Pro captu lectoris habent sua fata libelli [1]. „Cărţile au un destin care depinde de capacităţile de înţelegere ale cititorilor”; în termenii de azi, am zice „de mentalităţile” cititorilor. Nimic nu se potriveşte poate mai bine cu aceste cuvinte ale autorului roman decât Histoire politique et sociale des principautés danubiennes. Cartea este, pe de o parte, un tablou al mentalităţii de la 1848 din ţările române, iar, pe de altă parte, a avut chiar ea un rol în forjarea mentalităţilor româneşti.

Există un paradox pe care-l simţi când parcurgi cartea lui Regnault. O carte de istorie, cum este cea a lui Regnault, pare contradictoriu să spunem că este un izvor. Ea se slujeşte, într-un fel sau altul, de izvoare istorice. Felul în care sunt tratate izvoarele istorice sau pur şi simplu alte scrieri de istorie, incluse într-o formă mai mult sau mai puţin prelucrată în carte, este însă el însuşi o sursă de informaţii pentru identificarea mentalităţilor. La aceasta se adaugă acele lecturi, după capacităţile cititorilor, pe care le suferă în timp textul.

Orice mentalitate are formulele ei intangibile. Acestea sunt exprimate adeseori prin sintagme obligatorii pentru cei care se raliază schemelor mentalităţii respective. De asemenea, formulele de suprafaţă ale mentalităţilor au presupoziţii, nu neapărat formulate în mod explicit. Sunt lucruri care, pentru cei ce împărtăşesc o anume mentalitate, sunt de la sine înţelese. Rostul efortului analitic este tocmai acela de a le scoate la lumină şi de a le desluşi rolul.

Scurtă privire asupra originilor termenilor „liberal” şi „liberalism”

La noi, dar şi în alte părţi, pare să domine sentimentul că „liberal” este un termen care oferă un cadru interpretativ prea sărac; au fost preferate, mai ales înainte de 1989, formule precum „democraţi revoluţionari”, „burghezo-democraţi” şi altele.

Emanuel Turczynski, după ce observă că liberalismul timpuriu a dat nu doar un nou înţeles conceptelor de dreptate şi libertate, ci „a influenţat decisiv mişcările moderne de eliberare naţională”[2], socoteşte că liberalismul românesc ocupa, la începuturile sale, un spectru politic larg şi prea puţin omogen din punct de vedere teoretic.[3]El este preocupat de numărul mic de membri ai „stratului social” susceptibil să adopte vederi liberale, în Moldova şi Ţara Românească în prima jumătate a secolului al XIX-lea.[4]Pe lângă numărul mic al „purtătorilor” potenţiali de vederi liberale, Turczynski resimte ca deficitară atât conturarea mai limpede a conceptului de liberalism, cât şi a istoriei sale în Principate, în prima jumătate a veacului al XIX-lea.[5]

În Europa de Vest, termenul „liberal ” a fost încărcat cu un nou înţeles abia după 1750. Cea mai veche însemnare în care termenul apare cu un sens nou este cea din Jurnalul marchizului d'Argenson. Acesta notează, la 11 februarie 1750, că naţiunea engleză progresează tot mai mult în direcţia libertăţii. Englezii sunt tot mai liberi „să se exprime, să acţioneze şi să scrie”, deoarece „les lois sont libérales”.[6]

În latina clasică, sensul termenului „liberalis” era cel de „generos”, „om animat de sentimente nobile”.[7] Nu trebuie uitat nici că, în latină, libertas şi licentia sunt văzute ca noţiuni opuse.[8] În sintagma „arte liberale” se păstra sensul de studii, cum spune Seneca, „homine libero digna”. În zorii epocii moderne, contaminarea lui „liberal” cu „licenţios” este însă tot mai puternică.[9] Aşa se face că un sens precum cel întâlnit la d'Argenson este supraîncărcat peste cel de „generos”, dar variate conotaţii negative se vor face simţite, de-a lungul timpului, în limbajul celor care se opun liberalilor.

Momentul de cotitură, pentru termenul „liberal”, este după Revoluţia Franceză. Treptat, „liberalismul” este asociat cu ideile acestei revoluţii. Termenii ca atare de „liberal” şi „liberalism” sunt consacraţi, cu noul lor înţeles, relativ târziu. În 1812, monarhiştii constituţionalişti din Spania îşi zic „los liberales”.[10]În 1819, apare în Franţa broşura Examen du libéralisme par un libéral, în care Bertier de Sauvigny consideră că este utilizat teremenul „liberalism” cu noul său înţeles politic.[11]În limba engleză, noua utilizare a termenului este atestată în acelaşi an.[12]

1819 este un an important şi pentru că, din pricina Sfintei Alianţe, în Europa se contura o tendinţă de revenire la Vechiul Regim.[13]Liberalii sunt cei care se opun acestei tendinţe, atât politic, cât şi prin articularea conştiinţei unei confruntări „liberalism-antiliberalism”, aşa cum face, de pildă, W.T. Krug în Geschichtliche Darstellung des Liberalismus[14].

