale utopice, globale, Karl Popper propune o formă de inginerie de la caz la caz[4].Ingineria socială popperiană este orientată către rezolvarea de probleme punctuale. Statutul proprietăţii private riscă să devină însă ambiguu în aceste condiţii. De ce nu ar fi îngrădite drepturi de proprietate, dacă ele sunt un obstacol în calea rezolvării problemei punctuale respective? Subzistă aici cel puţin o ambiguitate.
Gândiţi-vă însă la un tip de viziune care valorizează pluralismul. Un exemplu foarte clar îl oferă filosofia lui Isaiah Berlin[5].Berlin subliniază faptul că indivizii umani au ţeluri care pot fi chiar incompatibile, nu doar diferite. Pluralismul este însă, pentru Berlin, starea unei societăţi normale.
Berlin nu are, în mod direct, o teorie a proprietăţii private. Ideea însă a unor ţeluri incompatibile deschide calea pentru orientarea în sensuri opuse a săgeţilor, despre care am vorbit metaforic mai sus.
Pluralismul oferă un temei pentru conceperea proprietăţii private ca un spaţiu pentru manifestarea de gusturi diametral opuse, a unor moduri de a-ţi trăi viaţa complet diferit şi, evident, a unor opinii incompatibile între ele.
Instituţia proprietăţii private nu face nimic altceva decât să delimiteze mănunchiurile de drepturi în cazul în care se ivesc conflicte. În practică, operaţia de delimitare poate să fie extrem de complicată. Ideea ei de principiu este simplă.
Economiştii vorbesc despre folosirea incompatibilă a unor resurse. Instituţia proprietăţii private permite stabilirea părţii care are dreptul să folosească o resursă sau alta. Acest rol corespunde perfect cu ideea că proprietatea este un mănunchi de drepturi de a acţiona. Pentru a acţiona individul trebuie să folosească resurse. Instituţia proprietăţii private oferă regulile care stabilesc condiţiile în care este posibilă rezolvarea conflictelor.
2. Din perspectivă economică: proprietate privată şi eficienţă
Trecând acum la perspectiva economică asupra proprietăţii vom da, cum ne şi aşteptăm probabil, peste o şcoală importantă care pune accentul pe eficienţă. Nu vom descrie aici toate variantele acestei şcoli. Ideea fundamentală este însă expusă în diverse locuri[6].
Argumentul de bază în favoarea proprietăţii private poate fi expus sub forma unor experimente imaginare. Ele pot fi găsite atât în scrierile filosofilor, cât şi în cele ale economiştilor. Experimentul gândit pleacă de la situaţia ipotetică în care nu există drepturi de proprietate. Deobicei sunt avut în vedere drepturi de proprietate asupra unor obiecte materiale, cum ar fi casele sau maşinile. În rest, ideea este să arătăm că introducerea drepturilor de proprietate reduce din costuri şi sporeşte eficienţa.
Aici vă propunem să variem puţin experimentul şi să admitem chiar că există drepturi de proprietate atunci când sunt implicate obiecte materiale. Nu există însă în situaţia ipotetică respectivă drepturi de proprietate privată asupra firmelor. Să zicem că întemeiaţi, în aceste condiţii, o firmă de construcţii. De fapt, ce faceţi? Angajaţi oameni, formaţi o echipă şi găsiţi pe cineva care vrea să construiască o casă. Membrii echipei se apucă de lucru, ridică în parte casa. Într-o zi, cineva îşi propune să vă ia firma. Firma nu este însă un obiect, nu va veni cu o macara şi un camion. Va veni cu propuneri către echipă. Membrii ei vor lucra sub acelaşi nume, vor continua chiar lucrarea începută, dar vor fi angajaţii persoanei care preia prin această metodă firma. Dumneavoastră vă duceţi la şantier şi descoperiţi că nimeni nu vă mai recunoaşte. Sunteţi un simplu străin.
