Scopul studiului de faţă este de a identifica gradul în care libertatea economică se corelează cu indicatorii dezvoltării, aşa cum sunt reflectaţi aceştia în datele statistice şi rapoartele întocmite de diferite organizaţii. În acest sens, considerăm utilă descrierea modului în care sunt concepuţi indicatorii dezvoltării şi a componentelor acestora în raport cu finalitatea urmărită prin utilizarea ILE. Abordarea este subsumată înţelegerii faptului că ILE este premisă a dezvoltării, pe când ceilalţi indicatori reflectă mai degrabă stadiul dezvoltării, în condiţiile unor repere care pot apărea drept contradictorii în raport cu ariile ILE.

În acest sens, am ales o serie de ţări care să acopere spectrul dezvoltării economice şi evoluţiilor politice şi regionale din ultimele două decenii. Analiza urmăreşte, pe de o parte, evidenţierea corelaţiilor în dinamică dintre ILE şi indicatorii dezvoltării de-a lungul perioadei analizate şi, pe de altă parte, a legăturilor dintre aceştia la un moment dat. Cu toate că majoritatea ţărilor alese aparţin continentului european, am analizat corelaţiile menţionate şi pe seama unor state din alte regiuni de dezvoltare.

ILE-Ritmul de creştere a PIB real pe locuitor

Produsul intern brut (PIB) real este cel mai folosit indicator pentru a exprima performanţele economice globale ale unei ţări. Reprezintă rezultatul agregărilor realizate pe baza înregistrărilor din sistemul conturilor naţionale. Se calculează pornind de la valoarea agregată a cheltuielilor reprezentând consumul final (public şi privat) dintr-o ţară exprimat pe baza preţurilor din perioada de bază sau de referinţă. Prin raportarea acestei valori la populaţia totală a unei ţări se obţine PIB real pe locuitor.

Calcularea ratei anuale de creştere a PIB real este concepută pentru a facilita comparaţii privind performanţele economice în timp şi între ţări de mărimi diferite. Măsurarea ritmului de creştere a PIB presupune calcularea în preţurile anului anterior a PIB exprimat în preţuri curente. Astfel, sunt evidenţiate modificările de volum a căror evoluţie exprimă ritmul de creştere.

Literatura recentă insistă asupra relaţiei pozitive între libertate economică şi creşterea performanţelor economice. Existenţa aranjamentului instituţional favorabil încurajării activităţilor antreprenoriale de succes, protejarea drepturilor de proprietate, libertatea schimbului, reducerea dimensiunii guvernului apar tot mai frecvent drept ingrediente ale creşterii economice. Evidenţele empirice susţin cele afirmate anterior per ansamblul ţărilor analizate aşa cum se poate observa în Tabelul 1. Evoluţiile cele mai elocvente pot fi constatate în cazul ţărilor foste socialiste precum România, Bulgaria şi Ungaria.

Relaţia dintre libertate economică şi prosperitate devine şi mai evidentă atunci când sunt analizaţi ILE şi venitul naţional pe locuitor. Utilizarea venitului naţional pe locuitor ca indicator al prosperităţii economice este mai potrivită decât folosirea PIB pe locuitor. Astfel, aşa cum se poate observa în figura de mai jos, Singapore, ţara cu cel mai ridicat ILE, înregistrează şi cel mai ridicat nivel al venitului naţional pe locuitor.

Tabel 1 Indicele libertăţii economice şi ritmul de creştere economică

Sursa: www.worldbank.org, www.fraserinstitute.org

 

Figura 1. Corelaţia dintre indicele libertăţii economice şi venitul naţional pe locuitor (2007)

Sursa: calcule proprii realizate pe baza datelor preluate din statisticile World Bank, www.worldbank.org, şi Fraser Institute, www.fraserinstitute.org

Principala concluzie este aceea că mai multă libertate economică accelerează creşterea performanțelor unei economii dar nivelul libertăţii nu este, în mod necesar, influenţat de procesul de creştere. Cu alte cuvinte, nu toate ţările care înregistrează creştere economică încurajează extinderea libertăţii pentru acest scop. În aceste coordonate, extinderea gradului de libertate per ansamblul ţărilor analizate apare, mai degrabă, aşa cum am precizat mai sus, ca o consecinţă a competiţiei instituţionale dintre guverne pe fondul globalizării şi al scăderii influenţei statului.