Tabloul este mai coerent decât pare la prima vedere. Termenii de „liberal” şi „liberalism” sunt de sorginte franceză, dar, iniţial, privirile sunt aţintite asupra Angliei şi, în Franţa, se dezvoltă un interes pentru libertatea englezilor. După Revoluţia Franceză din 1789, valorile acesteia sunt puse sub semnul cuplului „liberal” şi „liberalism”. Cei care admiră inovaţiile instituţionale franceze încep să-şi spună „liberali”.

Textul lui Regnault din perspectiva analizei mentalităţilor

Pentru moment cel puţin, vom pune în paranteză orice discuţie despre paternitatea ideilor sau a formulărilor din textul lui Regnault. Textul este coerent şi, tocmai de aceea, este o sursă excelentă pentru identificarea unor scheme proprii mentalităţilor liberale, aşa cum s-au format ele în prima jumătate a secolului al XIX-lea în ţările române. 

De ce să-i numim însă pe oamenii revoluţiei de la 1848 liberali? În ce sens sunt ei liberali în lumina textului lui Regnault? Numai pentru că este folosit cuvântul „liberal”? După cum am văzut, acesta s-a încărcat doar treptat cu un nou sens politic, în special în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Acţiunile sunt însă mai grăitoare decât vorbele. Gestul domnitorului M. Sturza al Moldovei de a-şi rechema fiii din Franţa - percepută ca o ţară în care, la studii, s-ar putea contamina de spiritul liberal - şi de a-i trimite la Berlin[15] spune mai mult decât o serie de declaraţii. Vom începe de aceea tot cu un gest, conceput de autorii săi ca o adevărată metaforă a schimbărilor de la 1848.

Dintre acţiunile narate de Regnault, arderea Regulamentului organic şi a Arhondologiei este cea mai grăitoare. La 6 septembrie 1848 - îşi începe Regnault relatarea - o delegaţie de douăzeci de persoane, cu drapel tricolor, vine la membrii Locotenenţei domneşti şi cere să i se dea originalele documentelor amintite[16]. Gestul arderii Regulamentului ar fi reprezentat o sfidare atât la adresa Imperiului Otoman, care vedea în Regulament legea constituţională a principatelor, cât şi la adresa Rusiei. Membrii Locotenenţei ezită, dar în jurul palatului se strânge o mulţime care cere ferm arderea Regulamentului şi a Arhondologiei. În mulţime este şi ministrul Ion C. Brătianu, care, spune Regnault, „este în fruntea grupurilor celor mai tumultoase"[17]Heliade încearcă să vorbească mulţimii şi s-o liniştească, dar fără succes. Cele douăsprezece volume ale Arhondologiei sunt luate chiar în timp ce Heliade încă vorbea.[18]Nu se găsea însă Regulamentul, dar Brătianu conduce oamenii la casa lui Lagrange, un francez care trebuia să facă două copii după Regulament. Ambele documente sunt puse pe catafalc şi arse după un ceremonial care parodiază o înmormântare. Discursul funebru este rostit de Ion C. Brătianu.[19]Tot episodul are o încărcătură metaforică. Este ruptă, în plan simbolic, legătura cu o lume bazată pe structuri ierarhice. Se renunţă la rangurile boiereşti şi la tot sistemul de obligaţii - consacrat de Regulament - între cei aflaţi pe trepte diferite ale ierarhiei sociale. Este afirmată, prin acest gest, o idee liberală centrală: libertatea indivizilor presupune egalitatea lor, abolirea rangurilor şi obligaţiilor supuşilor faţă de mai-marii lor.

