Textul de faţă este parte a capitolului „Piaţa monetară” din Manualul de Economie al Catedrei de Economie şi Politici Economice, ediţia a şasea, apărută în urmă cu mai mulți ani [i], în 2003. Publicăm, cu titlul de mai sus, abordarea respectivă, pe de o parte cu gândul la o mai bună şi mai cuprinzătoare documentare a studenţilor noştri şi, pe de altă parte, pentru a completa şi continua, sperăm, dezbaterea de teorie monetară iscată aici în ultimele săptămâni, odată cu traducerea unui articol al lui Pascal Salin.

...

Rolul monedei în economie a dominat, dintotdeauna, scena dezbaterilor economice. Mirajul banilor a fost confiscat prin diverse formulări, devenite treptat, în manualele de economie, aproape proverbiale. De exemplu, filozoful şi economistul clasic David Hume scria că „banii nu sunt roţile comerţului; ei sunt uleiul care face mişcarea roţilor lină şi uşoară”. Şi lesne se poate deduce de aici că mai mult ulei înseamnă mai puţină frecare şi, deci, o mai mare turaţie a „motorului” economic. Iar rostul mecanicului-şef, cel menit să asigure "reglajul fin", se legitimează, metaforic, de la sine.

Dintre toate problemele şi domeniile ştiinţei economice, puţine sunt mai lipsite de consens decât aspectele monetare. La tot pasul întâlnim polemici acerbe: în ce măsură şi când sunt mai buni „banii ieftini” sau „banii scumpi”? există funcţii economice pe care trebuie să le îndeplinească banca centrală şi de ce? care este masa monetară optimă de care are nevoie sistemul economic? care trebuie să fie rolul guvernelor în problemele de natură monetară? cât de solide sunt fundamentele sistemului monetar actual? întoarcerea la etalonul aur constituie soluţia necesară eliminării „haosului” monetar?

Asemenea probleme şi multitudinea de opinii asupra aspectelor monetare definesc, în general, explicaţiile teoretice şi dezbaterile publice cu privire la monedă. Unii economişti consideră că fenomene precum inflaţia şi ciclul economic au surse monetare, ceea ce înseamnă că stabilizarea masei monetare sau a ritmului de creştere a acesteia ar reprezenta cea mai importantă atribuţie a guvernului şi a autorităţilor monetare. Alţi economişti consideră că banii au un rol mai puţin important, fără însă a nega semnificaţiile monedei şi impactul sistemului monetar asupra funcţionării economiei şi performanţelor acesteia.

1. Moneda: instituţia fundamentală a acţiunii calculate

Apariţia monedei a constituit, probabil, una dintre cele mai mari binefaceri ale umanităţii. Acest eveniment istoric a deschis calea afirmării depline a sistemului instituţional al diviziunii muncii prin faptul că a dat naştere posibilităţii calculului economic (monetar). Avantajele utilizării banilor (ale schimbului indirect) în comparaţie cu trocul (schimbul direct) sunt enorme. Derularea procesului de schimb prin intermediul banilor atrage dispariţia obstacolelor ridicate de dubla coincidenţă a nevoilor şi de indivizibilitate, probleme definitorii ale oricărui schimb direct.

Spre exemplu, în sistemul schimbului direct, un profesor de economie care îşi doreşte anumite cărţi trebuie să găsească un editor de carte care, la rândul său, să îşi dorească lecţii de economie în schimbul cărţilor respective.

Schimbul indirect (monetar) înseamnă efectuarea schimburilor prin intermediul banilor, toate raporturile de schimb sunt exprimate în bani şi oamenii pot astfel să compare valoarea de piaţă a fiecărui bun cu aceea a oricărui alt bun. Aceste raporturi de schimb se numesc preţuri iar moneda serveşte ca numitor comun pentru toate aceste preţuri (monetare), a căror formare creează posibilitatea acţiunii umane calculate.

Primul sistem cuprinzător de teorie economică – realizarea economiştilor clasici – constituia, în esenţă, o teorie a acţiunii calculate. Calculul monetar este busola generală a tuturor persoanelor care acţionează prin alocarea de resurse rare în vederea atingerii unor scopuri; calculul monetar face posibilă distingerea domeniilor de producţie pe care consumatorii le apreciază de cele pe care aceştia le dezaprobă şi reprezintă singurul instrument de verificare a viabilităţii alocării resurselor. În absenţa monedei, civilizaţia umană ar fi lipsită metodele calculului economic, ca instrument intelectual indispensabil alocării raţionale a resurselor.

Moneda este indispensabilă pentru dezvoltarea unei structuri de producţie complexe şi pentru îmbunătăţirea eficienţei alocării resurselor în cadrul acesteia. Banii constituie unitatea de măsură cardinală specifică tuturor schimburilor, necesară pentru evaluarea relativă a factorilor de producţie şi bunurilor economice. Preţurile monetare, formate în cadrul procesului de schimb voluntar al drepturilor de proprietate privată, indică gradul de raritate a resurselor şi bunurilor. Aceste preţuri monetare, formate liber, reprezintă instrumentul indispensabil de calcul pentru coordonarea raţională a alocării resurselor rare; ele permit oamenilor de afaceri să calculeze economic, iar calculul monetar este baza intelectuală a economiei de piaţă.[1]

Pentru a explica rolul monedei şi procesul apariţiei acesteia e necesară întoarcerea în timp, precum şi înţelegerea motivaţiilor pentru care oamenii se angajează în schimburi. Atunci când o persoană acţionează în vederea obţinerii bunurilor preferate, aceasta învaţă să substituie, ca mijloc de schimb, bunurile mai greu vandabile cu bunuri mai uşor vandabile. Un asemenea comportament în procesul schimbului le permite oamenilor sǎ obţină bunurile preferate într-un mod mai rapid şi mai puţin costisitor. În cadrul unui asemenea proces au apărut banii.

Detaşarea din rândul mărfurilor schimbate în mod direct a unora cu o capacitate superioară de vandabilitate a deschis posibilitatea afirmării schimburilor indirecte. Pentru un bun mai uşor vandabil decât altul va exista o cerere mai mare, deoarece acesta poate fi utilizat mai uşor ca mijloc de schimb. Pe măsură ce selecţia bunurilor superior vandabile avansează are loc dezvoltarea cumulativă dintr-o marfă a unui mijloc de schimb pe piaţa liberă (moneda marfă). Aceasta este singura modalitate prin care o monedă poate lua naştere.

Potrivit lui Carl Menger, „cu cât cultura economică avansează, unul sau mai multe obiecte părăsesc sfera bunurilor rămase (ca mijloc de schimb) şi devin monedă. Banii nu sunt o invenţie a statului şi nici un produs al actelor legislative. Nici sancţiunile autorităţilor politice nu sunt necesare pentru existenţa banilor… Nimeni nu i-a inventat“[2].