ILE-IDU

Indicatorul dezvoltării umane (IDU) este calculat pentru a evidenţia evoluţia calităţii vieţii oamenilor. Cuprinde o abordare tridimensională ce acoperă repere precum speranţa de viaţă, gradul de alfabetizare şi PIB-ul real pe locuitor. Evidenţierea evoluţiilor în cele trei arii se face pe seama indicatorilor asociaţi, şi anume: indicele speranţei de viaţă, indicele educaţiei şi indicele PIB. Detalierea modului de calcul a fiecăruia serveşte demersului iniţiat prin evidenţierea criteriilor avute în vedere în compunerea lor şi a identificării motivelor care permit corelarea sau necorelarea empirică cu ILE.
Indicele speranţei de viaţă măsoară performanţele unei ţări în această privinţă pornind de la speranţa medie de viaţă la naştere în raport cu nivelul minim considerat (25 ani). Nivelul maxim avut în vedere este de 85 de ani.

Indicele educării este compus prin agregarea a două repere: alfabetizarea adulţilor şi gradul de cuprindere în învăţământ pe cele trei nivele de educare. Pentru fiecare dintre cele două se determină câte un indice. Combinarea celor doi indici se realizează pe baza unei ponderi de două treimi în favoarea indicelui alfabetizării adulţilor şi o treime pentru indicele gradului de cuprindere în învăţământ.
Indicele PIB cuprinde produsul intern brut pe locuitor exprimat în paritatea puterii de cumpărare. 
IDU se calculează ca medie simplă a acestor trei indicatori, valorile sale indicând gradul de dezvoltare în ordine inversă. 

Pornind de la aceste aspecte metodologice se poate constata faptul că IDU este un instrument cu reprezentativitate foarte redusă pentru evidenţierea evoluţiilor în domeniul îmbunătăţirii calităţii vieţii oamenilor. Acoperă prea puţine arii şi mult prea vaste pentru a putea concluziona asupra evoluţiilor agregate ale dezvoltării umane. Ariile respective nu sunt în mod necesar conexe şi complementare ceea ce ar putea crea o imagine de ansamblu a indicatorului mult mai aproape de scopul urmărit. Spre exemplu, un grad ridicat de alfabetizare şi de cuprindere în învăţământ nu înseamnă, în mod necesar, şi o valoare ridicată a indicelui PIB real pe locuitor. De pildă, în cazul României în intervalul 1995-2005 indicele educaţiei era de 0,905 şi cu toate acestea indicele PIB-ul real pe locuitor a fost de 0,752. Prin comparaţie, în aceeaşi perioadă Oman ocupa o poziţie mai bună în ierarhia construită pe baza IDU deşi avea un indice mai slab al educaţiei însă o cotaţie mult mai bună a PIB real pe locuitor.

Mai mult decât atât, IDU cuprinde şi componentă dominată de hazard. În timp ce gradul de alfabetizare şi de cuprindere în învăţământ sunt măsurabile, speranţa de viaţă nu poate fi decât estimată. Condiţiile de mediu, aspectele genetice, modul de viaţă influenţează decisiv acest indicator. În aceste condiţii, este posibil ca speranţa de viaţă să fie ridicată în ţări cu un sistem medical şi al asigurărilor de sănătate slab dezvoltat. Or, acestea din urmă sunt repere relevante ale gradului dezvoltării umane dintr-o ţară. Aşa se face că Oman are o speranţă de viaţă mai ridicată decât a multor ţări considerate dezvoltate dar poziţionarea într-un clasament al PIB real pe locuitor este mult mai slabă. Prin comparaţie, în Estonia speranţa de viaţă la naştere este mai mică, doar 71,2 ani pe fondul unui PIB real pe locuitor apropiat de cel din Oman. Cu toate acestea, Estonia este mai bine plasată în clasamentul IDU. Ierarhia este cel puţin surprinzătoare de vreme ce omanezii se aşteaptă să trăiască mai mult şi să se bucure o perioadă mai lungă de timp de o avuţie comparabilă cu cea a unor ţări precum Slovacia sau Lituania. Evoluţia este explicată pe fondul performanţelor mai bune ale Estoniei în domeniul educaţiei şi a determinării IDU ca medie a acestor componente.

Eterogenitatea subindicatorilor care compun IDU, lipsa de relevanţă a PIB-ului real pe locuitor ca instrument al evidenţierii nivelului de trai şi determinarea acestuia ca medie a valorilor componentelor sunt trăsăturile esenţiale care îl definesc. Toate acestea fac ca IDU să apară ca o modalitate îndoielnică de expunere a libertăţii economice în rezultate palpabile sub aspectul dezvoltării umane.