Arderea Arhondologiei şi a Regulamentului are desigur un aer teatral, dar înclinarea către gesturi teatrale nu lipseşte la liberalii epocii. Soţii Rosetti au avut în 1848 primul lor copil. Fetiţa a primit numele de Liberté.[20]

Mergând pe urmele unei idei a lui Ibrăileanu, Eugen Lovinescu decelează un contrast între temperamentul moldav, înclinat spre moderaţie, şi cel muntean, cu porniri radicale.[21]Aşa s-ar lămuri diferenţa dintre mersul evenimentelor, la 1848, în Moldova şi în Muntenia. Explicaţia s-ar putea să ţină însă de accidentul istoric şi de relaţiile mai directe dintre indivizi. S-a vorbit adesea despre influenţa liberală franceză asupra românilor, dar privirile s-au îndreptat îndeobşte către Paris şi cei aflaţi acolo la studii. Este mult mai interesant să ne îndreptăm însă atenţia către Colegiul „Sfântu Sava”. Aici a predat, înainte de 1848, Jean Alexandre Vaillant.

Figura lui Vaillant este prezentată pe larg de Regnault. Vaillant vine la Bucureşti în 1829. Lecţiile sale sunt animate de idei liberale.[22]În cărţile sale, Vaillant este cât se poate de explicit. „I-am apropiat pe români de Franţa, am integrat istoria lor în cea a Europei.”[23]Stilul lui Vaillant este mult mai patetic decât cel al lui Regnault; adesea, Vaillant este înclinat către cultivarea unei istorii fabuloase, dar poate tocmai de aceea a fost şi foarte influent. Nu trebuie uitată nici pledoaria lui categorică pentru eliberarea romilor din sclavie.

Regnault înţelege foarte bine că ideile liberale au prins în medii în care, dacă ne-am lua după logica unei abordări „de clasă”, n-ar avea sens. Vorbind despre Ion Ghica, el ne spune că este de stirpe princiară, dar este „boier luminat, care a înţeles că ideile liberale ale Europei şi-au croit drum către malurile Dunării”[24]

Filosoful Isaiah Berlin a distins între două concepţii despre libertate. Una dintre ele privilegiază ceea ce Berlin denumeşte „libertatea negativă”. Acest gen de concepţie despre libertate este accentuat individualistă. Cealaltă concepţie are în centrul său „libertatea pozitivă”. Înţelesul pozitiv al libertăţii se conturează, crede Berlin, atunci când se răspunde la întrebarea „De către cine sunt guvernat? ”[27]. După Berlin, înţelesul pozitiv al libertăţii izvorăşte din tendinţa fiecărui om de a fi „propriul său stăpân”[28]. Noţiunea poate însă lesne luneca spre ideea de a fi guvernat de „ai tăi”, spre o concepţie care privilegiază libertatea colectivă şi guvernarea de către cei care aparţin naţiunii.[29]

În caracterizarea pe care o face gândirii politice a Revoluţiei de la 1848, Regnault oferă suficiente elemente pentru a contura conceptul de libertate al paşoptiştilor. În esenţă, el ne spune că „apelurile revoluţiei au vizat nu atât libertatea naţională, cât eliberarea individului”[30]Din context reiese limpede că emanciparea individului este însă mai puţin importantă. Chiar şi programele sociale sau interesul pentru problematica economică sunt chestiuni socotite secundare. Conceptul de libertate este în mod manifest unul de libertate colectivă, iar comunitatea care este subiectul cel mai important al libertăţii este naţiunea, nu individul.

Logica unei concepţii în care libertatea are în mod primordial un caracter colectiv, colectivitatea fiind naţiunea, ne cere imediat să adâncim ideea de naţiune. Din nou, Regnault este foarte explicit, îndeosebi atunci când este vorba despre cine nu face parte din naţiune. „Grecii, în Muntenia, evreii, în Moldova, nu aparţin naţiunii.”[31]Aceasta înseamnă deci că nici religia, nici limba nu sunt decisive pentru apartenenţa la naţiune? Ipoteza privitoare la religie este coroborată de ceea ce se spune despre Grigore Ţamblac, pe care Regnault îl asociază cu orientarea exclusiv către ritul grecesc. Aceasta este văzută ca periculoasă din punct de vedere politic: a favorizat mai târziu instalarea fanarioţilor la putere şi manevrele Rusiei.[32]