Cererea pentru un instrument de schimb este compusă din două cereri parţiale: cea derivată din dorinţa de utilizare directă şi cea derivată din dorinţa de utilizare a bunului respectiv ca mijloc de schimb. Similar tuturor celorlalte bunuri economice, moneda ca instrument de schimb respectă legea utilităţii marginale: fiecare persoană va decide alocarea primei unităţi monetare, din cele de care dispune, pentru achiziţionarea bunului poziţionat pe cel mai înalt rang în scara individuală de valori.

Formarea preţului unui bun (A) depinde, în ultimă instanţă, de poziţionarea bunului şi a mijlocului de schimb în ierarhiile preferinţelor (scările de valori) ale persoanelor care doresc să efectueze asemenea schimburi. Evaluarea monedei depinde, însă, de utilizările alternative ca mijloc de schimb ale acesteia, adică de cantităţile din alte bunuri (B, C, D etc.) pe care unitatea monetară le poate „cumpăra”. Aşadar, dimensionarea cererii pentru bunul A trebuie, în mod necesar, să se bazeze pe existenţa preţurilor monetare ale altor bunuri, B, C, D etc. Însă cum pot fi utilizate scările de valori şi utilităţile anticipate ale bunurilor pentru explicarea formării preţurilor monetare, de vreme ce aceste scări de valori şi utilităţi depind ele însele de existenţa unor preţuri monetare anterioare?

Spre deosebire de bunurile de consum şi de producţie, care sunt utilizate direct, moneda are nevoie de preţuri preexistente pe care să se întemeieze cererea (de bani). Însă singura posibilitate ca acest lucru să se producă este luarea în considerare a unui bun economic schimbat în sistem de barter şi apoi suprapunerea cererii pentru acest bun (ca mijloc de schimb) peste cererea anterioară (ca bun cu valoare intrinsecă, direct utilizabil). Acest raţionament constituie conţinutul teoremei regresiei monetare (Ludwig von Mises, The Theory of Money and Credit) din care se desprinde adevărul esenţial că banii sunt o marfă iar preţurile monetare încorporează, în mod necesar, o componentă temporală de vreme ce utilitatea marginală a banilor (ca mijloc de schimb) decurge din preţurile monetare anterioare ale diferitelor bunuri.

Nu există posibilitatea formării unor judecăţi de valoare asupra puterii de cumpărare viitoare în absenţa luării în considerare a modului în care se prezintă valoarea banilor în trecutul imediat. Această constituie elementul care deosebeşte radical preţul banilor (raportul de schimb între bani şi mărfuri) de preţurile relative (raporturile de schimb între diferite bunuri economice). Dacă participanţii la procesul de piaţă pierd complet memoria preţurilor trecute, aceasta determină reluarea de la zero a dezvoltării schimbului indirect şi a selecţiei instrumentelor monetare necesare acestuia.

Această abordare a monedei marfă demonstrează că banii nu au luat naştere ca simplu simbol fără nici o valoare, bun doar pentru schimburi; nici sub forma unei „creanţe asupra societăţii” şi nici drept garanţie pentru un nivel stabil al preţurilor. Nu se poate închipui apariţia monedei prin emiterea de către guvern a unui decret prin care anumite bucăţi de hârtie să fie numite „bani”, deoarece cererea de monedă încorporează, în mod necesar, preţurile exprimate în monedă din trecutul imediat. Numai comportamentul economic al oamenilor în cadrul procesului de schimb a creat schimbul indirect, moneda şi calculul economic.

Moneda a luat naştere sub forma unui instrument de schimb cu valoare intrinsecă. Aceasta înseamnă că moneda avea valoare şi în condiţiile în care nu ar fi fost utilizată ca mijloc de schimb, ceea ce justifică utilizarea termenului de monedă marfă. Aurul şi celelalte metale preţioase constituie un exemplu elocvent în acest sens. Aurul are o valoare intrinsecă în virtutea utilizărilor sale industriale şi estetice. Conceptul de etalon-aur desemnează utilizarea ca mijloc de schimb a aurului sau a biletelor de bancă convertibile la cerere, în aur. Deşi în prezent aurul nu mai este utilizat ca mijloc de schimb, istoria monetară arată că metalul preţios (aurul, în special) a fost cel mai practic şi general mijloc de schimb, datorită rarităţii acestuia şi facilităţilor de măsurare, verificare şi transport[3].

Situaţia în care moneda nu mai are valoare intrinsecă desemnează banii-hârtie neconvertibili, al căror statut (de monedă legală) este stabilit prin puterea statului. În ciuda acestui fapt, acceptarea ca mijloc general de schimb a monedei contemporane depinde de cristalizarea unor convenţii sociale şi de încrederea publicului, nu neapărat de voinţa ori garanţiile guvernului. Faptul că guvernul nu abandonează niciodată moneda naţională nu înseamnă că, în mod necesar, populaţia va utiliza întotdeauna ca mijloc de schimb moneda decretată guvernamental. Sunt binecunoscute cazurile în care populaţiile ţărilor suferinde de haos monetar au avut mai mare încredere în monedele altor ţări sau chiar în anumite bunuri, care au fost temporar utilizate pentru mijlocirea schimburilor.

În general, în legătură cu banii sunt luate în considerare mai multe funcţii ale acestora: funcţia de mijloc de schimb, funcţia de unitate de calcul sau de „măsură a valorii”, precum şi funcţia de „rezervă a valorii”, de formă de conservare a valorii. Este însă destul de clar că toate aceste funcţii sunt simple corolare ale funcţiei principale: aceea de mijloc general de schimb. Este important să ne dăm seama că banii nu pot fi, de exemplu, o unitate de „măsură” decât în măsura în care servesc ca mijloc general de schimb.

2. Cererea de bani şi preţul banilor

Spre deosebire de alte bunuri, utilitatea banilor se manifestă atunci când aceştia pot fi utilizaţi oricând de către deţinătorul lor pentru a-i schimba cu ceva, un bun oarecare. Banii constituie instrumente de schimb care au o anumită valoare (de schimb): oamenii fac sacrificii pentru a-i dobândi, ei plătesc „preţuri” pentru a intra în posesia banilor. Banii sunt ceruţi în general în calitatea lor de mijloc de schimb care, ca toate bunurile economice, se caracterizează printr-un stoc existent, se confruntă cu cereri din partea oamenilor de a-i cumpăra, de a-i deţine etc. Ca la orice marfă, „preţul” banilor – exprimat în celelalte bunuri – este determinat prin interacţiunea stocului de bani (ofertei totale) cu cererea totală (dorinţa de a deţine bani) a oamenilor.