Care este dezavantajul situaţiei în care nu există drept de proprietate asupra firmei? Ca şi în cazul în care oricine ar putea intra în casa dumneavoastră şi locui acolo, va trebui să luaţi măsuri de precauţie. Pot fi imaginate multe asemenea măsuri. Nu spuneţi nimănui unde aţi mai găsit de lucru pentru echipă. Aveţi grijă ca uneltele să fie în proprietatea dumneavoastră (lucrul acesta este posibil în cazul experimentului nostru imaginar). Încheiaţi contracte cu fiecare membru al echipei, dar nu în numele unei firme, ci contracte între indivizi. Cu persoana căreia îi construiţi casa încheiaţi, de asemenea, un contract între indivizi.
Situaţia descrisă mai sus este însă foarte dezavantajoasă din perspectiva costurilor. Aveţi în special o sumedenie de costuri ale tranzacţiilor. Proprietatea privată asupra firmei ar elimina aceste costuri. Eficienţa creşte, aşa cum creşte şi atunci când nu trebuie să stai mereu lângă casă pentru a o păzi. Poţi executa acţiuni din setul de oportunităţi care aduc beneficii.
Gândiţi-vă, de altfel, că fără proprietate privată asupra firmei este chiar extrem de greu, dacă nu imposibil, să aperi numele firmei. Alţii vor crea firme care folosesc acelaşi nume şi vor prelua astfel din clientela care crede că are de a face cu firma al cărei nume a fost furat.
Când există drepturi de proprietate asupra firmei acestea pot fi transferate ca şi oricare alte drepturi de proprietate. Firma poate fi făcută cadou; poate fi vândută contra unei sume de bani sau a unor bunuri şi servicii[7].
3. Ludwig von Mises şi ideea de calcul economic
În jurul anului 1920, gânditorii care respingeau ideea de planificare socialistă erau extrem de puţini. Unul singur avea, de altfel, puterea şi energia intelectuală pentru a formula un argument împotriva planificării.
Ce se întâmplase? Vechiul ideal al lui Adam Smith, al pieţei libere şi domniei proprietăţii private, se prăbuşise. În Europa, chiar la nivel constituţional, instituţia proprietăţii private este drastic îngrădită. Este recunoscut primatul interesului public. În timpul războiului, în Germania, se fac primele experimente de organizare în manieră militară a economiei. Rusia avea să generalizeze asemenea experimente la scara întregii societăţi. Sub o formă sau alta, pluteşte în aer, chiar şi acolo unde economia de piaţă supravieţuieşte, ideea superiorităţii organizării de către stat a economiei.
Mises a fost gânditorul emblematic al şcolii austriece. Pentru această şcoală valoarea nu rezidă în calităţile fizice ale bunurilor sau orice ar putea fi stabilit independent de aprecierile subiective ale indivizilor. Cum putem însă constata care sunt aceste aprecieri? Singura cale, arată Mises, o reprezintă procesele de piaţă[8].
O piaţă presupune însă existenţa proprietăţii private. Planificatorii doreau să lichideze proprietatea privată şi să organizeze totul în chip birocratic. Primul efect, a apreciat Mises, va fi lipsa unor valori pe care să le folosească planificatorii în calculele lor. Nu complexitatea calculelor ca atare este problema majoră, ci lipsa oricărui criteriu pentru a stabili dacă o resursă este mai valoroasă decât alta.
Într-o economie de piaţă normală este posibil calculul economic. Fiecare individ poate estima dacă pierde sau câştigă atunci când întreprinde o acţiune. În societatea socialistă planificată acest calcul devine în mod logic imposibil.
Argumentul lui Mises a convins pe o serie de socialişti cu interese teoretice să revizuiască ideea planificării. Ei au acceptat rolul pieţei. Aceasta urma să le furnizeze planificatorilor datele de care au nevoie pentru a interveni în economie.
Mises a argumentat tot restul vieţii sale că nici socialismul de piaţă nu reprezintă o soluţie la problema calculului economic. În acest argument, proprietatea privată joacă un rol crucial[9].
Dacă managerii firmelor de stat încheie tranzacţii, ei nu se comportă exact ca şi atunci când firma ar fi una privată. Chiar dacă sunt instruiţi să se ghideze după profit, lipseşte motivaţia urmăririi profitului. Nu acelaşi este cazul proprietarului unei firme.
Proprietatea privată continuă, în condiţiile intervenţionismului, să fie îngrădită. Consecinţa necesară este o deformare a preţurilor. Astfel calculul economic continuă să fie problematic, iar intervenţionismul generează (contrar intenţiilor declarate) haos în economie.