Pe ce se sprijină atunci identitatea naţiunii? Răspunsul la această întrebare vine dacă ne uităm nu atât la un pasaj anume, cât la structura întregii cărţi. În total sunt 16 capitole, care pot fi grupate în trei părţi. Partea a treia ar fi formată din capitolele XI-XVI şi tratează în esenţă problematica anului 1848 şi a perioadei imediat următoare; cu cele 282 de pagini ale ei (paginile 261-543) ocupă mai bine de jumătate din carte. A doua parte ar fi formată din capitolele IV-X şi acoperă secolul al XVIII-lea şi prima parte a secolului al XIX-lea (paginile 57-260). Prima parte are un prim capitol care descrie geografic principatele, iar în capitolul al doilea este vorba deja despre otomani şi în capitolul al treilea intră în acţiune Rusia. Aşadar aceasta este, în fond, o carte despre 1848. Incursiunea în istoria mai veche nu poate avea decât un singur scop, acela de a sublinia elementul care conferă identitate naţiunii: istoria acesteia. Trecutul îndepărtat stă sub semnul gloriei şi al unei nobile independenţe. Cel apropiat (un secol şi jumătate) este cel al decăderii. Semnalul schimbării a fost în 1821, când Vladimirescu are drept preocupare „patria atât de mult timp uitată, deşteptarea naţiunii române, expulzarea străinilor”[33]. Formula este frapantă, mai ales dacă ne gândim la ce ni se spune despre cine aparţine şi cine nu aparţine naţiunii române.

Toate momentele semnalate anterior ar putea să pară că ne duc în direcţia unui naţionalism. Trebuie să folosim însă acest termen cu grijă. În Regnault este vorba de nenumărate ori despre ceea ce este naţional. Dar nu despre „naţionalism”. Sunt însă cel puţin opt cazuri în care se vorbeşte despre patriotism.[34]Regnault scrie în franceză, iar liberalii români, cărora le este atât de favorabil, se inspiră din experienţa franceză. Or, în limbajul politic francez al epocii, inclusiv deci în cel al liberalilor, termenul „naţionalism” nu este utilizat în sens pozitiv.[35]Nu trebuie, de asemenea, uitat că La Marseillaise începe cu „Allons enfants de la Patrie”. În timpul Revoluţiei Franceze, patria este în primejdie. Apărătorii ei sunt patrioţi.

Primejdii pentru patrie, pentru patria românilor, sunt prezentate pe larg şi în Regnault. Cea mai mare primejdie o reprezintă ambiţiile Rusiei.[36]Cartea lui Regnault apare în timpul războiului Crimeei şi s-ar putea să ne gândim că este firesc ca, la Paris, Rusia să fie descrisă drept o putere periculoasă. Logica argumentului din carte transcende însă condiţiile particulare ale războiului şi este una de factură liberală mai generală. Rusia este o putere absolutistă, care „trasează pe nesimţite un cerc imens în jurul Occidentului”[37]Rusia este duşmana deci a libertăţii (ca la 1848) şi aici ar fi problema, nu amestecul ei în treburile Imperiului Otoman.

Interesant este că şi argumentul în favoarea unei Românii Mari este formulat făcând apel tot la pericolul rus. O Românie mică ar fi pusă imediat sub protecţie de către Rusia. O Românie Mare nici nu ar avea nevoie de protecţie, nici n-ar accepta-o.[38]

Patriotismele liberale nu sunt menite să intre în mod fatal în coliziune? Nu este aici locul pentru a face o analiză cu caracter general a acestei probleme. Notăm doar că Regnault prezintă pe larg mersul evenimentelor de la 1848 din Transilvania. Punctul său de vedere este că acţiunile românilor sunt justificate. Dieta Transilvaniei, dominată de maghiari, nu a ţinut cont de „revendicările drepte ale naţionalităţilor oprimate”[39]

În lumina discuţiei pe marginea textului lui Regnault, putem conchide că la mijlocul secolului al XIX-lea, în ţările române, conflictul este mai mult unul între generaţii cu mentalităţi diferite. Are mai puţin sens să căutăm o categorie socială, o tragfähige Schicht[40] care formulează idei liberale pentru că are altă poziţie socială decât adversarii săi. Lupta este una dintre copii şi părinţi. Tinerii vin cu alte idei.[41]

Cât de directă este reflectarea liberalismului românesc timpuriu în Regnault?

Scriind despre liberali şi conservatori, Caragiale făcea o deosebire între liberalii timpurii, pe care-i numea „liberali nobili”, şi cei care guvernau după 1876.[42] În formula folosită aici, Caragiale pune tot pe seama schimbării mentalităţii tinerilor apariţia liberalismului în România. După părerea lui, schimbarea de mentalitate a fost însă una nepotrivită şi a dus la o situaţie ciudată, în care oameni cu vederi liberale radicale guvernau o ţară prin natura ei conservatoare. Pe fondul acestor consideraţii din scrierile sale politice, Caragiale face o afirmaţie care priveşte direct cartea lui Regnault despre Principate. Începe prin a aminti că Ion C. Brătianu a stat la închisoare în Franţa - o detenţie îmblânzită, crede el, de generozitatea lui Napoleon al III-lea -, iar „fructul şederii la răcoare a actualului ministru-prezident a fost - precum se ştie - o istorie a Românilor scrisă franţuzeşte şi publicată sub pseudonimul Élias Regnault”[43].