Preţul banilor poate fi exprimat numai în termenii celorlalte mărfuri, adică prin bunurile şi serviciile care pot fi obţinute pe piaţă în schimbul monedei. În consecinţă, preţul sau „valoarea de schimb obiectivă” a banilor constă în „puterea de cumpărare” a unităţii monetare. Preţul banilor depinde într-o relaţie invers proporţională de preţurile bunurilor: dacă preţurile bunurilor sunt mai mari, atunci fiecare unitate monetară „cumpără” o cantitate mai mică din aceste bunuri, ceea ce înseamnă că banii au o valoare mai scăzută şi invers. Determinarea puterii de cumpărare a banilor se face conform relaţiei:

unde PCB este puterea de cumpărare a banilor iar P este nivelul preţurilor bunurilor (tranzacţionate).

Este imperativă disocierea preţului banilor (PCB) de rata dobânzii, care reprezintă preţul capitalului (împrumutat). Aici este punctul de plecare pentru separarea analizei monedei şi a pieţei monetare de piaţa creditului. Aceasta din urmă are ca obiect de analiză creditul şi preţul acestuia (rata dobânzii), fenomene ce reflectă schimbul de valori prezente contra unor valori viitoare. Necesitatea unei asemenea delimitări provine din faptul că, pe de o parte, cererea de bani nu trebuie şi nu poate fi analizată drept cerere de credit (de investiţii) şi, pe de altă parte, stocul monetar existent într-o economie (masa monetară) nu poate fi echivalent ofertei de credit (de economii).

Pe piaţa creditului, participanţii schimbă bunuri diferite: creditorul îi oferă debitorului un bun prezent, pe când debitorul oferă o perspectivă, un bun viitor, adică bani pentru care creditorul va trebui să aştepte perioada convenită pentru a-i putea utiliza. Cum fenomenul universal al preferinţei de timp face întotdeauna un bun prezent mai valoros decât acelaşi bun disponibil la un anumit moment în viitor, creditorul va trebui să perceapă iar debitorul să fie dispus să plătească o primă pentru bunul prezent. Această primă este dobânda, adică preţul schimbului de bunuri prezente cu bunuri viitoare. Nivelul ratei dobânzii depinde astfel de ansamblul preferinţelor de timp ale agenţilor de pe piaţă, adică de gradul în care oamenii preferă prezentul viitorului. Preferinţa de timp a oamenilor justifică măsura în care ei vor economisi şi investi, în comparaţie cu nivelul consumului prezent. Dacă preferinţa de timp a oamenilor ar scădea, atunci va exista tendinţa de a consuma mai puţin în prezent şi, deci, de a economisi şi investi mai mult; din acest motiv, în timp, rata dobânzii va scădea.

Pe piaţa monetară, obiectul de analiză îl constituie banii. Ce anume determină valoarea banilor, adică puterea lor de cumpărare? Precum în cazul tuturor bunurilor, răspunsul constă în cererea şi oferta de bani. În acelaşi fel în care cererea şi oferta de tutun determină preţul tutunului, cererea şi oferta de bani determină valoarea banilor.

În sens general, cererea de bani poate fi analizată la nivelul următoarelor dimensiuni:

1) ca cerere monetară de schimb, adică acea cantitate de bani care se doreşte a fi „cumpărată” prin intermediul bunurilor şi serviciilor pe care oamenii doresc să le vândă. Cererea monetară de schimb este o cerere anterioară venitului. În calitatea sa de proprietar de factori de producţie şi bunuri de consum, fiecare persoană vinde asemenea bunuri economice şi „cumpără” în schimb bani, proces care înseamnă, de fapt, formarea venitului monetar. Cererea monetară de schimb se întemeiază pe recunoaşterea faptului că a câştiga bani este, de fapt, cealaltă faţetă a dorinţei de a „cumpăra” bani.

2) ca cerere monetară de rezervă, adică acea cantitatea de bani pe care oamenii doresc să o deţină ca rezervă monetară (deţinere de bani cash). Cererea monetară de rezervă este o cerere posterioară venitului. Ca etapă ulterioară formării venitului monetar, fiecare persoană decide alocarea venitului său între următoarele trei direcţii: (a) cheltuieli de consum; (b) cheltuieli de investiţii; (c) suplimentarea/reducerea deţinerii de bani cash. Aceasta din urmă constituie cererea monetară de rezervă. Utilitatea marginală a banilor ce formează rezerva monetară reprezintă factorul în funcţie de care fiecare persoană decide proporţia deţinerii sale de bani în totalul venitului monetar. Suplimentarea/reducerea stocului de bani cash este determinată, de exemplu, de scăderea/creşterea puterii de cumpărare a banilor. La o PCB mai scăzută, deţinerea de bani valorează în termeni reali mai puţin decât în perioada anterioară, ceea ce indică necesitatea suplimentării deţinerii nominale de bani în vederea conservării valorii reale a acesteia.

Înţelegerea  conceptului esenţial al cererii de bani presupune luarea în considerare a faptului că venitul bănesc este un flux iar cantitatea de bani deţinută este un stoc. De aceea, deţinerile de bani ca stoc se manifestă în orice moment, pe când mărimea venitului ca flux doar de la o perioadă de timp la alta. Cantitatea de bani pe care oamenii aleg să o deţină (ca stoc) este strâns corelată cu mărimea veniturilor lor (ca flux). Este posibil însă ca una dintre mărimi să crească iar cealaltă să se diminueze. De exemplu, cantitatea de bere consumată anual este un flux iar berea din frigider este un stoc. Dorinţa de a deţine mai multă bere în frigider nu înseamnă, în mod necesar, dorinţa de a consuma mai multă bere anual.

Elementul fundamental al cererii de bani constă în aceea că toate persoanele sunt interesate de puterea de cumpărare a banilor pe care îi deţin. Aceasta dezvăluie, în mod necesar, preocuparea permanentă a oamenilor asupra cererii reale de bani, nu neapărat asupra cantităţii nominale de bancnote şi monedă metalică deţinute (cererea nominală de bani). Dacă se doreşte menţinerea cererii reale de bani şi dacă modificarea preţului banilor (PCB) determină modificarea invers proporţională a cererii nominale de bani, astfel încât cererea reală de bani să rămână neschimbată, atunci spunem că deciziile individuale nu suferă de iluzie monetară.

Dar care sunt motivaţiile în virtutea cărora oamenii doresc să deţină anumite cantităţi de bani la dispoziţia lor? Pentru a răspunde la această întrebare este necesar să se înţeleagă faptul că banii asigură un serviciu nu doar atunci când sunt cheltuiţi.

În ultimă instanţă, dorinţa oamenilor de a deţine bani decurge din disponibilitatea banilor de a fi utilizaţi în orice moment pentru efectuarea schimburilor. Aceasta înseamnă că utilizarea deţinerilor de bani în procesul de schimb nu trebuie, în mod necesar, să fie imediată. Motivul esenţial pentru care există cerere de bani constă în disponibilitatea acestor bani de a fi utilizaţi, oricând, pentru schimburi viitoare.