În practica regimurilor comuniste din Europa de Est se vedeau cel mai bine defectele intervenţionismului. În principiu, planificatorii se orientau pentru a fixa preţurile după ''preţurile mondiale'', adică după preţurile de pe piaţa mondială. Regimul avea însă criteriile sale sociale de stabilire a preţurilor şi le modifica în bună parte după aceste criterii. Cum, de la ţară la ţară, criteriile ''sociale'' variau după gusturile conducătorilor, preţurile interne ajungeau să fie inutilizabile în comerţul dintre statele conduse de comunişti. Era deja un factor important care crea clivaje şi tendinţe autarkice fatale pentru coeziunea întregului sistem.
Calculul economic, în fostele ţări comuniste, era posibil doar în măsura în care preţurile era orientate în funcţie de cele din economiile capitaliste. Pe criterii strict interne era imposibil. Treptat, forţele haotice ţinute sub presiune cu forţa au devenit prea puternice. Sistemul s-a prăbuşit.
Ludwig von Mises a murit în 1973. Prea devreme pentru a vedea prăbuşirea sistemelor planificate din Europa de Est. Colapsul economiilor planificate ilustra însă perfect teoria lui despre imposibilitatea calculului economic în socialism.
Dacă privim lucrurile prin prisma viziunii lui Mises, proprietatea privată nu este direct legată de eficienţă. Proprietatea privată creează condiţiile în care este posibil calculul economic. Iar eficienţa este problema fiecărui individ şi a fiecărei firme. Cei din şcoala austriacă resping ideea unei eficienţe la nivel colectiv. Dacă este să vorbim de un calcul la nivelul întregii societăţi, atunci acest calcul nu poate fi opera oamenilor; el este realizat implicit prin funcţionarea pieţei libere.
4. Proprietate şi furt
Din punctul de vedere filosofic, furturile sunt imorale. Chestiunea furturilor este una de ordin etic.
Din perspectivă economică, lucrurile stau şocant de diferit. Orice hoţ are o meserie ca orice altă meserie[10]. Constrângerile economice exercitate asupra activităţii sale sunt însă diferite de cele care se exercită în cazul altor meserii.
Pentru a înţelege despre ce este vorba închipuiţi-vă că aveţi o livadă de pruni. Vine toamna, luaţi fierăstrăul, tăiaţi prunii, valorificaţi prunele pe piaţă şi aruncaţi ''deşeurile''. Absurd! Fiecare cititoare sau cititor se va amuza văzând exemplul cu livada. De ce ar fi un hoţ mai puţin raţional decât proprietarii de livezi. Dacă fură tot dintr-un cartier, ajunge să ''strice livada''.
Oricât de raţional ar fi în activitatea sa, hoţul nu poate totuşi evita ceva. Vizitele sale, fie ele şi limitate, nu îmbunătăţesc starea victimelor. Orice versiune am adopta pentru ideea de eficienţă, hoţul generează ineficienţă. Hoţia nu este dezirabilă nici din perspectivă economică.
Argumentul discutat mai sus nu este decât un mod de a rezuma, din altă direcţie, argumentul în favoarea proprietăţii ca instituţie. Care ar fi atunci rostul său? El pune în evidenţă căile economice ale blocării hoţiei. Fiind o activitate ca oricare alta, dacă sporesc costurile, hoţia devine nerentabilă. Pedepsele trebuie deci să introducă un cost suplimentar pentru furt.
Nu trebuie uitate însă în toate aceste calcule şi cele care ţin de costurile activităţilor de reprimare a hoţiilor. Aceste costuri trebuie puse în balanţă cu acelea pricinuite de hoţi.
Până la urmă, viziunea economică asupra furturilor tot se deosebeşte de ceea ce ne-ar spune filosofia (neinspirată de modul economic de a gândi). Un nivel oarecare al hoţiei poate să fie perfect acceptabil, dacă alternativa reprezentată de măsurile de pază şi de prindere a hoţilor ar fi prea costisitoare.
4.1 Rasplata, descurajare sau compensaţii?
Am ajuns până la ideea că există raţiuni economice ale pedepselor. Teoriile cu privire la pedepse diferă însă între ele, după cum diferă şi modurile de a privi furturile sau alte delicte.