Chestiunea care este mai uşor de lămurit este aceea a pseudonimului. Conform dicţionarului lui Vapereau, nu Ion, ci fratele său mai mare, Dumitru Brătianu a publicat (între 1836 şi 1848) articole sub pseudonimul Regnault în National şi Revue indépendante.[44]Cât despre Élias Regnault, el figurează în acelaşi dicţionar al lui Vapereau din 1865. Élias Regnault, istoric francez, s-a născut în 1801 la Londra; a studiat la Paris şi, după Revoluţia din 1848, a fost şeful de cabinet al ministrului de interne şi apoi al celui de finanţe. Vapereau menţionează printre scrierile sale şi Histoire politique et sociale des principautés danubiennes.[45]Regnault a murit în 1868.[46]Nu este nicicum vorba de un simplu pseudonim, aşa cum crede Caragiale.[47]

Episodul detenţiei în Franţa a lui Ion C. Brătianu - pomenit de Caragiale - este însă real şi merită examinat, fie şi pe scurt. Ion C. Brătianu a fost pus sub acuzare în contextul „complotului de la Hipodrom”. Tribunalul nu l-a găsit vinovat pe Ion C. Brătianu pentru complot,[48]dar a fost acuzat şi găsit vinovat de deţinerea unei tiparniţe clandestine.[49]Ion C. Brătianu a stat la închisoare în Franţa trei luni, iar apoi a fost transferat într-un spital. A revenit în Ţara Românească în 1856.[50]Episodul detenţiei din Franţa coroborează ideea asocierii lui Brătianu cu cercuri liberale republicane, de altfel foarte radicale.

Indubitabil, Ion C. Brătianu ar fi putut scrie istoria Principatelor. Sabina Cantacuzino povesteşte că dădea lecţii de istoria românilor soţiei sale.[51]Visa ca, atunci când nu va mai face politică, să scrie o istorie a României.[52]Dar aceasta subliniază mai degrabă faptul că nu o publicase deja sub pseudonim.

Charles-Louis Chassin, care făcea parte din cercurile liberale de factură republicană, care protestase împotriva suspendării cursului lui Michelet şi a scris despre viaţa lui Quinet, îl citează pe Regnault şi nu pare să aibă îndoieli cu privire la autor.[53]

Iorga crede că articolul din 1843 din Revue indépendante i-ar aparţine tot lui Élias Regnault, dar - cum am văzut mai sus, după Vapereau - Dumitru Brătianu este cel care l-a scris. Apreciază că Histoire politique et sociale des principautés danubiennes este o operă serioasă. Tinerii liberali „sont présentés avec une légère nuance de satire, comme «un peu trop parisiens»”[54]După Iorga, Heliade a influenţat scrierea lui Regnault, atât în prezentarea Revoluţiei de la 1848, cât şi din pricină că menajează Imperiul Otoman.[55]

Ideea lui Iorga cu privire la felul în care sunt reflectate de Regnault vederile lui Heliade n-ar fi fost deloc pe placul celui care semnează N.Rousso şi publică, în 1855, Suite ou supplément à l'Histoire politique et sociale des principautés danubiennes[56]. Acesta face într-adevăr distincţia dintre suzeran şi stăpân[57]De asemenea, precum Heliade, este favorabil suzeranităţii Imperiului Otoman asupra Principatelor.[58]În schimb, Regnault aminteşte vocaţia independenţei care dă forţă unei naţii”[59]Vorbind despre tutela marilor puteri asupra Principatelor în momentul în care scrie, Regnault spune explicit că ele au datoria de a „asigura românilor independenţa naţională”[60].

Iorga are dreptate când vorbeşte despre seriozitate şi uşoară ironie la Regnault. Regnault este mult mai puţin patetic decât Vaillant sau Michelet. El încearcă să prezinte cât mai viu diversele poziţii, inclusiv cele ale lui Ion C. Brătianu şi ale lui Heliade. Regnault precizează că Ion C. Brătianu nu menaja în discursurile sale Imperiul Otoman, Heliade bănuindu-l chiar de înţelegeri vinovate. Contrastul este cel dintre un tânăr politician care „crede că întăreşte revoluţia prin mişcări populare” (Brătianu) şi un politician mai vârstnic, care face apel la „calm şi prudenţă”.[61]Este greu de crezut că asemenea aprecieri proveneau de la Ion C. Brătianu direct, cum sugerează Caragiale. Brătianu este menţionat în nouă pagini din scrierea lui Regnault - considerabil mai puţin decât Heliade. Regnault îl consideră pe Heliade „inima Revoluţiei de la 1848”, dar este conştient de disputele intervenite între el şi tinerii liberali.[62]Regnault nu menajează însă poziţia filo-otomană a lui Heliade.[63]