Tabel 2 Indicele libertăţii economice şi indicele dezvoltării umane

Prin comparaţie, ILE cuprinde o detaliere mult mai amplă a celor cinci arii care îl compun iar omogenitatea acestora în raport cu scopul urmărit nu poate fi contestată. Pornind de la domeniile care descriu cei doi indicatori şi modul în care aceştia sunt construiţi ne putem aştepta la anumite incompatibilităţi între rezultate. Explicaţia o identificăm plecând de la modul în care este construit IDU şi finalitatea acestuia. Pe când ILE măsoară gradul de libertate ca precondiţie a dezvoltării, IDU se concentrează asupra dezvoltării umane ca scop final, indiferent de ingredientele care contribuie la realizarea acesteia. Este tot mai evident în ultima perioadă faptul că mai multă libertate economică înseamnă un grad de dezvoltare ridicat. Din această cauză IDU nu se poate constitui într-un indicator fidel al gradului de dezvoltare, fapt recunoscut chiar de către cei care îl calculează. Deşi motivaţiile invocate sunt tehnice şi ţin de insuficienţa datelor, alterarea acestora şi anumite contradicţii care apar între componentele sale, trebuie precizat faptul că nu acestea sunt problemele majore ale IDU.

Prin componentele sale, IDU reflectă o înclinaţie majoră către intervenţionism. Scorurile ridicate pentru unii dintre indicii care îl compun sunt compatibile cu un grad ridicat al intervenţiei guvernamentale. Statele care înregistrează scoruri ridicate în ceea ce priveşte indicele educaţiei au printre cele mai ridicate ponderi ale cheltuielilor cu educaţia în PIB. Este vorba despre Danemarca, Finlanda, Australia state care sunt plasate în primele cincisprezece dintre ţările care au un grad de dezvoltare ridicat conform IDU.

Figura 2. Corelaţia dintre indicele libertăţii economice şi indicele dezvoltării umane (2007)

Sursa: calcule proprii realizate pe baza datelor preluate din statisticile United Nations Development Programme, www.undp.org, şi Fraser Institute, www.fraserinstitute.org

Datele analizate evidenţiază o relaţie pozitivă între cei doi indicatorii pentru majoritatea ţărilor avute în vedere, aşa cum se poate observa în Tabelul 2. Excepţie fac SUA şi Marea Britanie care, în intervalul 2000-2007 au înregistrat o creştere a IDU pe fondul scăderii uşoare a gradului de libertate economică. În cazul SUA deteriorarea ILE poate fi explicată pe fondul evenimentelor din septembrie 2001 care au condus la creşterea dimensiunii guvernului şi a gradului de reglementare, afectând negativ şi protejarea drepturilor de proprietate. De cealaltă parte, creşterea IDU poate fi explicată prin efectul creşterii cheltuielilor guvernamentale asupra PIB real pe locuitor. Aceeaşi explicaţie este valabilă şi pentru cazul Marii Britanii a cărei diminuare a ILE poate fi explicată prin creşterea cheltuielilor guvernamentale pe fondul luptei antiteroriste şi deteriorarea scorurilor în privinţa sistemului juridic şi protejării drepturilor de proprietate.

ILE-ICG

Creşterea competitivităţii reprezintă o condiţie esenţială a dezvoltării unei economii în condiţiile globalizării şi extinderii pieţelor de desfacere. Acest deziderat reprezintă suma unor condiţii micro şi macroeconomice favorabile ale căror coordonate sunt surprinse în cadrul indicelui competitivităţii globale (ICG). Acesta reprezintă un instrument foarte amplu, construit în jurul a doisprezece piloni consideraţi reprezentativi pentru influenţarea competitivităţii diferitelor economii naţionale. Aceştia constituie, per ansamblu, agregarea instituţiilor şi a măsurilor de politică macroeconomică menite să conducă la creşterea productivităţii şi a performanţelor economice.

Componentele ICG pot fi grupate în trei categorii, după importanţa lor, aşa cum se poate deduce din tabelul de mai jos.

Tabel 3 Sursele competitivităţii potrivit indicelui competitivităţii globale

Sursa: Global Competitiveness Report 2008-2009, World Economic Forum, Switzerland, 2008, www.weforum.org.