Pentru un tip de teorii pedepsele reprezintă răsplata pe care o primeşte făptaşul. Victima trebuie răzbunată. Justificările unor asemenea teorii sunt, fireşte, mai degrabă de ordin etic.
Alt tip de teorii priveşte lucrurile mai aproape de modul economic de a gândi. Rolul pedepsei este acela de a descuraja pe cei care ar intenţiona să întreprindă acţiuni similare. Cei prinşi suportă costurile generate de pedeapsă. Cei care nu sunt prinşi îşi fac socoteli cu privire la probabilitatea de a fi prinşi şi costurile pe care le-ar suporta în acel caz. Toată arta celor care stabilesc pedepsele este aceea de a doza în aşa fel costurile încât, în combinaţie cu măsurile care duc riscul de a fi prins la nivelul necesar, să transforme delictele în activităţi nerentabile.
Există discuţii aprige cu privire la anumite tipuri de pedepse, cum ar fi, de exemplu, pedeapasa cu moartea. Ele nu-şi au însă locul aici, ci într-un curs de etică aplicată.
Aici merită însă menţionată ideea unui alt sistem de combatere a furturilor şi a altor delicte. El a fost amplu susţinut de Randy Barnett. Barnett arată că lipsirea de libertate este o pedeapsă atât de gravă, încât nu poate fi aplicată decât atunci când nu mai subzistă nici o îndoială raţională cu privire la vină[11]. În consecinţă, foarte mulţi delincvenţi scapă. El are şi o serie de alte argumente împotriva ideii că sistemul actual de pedepse ar descuraja delictele. Propunerea lui este înlocuirea acestui sistem cu un sistem bazat pe compensare completă[12].
Compensarea completă ţine cont de costuri în sensul de şanse ratate. Dacă-mi furi maşina de 5000 de UM, costul este mai mare pentru mine. Pierd posibilitatea de a mă folosi de maşină, o serie de planuri sunt date peste cap (şi cresc costurile tranzacţiilor, pentru că trebuie să le refac). Există, de asemenea, costurile urmăririi şi prinderii hoţului. În total, hoţul va trebui să plătească, să zicem, 10000 de UM[13].
Unul dintre argumentele lui Barnett în favoarea sistemului său este şi acela că victimele nu sunt stimulate să anunţe delictele comise şi să ajute la prinderea delincvenţilor atâta timp cât cel mult recuperează ce li s-a furat. Compensarea completă oferă însă stimulentele care pot genera un alt comportament al victimelor.
5. Structura de stimulente
O noţiune foarte utilă în analiza economică a dreptului este cea de structură de stimulente[14]. Ea este mai simplu de explicat în contextul discuţiei despre pedepse, dar are aplicaţii mai ample.
Să ne imaginăm, de pildă, o lume ipotetică în care un politician publică o carte şi se descoperă de către cineva că în carte a fost ''integrată'' cuvânt cu cuvânt o lucrare a unui alt autor. Se ajunge la o acuzaţie de plagiat. Avocatul politicianului are însă propria sa versiune a faptelor: el susţine că politicianul este mai degrabă o victimă. Politicienii, arată el, nu scriu ei ceea ce semnează. Ei angajează persoane specializate care le compun discursurile, cărţile. Aceasta, arată el, ar fi o practică normală pentru oameni mult prea ocupaţi cu binele public pentru a avea răgazul necesar ca să scrie. În argoul politicienilor, continuă avocatul, persoanele acestea însărcinate cu scrisul se numesc ''negri''. Clientul său a fost însă păcălit de către ''negrul'' său, care l-a pus să semneze o carte care conţine un plagiat. El este în fond o victimă. Pe viitor va fi foarte atent la ceea ce fac ''negrii''. În plus, toată lumea este acum avertizată şi, orice carte ar mai scrie, nu va fi publicată de către edituri. Cititorii sunt, de asemenea, avertizaţi. Nu are nici un sens să i se aplice politicianului o pedeapsă.