Regnault urmează îndeaproape sursele româneşti pe care le foloseşte; uneori le citează, alteori, chiar fără să citeze, reia sau rezumă scrieri ale unor autori români. Lucrul acesta fost relevat de Gheorghe Zane şi de Andrei Oţetea.[64]

Principalele surse româneşti ale lui Regnault sunt, după Oţetea şi Zane, Bălcescu, Ghica şi Heliade.[65]În fapt, pare însă mai potrivit să-l punem pe Heliade pe primul loc. De exemplu, episodul arderii Arhondologiei şi Regulamentului este construit folosind nu doar informaţiile, ci şi structura narativă din Heliade[66]Lipsesc însă insinuările şi acuzaţiile lui Heliade la adresa lui Ion C. Brătianu, ceea ce este cât se poate de semnificativ.[67]Regnault a reţinut firul evenimentelor şi a încercat să menţioneze doar ceea ce i s-a părut a fi sigur.

Un interes aparte a stârnit folosirea Question économique[1] de Nicolae Bălcescu. Scrierea aceasta a apărut la Paris în 1850, fără a purta o semnătură - Bălcescu, se pare, conta pe faptul că toţi românii din Paris ştiu despre cine este vorba, iar pentru publicul larg lucrarea ar trebui să treacă drept un document care exprimă o poziţie comună a românilor. Zane apreciază că primul care utilizează scrierea lui Bălcescu este chiar Ion Ghica.[68]Regnault foloseşte masiv textul lui Bălcescu.[69]

Cartea lui Regnault din 1855 este oricum o scriere istorică „la mâna a doua”; autorul nu explorează decât rar izvoare primare şi, când o face, acestea sunt oricum cuprinse în sursele sale bibliografice.[70]Cartea este practic un colaj, dar tăieturile, aranjarea materialului şi tonul porţiunilor de legătură sunt semnificative.

Aşa cum spuneam, cartea lui Regnault surprinde o schemă mentală. Tabloul mentalităţii noi (la 1848) coincide însă surprinzător cu ceea ce avea să fie mentalitatea după care vor fi modelate ulterior legislaţia românească, manualele de istorie, clişeele presei ş.a.m.d. Centrală este noţiunea de libertate colectivă şi importanţa crucială a patriotismului. Unele accente, precum acelea legate de idealizarea ţăranului,[71] le putem recunoaşte cu uşurinţă în cultura română. Figura ţăranului este atât cea a omului cel mai nedreptăţit, dar şi cea a celui de care se leagă speranţele naţiunii.[72]Naţiunea, la rândul ei, este definită de istorie şi limbă, de o istorie cu rădăcini vechi, la Roma. Mari pericole pândesc naţiunea; aici accentele puse de Regnault sunt iar plauzibile: Rusia este pericolul principal, dar şi includerea Transilvaniei în Ungaria. Regnault oglindeşte, în fond, şi un reflex de închidere în faţa influenţelor din jur şi de deschidere către influenţele venite din Franţa.

Ecoul în timp

Cartea a stârnit rapid interesul în Principate, de vreme ce şi-a găsit imediat un traducător la Iaşi. Traducerea de la Iaşi, din 1856, este semnată de Ioan Fătu. Textul este scris cu acel alfabet care combina litere chirilice şi latineşti într-o formulă de tranziţie.

Traducerea lui Fătu ca atare are şi momente care reflectă spiritul unei epoci de tranziţie. De exemplu, în franceză, Regnault foloseşte termenul „Valaquie”; în pasajul în care Regnault susţine că „Valahia” nu este un termen românesc, el spune următoarele: „Ei se cheamă români şi ţara lor România”, folosind expres „Roumanie”[73]. Fătu foloseşte însă termenul „România”, în alte părţi, pentru „Valaquie”[74]Terminologia lui Fătu nu este însă unitară: în unele momente „Valaquie” este „România”, pentru ca - în alte contexte - să fie „Valahia”.[75]

Textul traducerii lui Fătu este unul cursiv, tălmăcirile găsite fiind mai reuşite uneori decât acelea din traducerea din 1965, despre care vom vorbi mai jos. Limba are încă amprenta secolului al XVIII-lea. De pildă, Fătu foloseşte pentru „oraş” termenul de sorginte grecească „politie”[76].