Fiecare pilon deţine o anumită pondere în cadrul categoriei din care face parte şi, la rândul său, este detaliat pe mai multe componente. Spre exemplu cadrul instituţional este analizat pe componenta „Instituţii publice” şi respectiv pe „Instituţii private”. Astfel sunt delimitate efectele interacţiunilor cu aparatul guvernamental, costurile funcţionării acestuia şi cele aferente îndeplinirii atribuţiilor guvernamentale de regulile care descriu funcţionare firmelor private. În prima categorie sunt avute în vedere regulile care protejează dreptul de proprietate privată şi intelectuală, dar şi consecinţe care decurg din utilizarea fondurilor publice cum ar fi corupţia şi deturnarea fondurilor publice. Ponderile deţinute de către fiecare pilon în cadrul categoriei din care face parte sunt egale dar componentele defalcate au ponderi diferite. Pe exemplul anterior, fiecare pilon din categorie factorilor primari ai competitivităţii deţine o pondere de 25%, dar delimitat pe componente ponderile sunt diferite. În cadrul pilonului „Instituţii”, „Instituţiile publice” deţin 75% pondere faţă de numai 25% cât deţin cele private.

Scorurile obţinute în urma agregării datelor aferente celor 12 piloni sunt cuprinse între 1 şi 7 în ordine descrescătoare începând cu cel mai înalt grad de competitivitate.
Din prima categorie se remarcă rolul instituţiilor care guvernează comportamentul uman în toate formele sale de manifestare, mai ales în privinţa celor antreprenoriale. Creşterea competitivităţii şi dezvoltarea economică sunt rezultatul manifestării a o serie de factori favorabili asumării iniţiativei antreprenoriale în cadrul unui mediu de afaceri dinamic. Rolul instituţiilor este tocmai acela de a diminua incertitudinea, asigurând stabilitate şi predictibilitate unei structuri a relaţiilor interumane dominată de complexitate. Constrângerile instituţionale dictează limitele în care operează firmele şi, în consecinţă, fac vizibilă interacţiunea dintre regulile jocului şi comportamentele agenţilor participanţi.

Volumul, calitatea şi intensitatea activităţii antreprenoriale afectează în mod decisiv nivelul competitivităţii unei economii. Competitivitatea ridicată nu poate exista în absenţa unui mediu antreprenorial adaptabil. Însă, la rândul său, calitatea antreprenoriatului este consecinţa anumitor condiţii economice şi sociale favorabile. Aşa cum arată Baumol (1990), structura şi evoluţia instituţională definesc şi modifică compoziţia activităţii antreprenoriale şi intensitatea acesteia. Pentru a favoriza activitatea antreprenorială, instituţiile trebuie să fie configurate potrivit ordinii proprietăţii private, să fie stabile şi totodată uşor de anticipat de-a lungul timpului.

Ceea ce face ca antreprenoriatul să se manifeste ca factor esenţial al creşterii competitivităţii şi prosperităţii nu este capacitatea de inovare sau aşa-zisul „spirit antreprenorial”, ci mai ales cadrul instituţional în care se manifestă activitatea antreprenorială. Altfel, nu am putea explica cum poate fi acest „spirit” readus la viaţă, atunci când nu se manifestă corespunzător, în sensul stimulării creşterii performanţelor economice (Baumol, 1990:894).

Instituţiile sunt importante şi atunci când mediul de afaceri interacţionează cu guvernul. Aranjamentul instituţional poate deturna eforturile antreprenoriale productive atunci când îi eliberează pe oamenii de afaceri de exigenţele pieţei. Această evoluţie negativă afectează nivelul competitivităţii prin crearea cadrului oportun pentru apariţia corupţiei şi, pe această cale, a deturnării fondurilor bugetului public. ICG analizează distinct acest pericol provenit din creşterea gradului de reglementare şi a birocraţiei. Nivelul ridicat al corupţiei în politică, justiţie, poliţie influenţează negativ competitivitatea prin stimularea activităţii rent-seeking, de obţinere de privilegii din partea reprezentanţilor statului. Mediul concurenţial nu le prieşte acelor firme care nu sunt în permanenţă atente la preferinţele consumatorilor şi la oportunităţile de profit care le însoţesc. Dacă noii întreprinzători au anticipat corect evoluţia pieţei şi s-au adaptat pentru a-i face faţă, concurenţa din partea acestora va ameninţa poziţia întreprinzătorilor existenţi.