Partizanii pedepsei-ca-răsplată susţin totuşi că politicianul şi-a asumat o răspundere şi trebuie să plătescă, indiferent de faptul dacă faptele s-ar putea să se repete sau nu în viitor. Avocatul politicianului este însă nedumerit. De ce ar trebui pedepsit un om care nu este periculos şi care, de fapt, şi-a asumat în necunoştinţă de cauză fărădelegea altuia.
Alţi teoreticieni ai pedepsei ne vor atrage însă atenţia asupra unui alt aspect al cazului. Dacă nu se dă nici o pedeapsă apare atunci un stimulent. Alţi politicieni vor fi neatenţi şi vor patrona plagierea după aceeaşi metodă a unui şir întreg de cărţi, nu doar a uneia singure. Până la urmă, ''negrii'' îşi reduc prin recursul la plagiat costurile de producţie.
Ideea este că lipsa pedepsei modifică structura de stimulente. Persoanele care copiază textele altora îşi reduc costurile folosindu-se de această breşă în sistemul de reguli[15].
Noţiunea de structură de stimulente arată, între altele, că analiza economică a dreptului nu este, cum se susţine uneori, o ideologie ieftină de tipul ''totul este să scădem costurile şi să urmărim beneficiile cu orice preţ''. Intelectualii care folosesc cu lejeritate noţiunea de ''capitalism sălbatic'' nu acordă nici o atenţie subtilităţilor analizei instituţionale. Mentalitatea aceasta se reflectă de multe ori şi în presă şi dezbaterile politice în care aspectelor instituţionale ale problemelor fie nu li se acordă atenţie, fie sunt privite cât se poate de greşit.
Problema copyright-ului este departe de a fi una strict teoretică şi nu ţine doar de etica mediilor universitare. Legile care combat plagiatul au fost recent înăsprite pentru a putea apăra un bun de tip nou: programele de computer. Programele de calculator sunt şi ele tot texte. Mai mult decât atât, sursele acestor programe sunt scrise în limbaje pe care le pot înţelege şi oamenii. Dacă sursele ar fi apărate eficient de către lege, ele ar putea fi ''deschise''. Ele ar fi astfel accesibile oricui ar vrea să le citească, aşa cum citim o carte. Acest lucru ar trebui însă să decurgă în condiţiile în care citim o carte: plătim pentru exemplarul nostru şi nu recurgem la plagiat. Cum lucrurile nu stau aşa în practică, firmele care produc programe de calculator nu fac publice sursele şi oferă spre consum programe al căror text este cât se poate de criptic. Implicaţiile negative ale acestei situaţii sunt mai grave decât crede îndeobşte publicul: accesul la cunoaştere se limitează, există riscul de a ''reinventa roata'' şi chiar utilizatorii suferă pentru că programele cu sursă deschisă sunt mai flexibile. Pentru ca lucrurile să fie şi mai grave, la toate acestea se adaugă şi mentalitatea că firmele care produc programe sunt prea bogate.
Orice ''haiduc'' poate argumenta că victimele sale sunt prea bogate. Dacă se dă însă curs acestei mentalităţi, atunci apare o structură de stimulente în cadrul căreia tot mai multă lume ia calea ''haiduciei''. Din păcate, haiducii nu produc bogăţie. În cel mai bun caz, o redistribuie. În realitate, o risipesc.
Bibliografie
[1] Armen Alchian. Economic Forces at Work, capitolul „Some Economics of Property Rights", pp. 127-149. Indianapolis: LibertyPress, 1977. Citata la p. 2.
[2] Randy E. Barnett. The Structure of Liberty: Justice and the Rule of Law. Oxford, New York: Oxford University Press, 1998. Citata la p. 11.
[3] Isaiah Berlin. Four Essays on Liberty. Oxford: Oxford University Press, 1969. Disponibila si în traducere româneasca.Citata la p. 4.
[4] Thráinn Eggertsson. Economia neoinstituţionala. Chisinau: Cartier, 1999. Originalul în limba engleza: Economic Behavior and Institutions (Cambridge University Press, 1990).Citata la p. 2.
[5] David Friedman. Law's order: what economics has to do with law and why it matters. Princeton: Princeton University Press, 2000. http://www.daviddfriedman.com/laws_order/index.shtml Citata la pp. 5 si 12.