Preţul banilor (PCB) este determinat de raportul între cererea de bani (totalitatea deţinerilor de bani) şi stocul instrumentelor monetare care există într-o economie. Dacă aurul este mijlocul general de schimb într-o economie, atunci preţul monedei depinde de stocul de metal preţios pe care proprietarii acestuia decid să îl utilizeze în procesul  de schimb.

În graficul de mai sus am reprezentat dinamica echilibrului pieţei monetare. Curba cererii de bani (Cb) este descrescătoare în raport de preţul banilor (PCB), reprezentat pe ordonata graficului. Abscisa indică stocul monetar existent în economie, M fiind masa bănească ce poate fi utilizată pentru derularea tranzacţiilor. Stocul monetar şi cererea de bani determină nivelul de echilibru al preţului banilor (PCBe). De exemplu, dacă valoarea banilor este superioară PCBe₀, oamenii îşi vor diminua deţinerile de bani, ceea ce va intensifica „vânzarea” banilor, creşterea preţurilor bunurilor şi scăderea valorii banilor. Evoluţia se manifestă până când are loc refacerea echilibrului monetar, adică restabilirea valorii de echilibru a banilor.

Modificarea preţurilor monetare (implicit a valorii banilor) poate fi rezultatul modificărilor survenite fie la nivelul cererii, fie la nivelul stocului monetar utilizat în tranzacţii. În practică, aproape toate schimbările valorii banilor sunt datorate modificărilor survenite la nivelul masei monetare. Modificările la nivelul cererii de bani pot produce, desigur, schimbări semnificative ale preţurilor, însă numai pe termen lung. Însă posibilitatea modificării masei monetare, în sistemul monedei fiduciare, ţine de orizontul temporal scurt, de aceea influenţele semnificative asupra preţurilor aparţin modificărilor apărute în stocul de bani.

După cum arată graficul, să ne imaginăm că banca centrală decide dublarea masei monetare din economie, situaţie reprezentată prin deplasarea ofertei de bani la dreapta, de la M₀ la M₁. Să luăm în considerare situaţia simplificată în care creşterea masei monetare se produce simultan şi uniform în întreaga economie, precum în faimosul exemplu al lui David Hume în care toţi oamenii descoperă, peste noapte, că în mod magic deţinerile lor de bani s-au dublat[4].

Restabilirea echilibrului monetar prin egalizarea cererii de bani cu noul nivel al masei monetare trebuie să se realizeze prin diminuarea valorii banilor (PCB), respectiv creşterea preţurilor bunurilor (a „nivelului preţurilor”). Cum producţia de bunuri economice a rămas neschimbată, atunci preţurile bunurilor se dublează iar valoarea banilor se înjumătăţește. Acest tip de explicaţie a formării nivelului şi a evoluţiei preţurilor constituie conţinutul a ceea ce se cheamă teoria cantitativă a banilor. Potrivit acesteia, cantitatea de monedă disponibilă în economie determină valoarea banilor: cauza este modificarea lui M iar efectul este modificarea preţurilor bunurilor şi a valorii banilor (PCB).

Cum se produce modificarea echilibrului monetar? Efectul imediat al creşterii masei monetare constă în apariţia unei oferte „excedentare” de bani. În condiţiile echilibrului iniţial, publicul deţinea exact cantitatea de bani pe care, la nivelul PCB₀, o dorea. Creşterea cantităţii de bani din economie face ca deţinerile de bani ale oamenilor să devină mai mari decât cele pe care aceştia şi le doreau. La nivelul PCB­_0, stocul monetar din economie depăşeşte cantitatea de monedă pe care oamenii doresc să o dețină. Oamenii vor căuta să se debaraseze de o parte a deţinerilor de bani, prin creşterea nivelului consumului şi/sau prin creşterea volumului economiilor/investiţiilor. Creaţia monetară stimulează cererea de bunuri economice, de consum şi/sau de producţie, ceea ce înseamnă creşterea preţurilor acestora, respectiv scăderea PCB. La o valoare mai scăzută a banilor, oamenii vor dori să deţină cantităţi mai mari de bani, și astfel are loc restabilirea echilibrului între cererea de bani şi noul nivel al masei monetare.

Indiferent de natura instrumentelor monetare (monedă marfă sau monedă fiduciară), în orice fracţiune temporală a desfăşurării procesului de schimb, stocul monetar se află în posesia cuiva, adică în posesia persoanelor care se angajează sau care doresc să se angajeze în efectuarea de schimburi prin intermediul banilor. Aceasta înseamnă că întreaga masa monetară se găseşte în deţinerile tuturor celor care utilizează bani și care dețin o rezervă monetară. Astfel, într-o economie monetară formată din acţiunile de producţie şi schimb a 100 de persoane, suma deţinerilor individuale de bani este egală cu stocul monetar existent şi utilizat ca mijloc de schimb. În termeni "matematici", putem scrie că:

unde M este masa monetară din economie iar m_i este deţinerea individuală de bani.

Pe această bază, subliniem inconsistenţa punctului de vedere adoptat în general de către economiştii aflaţi sub influenţa abordării monetare a lui Irving Fisher, potrivit căruia analiza monetară este circumscrisă banilor aflaţi „în circulaţie” în opoziţie cu banii „scoşi din circulaţie”, adică dihotomiei „bani în circulaţie” – „bani inactivi, nefolosiţi”.

În nicio economie nu există ceva misterios de tipul unei arene în care banii „circulă”. De fapt, în orice fracţiune temporală din desfăşurarea vieţii economice banii se găsesc în posesia cuiva, mai exact întregul stoc monetar este „repartizat” în deţinerile de bani ale persoanelor ce participă la schimburile monetare, pe piaţă. Orice cerere monetară de schimb, anterioară formării venitului unei persoane, făcea parte din rezerva monetară a unei alte persoane. Cum banii desemnează o fracţiune a proprietăţii oricărei persoane, în cadrul desfăşurării oricărui schimb aceştia trec spontan din proprietatea cumpărătorului în cea a vânzătorului. Nu există decât două posibilităţi: banii sunt fie în posesia unuia, fie în posesia celuilalt. A treia situaţie, ca banii să fie „în circulaţie”, nu există.

Faptul că rezerva monetară a unei persoane nu este utilizată în derularea tranzacţiilor la fel de intens ca cea a altor persoane nu reduce disponibilitatea acelor bani de a fi utilizaţi ca mijloc de schimb, în orice moment din viitor.

Pe termen scurt, factorul cu cele mai evidente influenţe asupra cererii de bani şi echilibrului monetar constă în anticiparea unor schimbări ale PCB. Să presupunem, de exemplu, că se anticipează scăderea rapidă a PCB la un anumit moment în viitor. Modul în care se modifică cererea de bani depinde de numărul de persoane care fac asemenea anticipări şi de intensitatea acestora. Astfel, anticiparea scăderii PCB va tinde să determine scăderea PCB în prezent, şi invers.