Ioan Fătu a adăugat şi note la traducerea din Regnault. După ce este vorba despre teritoriile locuite de români, în nota sa, el adaugă la Moldova, România (sic! )[77], Transilvania, Banat, Bucovina şi Basarabia - pe care le enumeră Regnault - şi Maramureşul şi Crişana.[78]Foarte importantă este lunga notă a lui Fătu despre 1848 în Moldova. Vorbind despre relatarea lui Regnault, Fătu apreciază că istoricul francez „comite o eroare în înşirarea acestor fapte”[79]Fătu practic inversează logica expunerii din Regnault. La Fătu, Domnul Moldovei este personajul binevoitor, care acceptă (în mare parte) revendicările „tinerilor”. Radicalii cer însă „totul sau nimic” şi Domnul se enervează, trimite soldaţii să-i aresteze pe „tulburători”. Excesele sunt puse, de către Fătu, pe seama soldaţilor.[80]

Traducerea lui Fătu nu cuprinde capitolul final (concluzia cărţii lui Regnault)[81]. Probabil, lucrul acesta nu este întâmplător.[82]Reflectă un dezacord cu elemente din concluziile lui Regnault sau este un gest de prudenţă din partea traducătorului.

După 1856, Regnault pare a fi uitat în România. Nu este precum Vaillant, Quinet sau Michelet printre francezii care primesc cetăţenia română.[83]Nu este menţionat de biograful lui Ion C. Brătianu, Constantin Răutu, printre prietenii românilor de la Paris.[84]

Istoricii, cum am văzut,[85] îşi mai amintesc însă de el. Îl menţionează şi R.E. Seton Watson, care spune despre cartea lui Regnault că este „inspirată de către exilaţii cei mai radicali”[86].

În aprilie 1964, a avut loc cunoscuta cotitură politică operată de conducerea comunistă de la Bucureşti. În contextul acesta, merită să reflectăm asupra rolului schemelor mentale. În 1964, conducerea comunistă are interesul să se desprindă de URSS. Nu este însă atât de simplu să construieşti schema mentală necesară pentru a realiza un nou simţământ de identitate la nivelul conducerii comuniste. Simpla coincidenţă a intereselor este volatilă.

În 1964, conducerea de la Bucureşti are, în primă instanţă, nevoie de o argumentare coerentă cu schemele de gândire marxistă. Nu este o întâmplare că sunt editate însemnările lui Marx despre români.[88]Notele de lectură ale lui Marx sunt însă după Regnault, aşa că este logic să se meargă mai departe, către textul lui Regnault.

Traducerea din 1965 a fost una de „uz intern”. Asemenea texte circulau într-un cerc restrâns şi nu apăreau desigur pe rafturile librăriilor. Pe antetul textului traducerii din 1965 stă scris „C.C. al P.M.R.”[89]. Aceasta înseamnă că a apărut înainte de Congresul al IX-lea, din 19-24 iulie 1965, când denumirea partidului a fost schimbată în P.C.R. Aşa cum se obişnuia la traducerile de uz intern, textul nu conţine note ale celor care au tradus. Sunt incluse doar paranteze cu traducerea titlurilor în franceză, atunci când apar pentru prima oară.[90]Este inserată, imediat după coperta interioară, o bibliografie cu lucrările consultate de Regnault, listă care lipseşte în original.[91]

Traducerea din 1965 este completă. Ea include şi concluzia cărţii lui Regnault.[92] Acel pro captu lectoris, adesea omis din faţa lui habent sua fata libelli capătă acum pe deplin sens, după un lung parcurs istoric. Opera istoricului francez, citită la Comitetul Central, este parcursă după felul în care înţeleg lucrurile cei de acolo. În primăvara lui 1965 se năştea ceea ce este uzual numit „naţional-comunismul” românesc. Schema mentală a acestuia prezintă diferenţe şi apropieri interesante cu schema mentală surprinsă de Regnault. Dar, în 1965, liberalismul a fost înlocuit cu eliberarea socială în sens comunist. Dispare desigur complet interesul liberalilor pentru crearea unei proprietăţi ţărăneşti individuale şi a unor tranzacţii libere.[93]Rămâne lectura patriotică a istoriei şi identificarea a ceea ce este naţional cu ceea ce are rădăcini adânci în istorie.