[6] Ludwig von Mises. Human Action, ediţia a 3-a. Chicago: Contemporary Books, 1966, online http://mises.org/resources/3250 Pentru o versiune româneasca vezi http://misesromania.org/43/ Citata la p. 7.
[7] Ludwig von Mises. Private property and the government and the impracticability of socialism. În James L. Doti si Dwight R. Lee, editori, The Market Economy: A Reader,
pp. 85-90. Los Angeles: Roxbury Publishing Company, 1991. Citata la p. 8.
[8] Svetozar Pejovich, editor. The Economics of Property Rights. Cheltenham: Edward Elgar, 2001. Citata la p. 5.
[9] Karl Popper. Societatea deschisa si dusmanii ei. Bucuresti: Humanitas, 1993. Citata la p. 3.
[1] Ideea manunchiului de drepturi se gaseste deja în Alchian [1, pp.132-133]. Acesta este unul dintre studiile care au iniţiat analiza instituţionalista a drepturilor de proprietate. Cei care nu au acces la textul în limba engleza pot consulta extrasul din Alchian si comentarii pe marginea sa în Eggertsson [4, pp.55-56].
[2] Marxismul respingea proprietatea privata asupra mijloacelor de producţie. Ar fi fost poate mai potrivit sa se vorbeasca despre lichidarea proprietaţii private asupra firmelor.
[3] Marele critic al acestei tradiţii este Karl Popper. A se vedea Popper[9]. Dupa Popper, în aceasta tradiţie se înscriu filosofi precum Platon, Aristotel, Hegel si Marx.
[4] Termenul folosit de Popper, „piecemeal engineering", a fost redat în limba româna prin inginerie graduala. Alegerea nu este deloc fericita pentru ca ne sugereaza apropierea pas cu pas, gradual de un ţel. Aceasta a fost, de pilda, abordarea propusa de reformistii social-democraţi care s-au opus marxistilor intransigenţi. Ei au subliniat importanţa mai mare pe care o au reformele parţiale decât schimbarea din temelii a societaţii. Dar au menţinut ideea orientarii dupa o Stea Polara, un ideal care sa dea sens reformelor întreprinse. La Popper nu exista nici un fel de asemenea ideal mareţ, de stare finala care ar trebui atinsa.
[5] Vezi Berlin[3].
[6] Antologia fundamentala pentru teoria drepturilor de proprietate este cea a lui Pejovich[8]. Pentru o introducere în problematica drepturilor de proprietate citiţi Friedman[5, cap.10].
[7] Firmele au o valoare pe o piaţa asa cum au si bunurile. Problema modului în care se petrece în mod concret acest lucru nu face însa, în mod evident, obiectul manualului de faţa.
[8] Pentru a avea imaginea deplina a forţei argumentului lui Mises ar trebui citit tratatul sau despre acţiunea umana[6].
[9] A se vedea în acest sens Mises[7].
[10] Pentru o discuţie amanunţita si instructiva despre hoţ ca individ care acţioneaza raţional, ca orice alt om, a se vedea David Friedman, Hidden Order, capitolul 20. Capitolul acesta este disponibil si pe Internet la adresa http://www.daviddfriedman.com/Academic/Hidden_Order/Hidden_Order_Chapter_20.html
[11] Vezi Barnett [2, p.221].
[12] În engleza, full compensation. De asemenea, Barnett se refera adesea la sistemul sau ca la un sistem bazat pe restitution (restituire). Am preferat însa sa nu accentuam pe restituire într-o prezentare scurta, pentru ca ar putea crea iluzia ca hoţul trebuie doar sa dea înapoi banii sau obiectele furate.
[13] A se vedea explicaţiile lui Barnett [2, p.234].
[14] În limba engleza: incentive structure sau structure of incentives.
[15] Pentru a nu cadea într-un fel în eroarea din cazul imaginar, trebuiesa menţionez ca David Friedman are un exemplu mai dramatic pentru conceptul de structura de stimulente. În cazul imaginar relatat de Friedman un nepot are un unchi bogat si el face vânt unchiului de o stânca pentru a-l mosteni. Este prins. Avocatul sau susţine ca nu are rost sa fie pedepsit pentru ca nu mai prezinta nici un pericol pentru nimeni: nu mai are alt unchi bogat. Pentru detalii, citiţi David Friedman [5, p.11].