Anticiparea scăderii valorii banilor semnifică faptul că unitatea monetară valorează mai mult în prezent decât în viitor, ceea ce va determina o reducere în cererea de bani devreme ce oamenii tind să cheltuiască mai mulţi bani în prezent decât în viitor. Invers, anticiparea unei creşteri a PCB în viitorul apropiat va produce tendinţa de creştere a cererii de bani şi de reducere a cheltuielilor cu bunuri. Rezultatul va consta în creşterea în prezent a PCB. Aceste raţionamente arată că efectul (speculativ al) anticipării preţului banilor se manifestă în aceeaşi manieră ca şi în cazul anticipării preţului oricărui alt bun.

În graficul de mai sus am reprezentat situaţia anticipării unei creşteri a PCB, adică anticiparea unei scăderi a preţurilor. Curba Cb desemnează adevărata cerere de bani, căreia îi corespunde echilibrul monetar E, iar curba Cs desemnează cererea de bani care încorporează anticipările privind creşterea preţului banilor. Anticiparea creşterii PCB determină, caeteris paribus, creşterea cererii de bani şi a PCB. Valoarea banilor creşte corespunzător segmentului EA, ceea ce permite speculatorilor (a căror cerere de bani nu s-a majorat) să obţină câştiguri din valorificarea banilor lor deveniţi acum mai valoroşi. Însă, la valoarea speculativă a banilor (PCBs) se manifestă un exces al stocului monetar (AB) în comparaţie cu adevărata cerere de bani, ceea ce determină reducerea deţinerilor de bani şi creşterea achiziţiilor de bunuri. În acest fel are loc creşterea preţurilor bunurilor (adică reducerea PCB) şi restabilirea valorii banilor. Precum în cazul oricărui alt bun, erorile manifestate în anticiparea preţului banilor tind să fie auto-corectoare.

Pe termen lung, cererea de bani este influenţată de anumiţi factori care ţin de evoluţia generală a economiei. Spre exemplu, economiile aflate în progres se caracterizează întotdeauna prin noi oportunităţi de schimb, pe măsură ce are loc creşterea producţiei de bunuri economice, a numărului de stagii ale acesteia şi diversificarea structurii de producţie. Creşterea oportunităţilor de schimb tinde să determine creşterea cererii de bani.

Factorul major care contracarează, pe termen mai lung, această tendinţă, prin aceea că acţionează în vederea scăderii cererii de bani, constă în puternica dezvoltare instituţională a diferitelor practici financiare (utilizarea formelor electronice de plată), precum şi a diferitelor sisteme de compensare (clearing). Dezvoltarea unui asemenea mecanism de compensare înseamnă „economisirea” banilor, prin faptul că permite acestora îndeplinirea funcţiei de mijloc de schimb în absenţa prezenţei lor fizice.

Cel mai simplificat exemplu de clearing este cel care are loc între două persoane. Ionescu cumpără hârtie de la Georgescu de 5 milioane de lei iar Georgescu doreşte creioane produse de Ionescu de 3 milioane de lei. În locul vehiculării a 8 milioane de lei, bani necesari efectuării celor două schimburi, cei doi convin să opereze un clearing: Ionescu îi plăteşte lui Georgescu 2 milioane de lei, ceea ce face posibil schimbul mărfurilor dorite. Prin compensare este transferată numai suma netă, adică diferenţa dintre cantităţile de bani luate în considerarea pentru evaluarea şi mijlocirea schimburilor. În aceste condiţii, deţinerile de bani ale părţilor schimbului tind să se reducă.

Cu cât mai multe activităţi sunt angajate în operaţiunile de clearing cu atât banii vor fi mai bine „economisiţi”, prin compensarea periodică a datoriilor reciproce.

3. Oferta de bani şi procesul creaţiei monetare

Majoritatea oamenilor care se gândesc la bani fac referire la bucăţile de hârtie şi monedele, de diferite dimensiuni şi culori, „produse” şi scoase pe piaţă de către Banca Centrală. În prezent însă, cel mai cuprinzător mijloc de plată nu este numerarul, ci banii aflaţi în conturi la băncile comerciale, conturi operabile prin cecuri, numite depozite la cerere. Adesea oamenii au dificultăţi în a înţelege că depozitele la cerere constituie, cu adevărat, bani, deşi pretutindeni cecurile dobândesc un rol tot mai important în efectuarea plăţilor. Unii autori chiar descriu situaţii în care depozitele la cerere constituie singurul mijloc de schimb, ceea ce înseamnă că banii numerar ar putea dispărea fără vreo diminuare în utilizarea monedei ca mijloc de schimb.

Introducerea relativ recentă a banilor electronici şi a cărţilor de credit a contribuit la diversificarea instrumentelor financiar-monetare şi la amplificarea dezbaterilor cu privire la ceea ce trebuie să fie considerat ca monedă. Liberalizarea pieţelor bancare şi inovaţiile financiare au dat naştere diferitelor forme de bani electronici (e-money sau moneda digitală).

Însă asemenea instrumente financiare nu au „propria lor viaţă”, ele nu modifică esenţa banilor; existenţa şi utilizarea acestor instrumente sunt posibile atâta vreme cât oamenii consideră că pot obţine, la cerere, bani cash prin intermediul lor.

Teorema regresiei monetare contribuie la înţelegerea faptului că stabilitatea sistemelor monetare de astăzi decurge din credinţa oamenilor că în spatele cecurilor, cardurilor şi altor diferite forme de bani stă „ceva”, în calitate de suport, de garanţie. Implicaţia este aceea că numeroasele inovaţii financiare nu creează, de fapt, bani noi, ci mai degrabă noi moduri de utilizare în tranzacţii a unor bani deja existenţi.

Banii reprezintă totalitatea instrumentelor monetare imediat disponibile pentru efectuarea plăţilor. Bucăţile de hârtie ţinute cu grijă în portofelele noastre reprezintă bani ce pot fi utilizaţi pentru plata bunurilor dorite şi pentru achitarea datoriilor. De asemenea, conturile bancare operabile prin cecuri (depozitele la cerere) se consideră a fi bani, de vreme ce asemenea instrumente sunt acceptate pentru mijlocirea în mod curent a unei proporţii foarte importantă a tranzacţiilor.

În general, sunt conturate două componente ale masei monetare, care se deosebesc calitativ între ele: (1) bani propriu-zişi (bani cash), adică instrumentele monetare caracterizare prin lichiditate perfectă; (2) disponibilităţi semi-monetare (quasi bani), adică instrumente monetare care pot fi transformate cu uşurinţă în bani lichizi sau pot îndeplini funcţiile acestora.