„Naţional-comunism” este o denumire corectă, dar care acoperă o înţelegere greşită a originilor fenomenului. Se sugerează de multe ori apropieri cu dreapta românească interbelică. Era imposibil însă ca liderii comunişti să se recunoască direct în schema mentală a dreptei româneşti interbelice. La rândul lor, admiratorii acestei drepte par a avea divergenţe de fond cu schema mentală naţional-comunistă. În primul rând, dreapta ortodoxistă interbelică avea o idee mistică de naţiune. Aş sugera chiar că nici folosirea conceptului de „naţionalism”, împreună cu cel de naţional-comunism, nu este potrivită.

Importanţa traducerii din Regnault din 1965 rezidă în faptul că oferă o dovadă empirică pentru ceea ce ar fi altfel o simplă speculaţie cu privire la nepotrivirea schemei mentale care se formează în 1965 cu cea a dreptei interbelice. Devine evident că existau alte surse.

Ironia realizării acelei traduceri de uz intern din 1965 este că, indirect, prin scrierea unui istoric francez din veacul al XIX-lea ideile liberalilor români timpurii, aşa cum erau ele, capătă din nou circulaţie.

Sub titlul „Vederile liberalilor români reflectate în Regnault «Istoria politică și socială a Principatelor Dunărene»”, textul de față, scris în martie 2009, a apărut în volumul editat de Liviu Brătescu, Liberalismul românesc şi valenţele sale europene, Iaşi, Editura PIM, 2010.

Prefaţa volumului poate fi consultată aici.

Bibliografie

[1] Nicolae Bălcescu.   Opere, volumul I, partea a II-a, capitolul „Question économique des Principautés Danubiennes”, pp. 3--89.   Bucureşti: Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1940.   „Question économique” este reprodusă şi în N. Bălcescu, Opere, vol.II (Bucureşti: Editura Academiei, 1982), pp.42-101. Ediţia din 1940 este îngrijită de Gheorghe Zane, cea din 1982 de Gheorghe şi Elena G. Zane.

[2] Cezar Bolliac. Mémoires pour servir à l'histoire de la Roumanie.   Paris: Just Rouvier, 1856.

[3] Sabina Cantacuzino. Din viaţa familiei I.C.Brătianu.   Bucureşti: Universul, 1933.

[4] Ion Luca Caragiale.   Opere, volumul 5, Scrieri politice.   Bucureşti: Editura pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1938.   Ediţie îngrijită de Şerban Cioculescu.

[5] Guillaume de Bertier de Sauvigny.   Liberalism, nationalism and socialism: The birth of three words.   The Review of Politics,, 32(2):147--166, aprilie 1970.

[6] Ion Heliade-Rădulescu.   Mémoires sur l'Histoire de la régénération roumaine.   Paris: Librairie de la Propagande Démocratique et Sociale Européenne, 1851.

[7] Nicolae Iorga.   Histoire des relations entre la France et les Roumains.   Paris: Payot, 1918.

[8] Eugen Lovinescu.   Istoria civilizaţiei române moderne.   Bucureşti: Minerva, 1992.   Editată de Z. Ornea, 3 vol.; prima ediţie a apărut la Bucureşti, la editura „Ancora”, între 1924-1925. [9] Jules Michelet.   Légendes démocratiques du Nord.   Paris: Garnier, 1854.

[10] Andrei Oţetea și Gheorghe Zane.   Introducere.   În A. Oţetea și S. Schwann, editori, K. Marx:însemnări despre români, pp. 9--23. Bucureşti: Editura Academiei, 1964.

[11] Élias Regnault.   Histoire politique et sociale des principautés danubiennes.   Paris: Paulin & Le Chevalier, 1855.

[12] Élias Regnault.   Istorie politică şi socială a Principatelor Dunărene (traducere de Ioan Fătu).   Iaşi: Buciumul Român, 1856.

[13] Élias Regnault.   Istoria politică şi socială a Principatelor Dunărene.   Bucureşti: Institutul de Istorie a Partidului de pe lângă C.C. al P.M.R., 1965.   Volumul este dactilografiat pe coli A4 şi multiplicat.

[14] N. Rousso.   Suite ou supplément à l'Histoire politique et sociale des principautés danubiennes.   Bruxelles: Labroue & compagnie, 1855.

[15] Constantin Răutu.   Ion C. Brătianu.   Turnu-Severin: Datina, 1940.

[17] Al. Zub.   Die freiheitsidee zur zeit der rumänischen wiedererhebung.   În A.P. van Goudoever, editor, Romanian History:1848-1918, pp. 7--18. Groningen: Wolters-Noordhoff, 1979.