În condiţiile sistemelor monetare contemporane, masa monetară nu este o variabilă exogenă dată; masa monetară de fapt se formează în cadrul unui proces de creaţie monetară în cadrul sistemului bancar. Examinarea rolului băncilor în ceea ce priveşte modificarea masei monetare este subordonată aranjamentului instituţional în cadrul căruia se manifestă activitatea bancară.

a) Cazul acoperirii integrale (rata rezervei de 100%)

Ne putem imagina o economie în care nu există bănci, moneda lichidă (numerarul) fiind în aceste condiţii singurul mijloc de schimb. De altfel, această situaţie corespunde cu începutul dezvoltării sistemelor monetare. În aceste condiţii, toate schimburile se desfăşoară cu moneda marfă lichidă selectată pe piaţa liberă. Apariţia băncilor nu modifică semnificativ datele problemei, în condiţiile în care acestea sunt organisme bancare de depozit (cu funcţia primordială de asigurare a securităţii valorilor monetare sau non-monetare).

Persoana care constituie un depozit la o asemenea bancă va primi un certificat de monedă (bilet de bancă) care atestă dreptul de proprietate permanent asupra cantităţii de monedă aur depozitate în bancă. Creanţele asupra băncii (atestate prin asemenea certificate de depozit) ce au ca obiect cantitatea de monedă care va fi restituită la cerere se numesc substitute monetare. Aceste substitute monetare trebuie să fie incluse în oferta de bani, deoarece sunt acceptate ca mijloace de plată (ele reprezintă creanţe asupra unor bunuri prezente): oamenii se comportă cu substitutele monetare ca şi cum ar fi bani, fiind încredinţaţi de posibilitatea de a le schimba oricând, fără costuri, contra monedă propriu-zisă. 

Dacă rezerva monetară conservată de debitor (activul bancar) este inferioară în raport de substitutele monetare (pasivul băncii), atunci excedentul acestora reprezintă instrumente monetare fiduciare. O bancă ce nu emite monedă fiduciară nu poate utiliza pentru operaţiunile de creditare decât capitalul propriu. Atunci când băncile păstrează în totalitate valorile depozitate ca rezerve, spunem că sistemul bancar funcţionează cu o rată a rezervelor de 100% sau în condiţii de „acoperire integrală”.

De exemplu, în cadrul unui asemenea aranjament instituţional, crearea unui depozit de 1.000 $ aur face ca situaţia financiară a unei bănci nou înfiinţate să fie următoarea:

Această operaţiune bancară a avut ca efect transformarea numerarului de 1.000 $ în monedă scripturală: aceeaşi sumă este înregistrată şi ca pasiv (datorie a băncii către deponent) şi ca activ (resurse pe care banca le păstrează ca rezerve). În condiţiile unei rate a rezervelor de 100%, orice depozit determină reducerea stocului de bani lichizi (numerar) şi creşterea stocului de bani de cont (monedă scripturală), cu rezultatul menţinerii stocului monetar la acelaşi nivel. Aşadar, atunci când băncile transferă depozitele integral în rezerve are loc doar modificarea structurii masei monetare, nu şi a dimensiunii acesteia. De asemenea, lichidarea unui depozit are ca rezultat scăderea monedei scripturale şi creşterea numerarului cu aceeaşi sumă.

b) Creaţia monetară în condiţiile ratei rezervei fracţionare

Procesul creaţiei monetare are loc atunci când bancherii nu doresc să lase neutilizate rezervele bancare. Ei vor emite instrumente monetare fiduciare aflate într-un multiplu faţă de rezervele constituite. Aceasta reflectă posibilitatea băncilor de a extinde „artificial” volumul creditului, peste capitalul propriu. Păstrarea unui anumit procent de rezerve din totalul depozitelor are în vedere asigurarea posibilităţii de a susţine cererile de retragere care pot să vină oricând din partea deponenţilor.

Să ne imaginăm că Banca Naţională de Depozit decide să conserve sub formă de rezerve doar 10% din volumul depozitelor, restul de 90% să fie folosit pentru acordarea de credite, ceea ce înseamnă transformarea băncii într-o bancă de credit. În condiţiile unei rate a rezervelor de 10%, situaţia financiară a băncii va deveni:

În aceste condiţii banca are două tipuri de active: rezerve (100 $) şi credite (900$). Înainte ca banca să decidă acordarea creditelor, oferta de bani este de 1.000 $, sumă care a fost depusă la bancă. Însă, orice operaţiune de creditare, care înseamnă monetizarea unei creanţe bancare, desemnează o ofertă nouă de monedă. De asemenea, procesul invers de rambursare a unui credit în favoarea unei bănci echivalează cu o reducere a masei monetare. În cazul exemplului nostru, la nivelul de 1.000 $ al depozitelor se adaugă 900 $ lichidităţi împrumutate. Astfel, masa monetară devine 1.900 $. În consecinţă, aranjamentul instituţional al rezervei fracţionare deschide calea creaţiei monetare, prin multiplicarea banilor de cont (a monedei scripturale).

Depozitul iniţial de 1.000 $ contribuie la creşterea volumului monedei scripturale cu fiecare act de creditare a disponibilului rămas în urma constituirii rezervei de 10% din depozitele succesive. Titularul creditului de 900 $ de la Banca Naţională de Credit utilizează aceşti bani pentru achitarea obligaţiilor faţă de un partener comercial care îşi are un cont deschis la Banca Regională de Credit, de exemplu. Situaţia financiară proprie acestei operaţiuni este:

Cum fiecare bancă reţine ca rezervă doar 10% din volumul depozitelor, diferenţa de 90% din valoarea oricărui depozit nou creat îşi va găsi drumul către alte bănci, pe măsură ce titularii creditelor utilizează banii împrumutaţi pentru efectuarea diferitelor schimburi. Acest proces de creare de monedă de cont poate fi descris prin intermediul schemei următoare:

Procesul de creaţie monetară este opera sistemului bancar bazat pe rezerva fracţionară, în cadrul regulilor privind rezerva minimă obligatorie stabilite de Banca Centrală. Aceasta se mai numeşte Bancă de Emisiune, în virtutea deţinerii monopolului legal al baterii/emisiunii de monedă în numerar. Băncile comerciale care formează sistemul bancar oferă/creează monedă scripturală prin acordarea de credite.

Care este oferta de bani care poate fi creată prin intermediul unui asemenea proces?

Determinarea ofertei totale de bani decurge din luarea în considerare a ratei rezervei fracţionare (raportul dintre rezervele bancare şi totalul depozitelor) şi a proporţiei de numerar pe care publicul alege să o deţină în totalul depozitelor. Notăm cu R numerarul deţinut în rezervele bancare şi cu N numerarul deţinut de populaţia non-bancară. Astfel, baza monetară a sistemului (BM) este formată din rezerve plus numerarul din economie:

Notăm acum cu r cota dorită de rezerve (R) a băncilor în totalul depozitelor (D):

iar cu n ponderea pe care o deţine populaţia din depozitele sale bancare în numerar:

Prin înlocuirea ecuaţiilor (2) şi (3) în prima ecuaţie, vom obţine:

Prin rezolvarea acestei ecuaţii în raport cu variabila D, vom obţine:

Ecuaţia (4) arată că, prin reducere la absurd, dacă proporţia de numerar a populaţiei în totalul depozitelor este zero (ceea ce înseamnă efectuarea tuturor tranzacţiilor prin intermediul banilor de cont), atunci dimensiunea monedei scripturale decurge din multiplicarea bazei monetare cu un multiplu aflat într-o relaţie invers proporţională cu rata rezervei. De exemplu, dacă rata rezervei bancare este 10%, atunci depozitele ar fi de zece ori cât baza monetară din economie. Astfel, multiplicatorul banilor de cont într-o economie în care n = 0 este inversul ratei rezervei fracţionare: 1/r. În cazul exemplului nostru, în condiţiile unei rezerve fracţionare de 10%, depozitul iniţial de 1.000 $ creat la Banca Naţională de Credit dă naştere unei oferte totale de bani de 10.000 $ deoarece multiplicatorul banilor de cont este 10. Un n pozitiv arată reducerea intensităţii procesului de multiplicare a depozitelor, de vreme ce creşte valoarea numitorului în relaţia (4).

Procesul de creaţie monetară este ilustrat prin intermediul multiplicatorului monetar (m), care face legătura între BM şi M şi care arată de câte ori este mai mare oferta de bani decât baza monetară a sistemului:

Concluzia este că amplitudinea creaţiei monetare este cu atât mai mare cu cât rezerva fracţionară a băncilor este mai mică.

Procesul analizat până acum funcţionează şi în sens invers. Aceasta se produce în cazul în care are loc o scurgere de numerar din sistemul bancar. Lichidarea unui depozit şi transformarea banilor de cont în numerar antrenează reducerea monedei scripturale de 1/r ori faţă de volumul numerarului. În cazul în care un client al băncii decide să păstreze sub formă de numerar un plus de 100 $, retragerea acestei sume din contul său curent determină diminuarea rezervelor băncii cu 100 $. Restabilirea echilibrului necesită diminuarea depozitelor la vedere cu 1.000 $. Acest rezultat nu se produce însă imediat şi în mod automat, ci prin decizia băncii de a nu mai reînnoi acele împrumuturi ajunse la scadenţă care corespund bazei monetare formate din depozitul în numerar retras.

4. Teoria cantitativă a banilor: care este masa monetară optimă?

În esenţă, teoria cantitativă a banilor se întemeiază pe înţelegerea faptului că raporturile de schimb între monedă şi bunurile economice sunt determinate în aceeaşi manieră ca şi raporturile de schimb între bunuri (în absenţa monedei).

Teoria cantitativă a banilor constituie, de fapt, aplicarea teoriei generale a cererii şi ofertei în cazul monedei. Ea ilustrează implicaţiile „cantitative” ale monedei (ale masei monetare) asupra variabilelor nominale şi reale dintr-o economie, precum preţurile şi producţia. Este evidenţiată astfel relaţia de cauzalitate ce se stabileşte între cantitatea de bani existentă în economie şi variabilele economice care se găsesc sub incidenţa acesteia. De asemenea, orice analiză de natură monetară trebuie să încorporeze, în mod necesar, problema relevanţei „optimului” în ceea ce priveşte masa monetară. Care trebuie să fie cantitatea optimă de monedă şi cum poate fi aceasta determinată? Masa monetară ar trebui să scadă, să crească, să rămână constantă şi de ce?

Analiza comparată dintre sfera monedei şi cea a bunurilor economice conduce la evidenţierea unei legi economice fundamentale. Creşterea stocului de bunuri de capital determină, caeteris paribus, creşterea ofertei de bunuri de consum. Creşterea producţiilor anumitor bunuri de consum (fără a avea loc scăderea producţiilor altor bunuri) constituie un beneficiu social; această situaţie semnifică sporirea venitului real al unor categorii de persoane, fără a avea loc scăderea acestuia pentru nimeni altcineva.

În cazul banilor, lucrurile stau cu totul altfel; banii, în sine, nu pot fi consumaţi şi nu pot fi utilizaţi direct ca input în procesul productiv. Banii, în sine, sunt neproductivi. Pământul, munca şi capitalul sunt factori încorporaţi întotdeauna în anumite bunuri, în instrumente productive specifice. Spre deosebire, banii rămân întotdeauna în rezervele monetare ale tuturor celor care îi utilizează în procesul de schimb.

Bunurile se caracterizează prin raritate şi orice creştere a stocului de bunuri constituie indicatorul unui beneficiu social. În cazul banilor, utilitatea acestora nu este una de natură directă, ci doar în calitatea lor de mijloc general de schimb. Banii nu sunt niciodată consumaţi, sunt însă indispensabili alocării raţionale a resurselor. În ipoteza banilor „neutri”, modificarea uniformă a stocului monetar într-o societate face ca, caeteris paribus, valoarea de schimb a banilor (PCB) să se modifice în relaţie inversă până când are loc restabilirea echilibrului monetar.

Din moment ce banii îndeplinesc doar funcţia de mijloc de schimb, nu una de natură productivă, orice cantitate de bani este la fel de bună ca oricare alta, cu condiţia să fie constantă. Nu are nici o importanţă cât de mare sau de mică este cantitatea de bani în raport de cantitatea de bunuri tranzacţionată prin intermediul acesteia. Sunt lipsite de sens formulările gen „masă monetaă excedentară în raport cu volumul bunurilor economice”. De altfel, o asemenea comparaţie este imposibilă: este ca şi cum s-ar compara timpul cu spaţiul.

În legătură cu banii nu există ceva de tipul „prea mult” sau „prea puţin” (adică masă monetară în exces sau deficitară). Oricare ar fi stocul monetar, beneficiile monedei ca mijloc de schimb înseamnă întotdeauna utilizarea integrală a cantităţii de bani existente pentru tranzacţionarea bunurilor existente. Nu există nici un criteriu ştiinţific potrivit căruia să se poată argumenta dacă intermedierea schimburilor cu bunurile economice dintr-o economie se desfăşoară mai bine atunci când stocul monetar este ipotetic de 600 mld. $, comparativ cu situaţiile în care aceleaşi bunuri ar fi tranzacţionate, de exemplu, prin intermediul a 1.200 mld. lei, 2.000 mil. yeni sau 700 mld. euro.

Atunci când cantitatea de bani existentă în economie nu este constantă are loc modificarea de la o perioada la alta a preţurilor şi a producţiei de bunuri, cu fiecare modificare ce apare în dimensiunea masei monetare. Impactul monedei asupra producţiei este însă diferit, în funcţie de orizontul temporal luat în considerare.

Odată cu dezvoltarea teoriei economice clasice (David Hume, Adam Smith, David Ricardo, Th. Malthus, J. B. Say, J. S. Mill), aspectele monetare au fost abordate în termeni de „neutralitate” a banilor. Teoria monetară clasică susţine că modificarea cantităţii de bani determină modificarea preţului bunurilor/banilor într-o relaţie direct/invers proporţională. Pentru clasici, pe termen lung, modificarea masei monetare nu exercită niciun efect asupra producţiei reale.

Teoria cantitativă clasică se bazează pe un model bazat pe următoarele: M – adică masa monetară în circulaţie la nivelul unei economii; Y – producţia totală sau PIB real; v - viteza de circulaţie a banilor; P – "nivelul general al preţurilor". Modelul arată că economiştii clasici au privit cererea de bani în termenii ecuaţiei schimbului:

Relaţia cauzală  fundamentală subliniată de teoria cantitativă a banilor este cea dintre M şi P: modificarea masei monetare determină modificarea în relaţie directă a nivelului general al preţurilor. Considerând viteza de circulaţie a banilor ca fiind constantă, teoria cantitativă clasică mai este denumită “teoria cantitativă a banilor în variantă statică”. Probabil că singura realizare „cantitativă” ţine de ideea că schimbarea cantităţii de bani reprezintă factorul decisiv al modificării preţurilor. În condiţiile contemporane, teoria cantitativă este, în principiu, un model explicativ al inflaţiei. Modificarea cantităţii de bani este cauza iar modificarea preţurilor este efectul.

În versiunea sa „monetaristă”, teoria cantitativă a banilor se bazează, în esenţă, pe următoarele:

- viteza de circulaţie a banilor este variabilă, dar ea nu variază în relaţie inversă cu M, ci mai degrabă în relaţie directă: creşte M, creşte şi v; 

- producţia totală se poate modifica în urma variaţiei masei monetare numai pe termen scurt;

Astfel, modificarea masei monetare determină schimbarea:

- pe termen scurt, în relaţie directă, atât a preţurilor cât şi a producţiei;

- pe termen lung, în relaţie direct proporţională, numai a preţurilor.

Recunoaşterea faptului că, pe termen scurt, modificarea cantităţii de bani afectează preţurile şi producţia reală nu elucidează, însă, implicaţiile esenţiale ale creşterii sau ale scăderii masei monetare.

Ecuaţia cantitativă a banilor este un model explicativ al cărui păcat constă tocmai într-o interpretare generală, globalistă, care ignoră fundamentele microeconomice ale abordării monetare în favoarea unui model "macro" construit în jurul unui iluzoriu "nivel general al preţurilor" şi al unei la fel de fantomatice "producţii agregate". Consecinţa dramatică a explicaţiilor „macro” constă în trecerea cu vederea a implicaţiilor microeconomice esenţiale pentru procesul de alocare a resurselor în cadrul structurii de producţie. Recunoaşterea faptului că "expansiunea monetară determină creşterea preţurilor" nu ne spune nimic cu privire la alterarea "structurii preţurilor", a preţurilor relative, care perturbă relevanţa calculului economic şi distorsionează alocarea resurselor în conformitate cu preferinţele consumatorilor.

Banii în sine nu sunt consumaţi, ci doar transferaţi de la o persoană la alta. Aceasta înseamnă că modificarea (artificială) a stocului monetar alterează alocarea resurselor şi realizează redistribuirea (arbitrară) a avuţiei în societate, deoarece banii injectaţi/retraşi în/din sistemul economic nu afectează toate domeniile (persoanele) în acelaşi sens şi cu aceeaşi intensitate. Spre exemplu, expansiunea monetară nu generează beneficii generale (sociale), ci realizează doar redistribuirea resurselor, în diferite grade. Adică avantaje pentru unii - cei care au acces la banii noi la începutul procesului de expansiune monetară, în detrimentul altora – cei care ajung ulterior în posesia monedei suplimentare, după ce a avut loc scăderea puterii de cumpărare a acesteia.

Apariţia unei mase monetare suplimentare în economie nu afectează în mod simultan şi cu aceeaşi intensitate toate domeniile. Pe termen scurt, expansiunea monetară determină creşterea preţurilor şi a producţiei. Însă creşterea preţurilor nu este uniformă şi nici simultană, aşa cum s-ar putea deduce din utilizarea conceptului de „nivel general al preţurilor”. Este vorba, de fapt, de modificarea structurii preţurilor, adică a preţurilor relative, independent de faptul că toate preţurile au crescut sau scăzut[5]. Acest proces, cunoscut sub denumirea de „efectul Cantillon”, după numele economistului francez, exercită influenţe decisive asupra alocării resurselor în cadrul structurii de producţie, sub influenţa preţurilor relative artificiale rezultate din manipularea masei monetare.

În orice moment, cantitatea de bani existentă în economie nu poate fi diminuată sau extinsă altfel decât prin diminuarea sau creşterea deţinerilor de bani ale unor persoane, ceea ce înseamnă avantaje pentru unii şi dezavantaje pentru alţii. De exemplu, expansiunea monetară face ca persoanele care ajung primele în posesia monedei suplimentare să beneficieze de o putere de cumpărare suplimentară, reflectată în bunurile în plus ce pot fi achiziţionate. Preţurile bunurilor cumpărate de aceste persoane încep să crească. Astfel, masa monetară suplimentară se propagă, gradual, în întreaga economie, de la un grup de persoane la altul, de la un domeniu la altul, pe măsură ce ajung şi alţii în posesia banilor cei noi. Producţia se va extinde în domeniile în care „puterea de cumpărare suplimentară” va fi  alocată. La fel de treptat şi preţurile bunurilor vor continua să crească.

Dezavantajele se manifestă în afacerile şi pentru persoanele care se văd silite să plătească preţuri mai mari pentru anumite bunuri, înainte ca banii cei noi să le parvină şi lor. Aceasta înseamnă că puterea de cumpărare de care au beneficiat unii echivalează cu reducerea veniturilor şi a avuţiilor reale în cazul altora. Este binecunoscut faptul că cei mai dezavantajaţi de pe urma procesului inflaţionist sunt cei ale căror venituri nominale cresc mai târziu şi/sau mai încet decât creşterea preţurilor. Aşadar, orice proces de injectare/retragere a unei cantităţi de bani în/din economie afectează procesul productiv şi situaţia materială a oamenilor în sensuri şi cu intensităţi diferite.

Devine limpede, astfel, de ce modificările arbitrare ale masei monetare, în permanenta lor căutare a nirvanei „optimului” monetar, capată cu diferite intensităţi valenţe redistributive. La limită, ele interferează  subtil cu legile legitime ale proprietăţii private şi ale libertăţii economice.