Confruntate cu acest risc, firmele vechi vor prefera să evite competiţia loială. Dacă ar accepta competiţia, acestea ar trebui să facă schimbări majore, să investească şi să se confrunte în continuare cu o poziţie incertă pe piaţă. Dacă nu, vor căuta să apeleze la influenţa politică pe care o au asupra oficialilor guvernamentali, pentru a împiedica într-un fel sau altul intrarea pe piaţă a unor potenţiali competitori. Rezultanta acestor acţiuni va consta în reducerea capacităţii competitive a economiei.
Cu toate acestea, prima categorie cuprinde o serie de cerinţe a căror realizare se poate dovedi contradictorie obiectivelor urmărite prin crearea aranjamentului instituţional favorabil creşterii productivităţii şi competitivităţii. De pildă, crearea infrastructurii necesare facilitării activităţilor economice constituie, cu mici excepţii, sursa unor stimulente care orientează eforturile antreprenoriale către activităţi de tip rent-seeking. Explicaţia constă în aceea că realizarea infrastructurii în ceea ce priveşte drumurile publice, căile ferate, porturile, aeroporturile constituie apanajul organizaţiilor publice care folosesc resurse bugetare în acest sens.

Sănătatea şi educaţia deţin ponderi însemnate în bugetele publice. Atâta vreme cât strategiile menite să se finalizeze prin creşterea competitivităţii şi performanţei economice insistă asupra relaţiei pozitive dintre investiţia în capital uman şi dezvoltare economică, realizarea acestor obiective astfel se dovedeşte contradictorie cu necesitatea limitării deficitelor bugetelor publice.  

Din rândul celei de-a doua categorii se distinge ca importanţă rolul educaţiei superioare şi pregătirii profesionale ca factori ai creşterii competitivităţii. Cele mai optimiste concluzii ale modelelor investiţiei în capital uman sunt legate de capacitatea acesteia de a spori beneficiile individuale prin intermediul abilităţilor deprinse la nivelul educaţiei superioare. Evidenţele empirice potrivit cărora persoanele care aleg să nu se angajeze la finele ciclului secundar al educaţiei, investind în educaţia specializată, obţin câştiguri superioare în urma contribuţiei la creşterea productivităţii, au condus la apariţia concluziilor privind relaţia directă dintre competitivitate şi numărul anilor petrecuţi în şcoală. Deloc întâmplător, creşterea numărului de studenţi în U.E. a fost de 2,8% anual în perioada 2000-2007. În aceeaşi perioadă, creşterea numărului absolvenţilor a fost de 5,4% anual.

Mai mult, Comisia a propus creşterea ponderii cheltuielilor cu educaţia terţiară până la 2% din PIB (inclusiv sumele ce provin din resurse private). Această viziune este influenţată de credinţa eronată potrivit căreia creşterea inputurilor educaţionale determină, în sine, creşterea PIB-ului. Importanţa acordată laturii cantitative reiese şi din metodologia ICG. Astfel, gradul de participare în învăţământul secundar, în cel terţiar şi cheltuielile cu educaţia sunt evaluate împreună ca având aceeaşi pondere ca şi aspectele de natură calitativă. Abordarea ICG tinde să contrazică studiile recente care insistă mai mult pe analiza relaţiei dintre educație şi performanţă economică pornind de la importanţa acordată calităţii şi nu cantităţi (Hanushek; Wössmann, 2007).

Dimpotrivă, se poate constata că educaţia este mai degrabă influenţată de nivelul dezvoltării economice decât invers. Majoritatea statelor UE au înregistrat evoluţii oscilante ale PIB real pe fondul creşterii sumelor alocate educaţiei superioare ca pondere în PIB real pe locuitor. În schimb, în anumite state, cum ar fi România, s-a constatat existenţa unei relaţii pozitive între creşterea salariului real şi sumele private alocate educării specializate. În aceste condiţii, investiţia în educaţie este un efect al creşterii economice şi nu o cauză a acesteia. Cu alte cuvinte, pe măsură ce indivizii sau familiile acestora îşi măresc prosperitatea sunt dispuşi să investească sume tot mai mari în educaţia lor şi să petreacă mai mulţi ani în şcoală. Concluzii de acest gen însoţesc analiza evoluţiei performanţelor economice în relaţia cu educaţia pentru o serie de ţări, cum ar fi spre exemplu Hong Kong. Aşa cum arată Wolf (2004:323), abia în urma creşterii economice semnificative înregistrată în anii ’70 şi ’80 ai secolului trecut au putut familiile din Hong Kong să îşi educe copiii la un nivel care să le permită acestora să rivalizeze în planul performanţei cu copiii familiilor engleze.

Deloc lipsită de importanţă este luarea în considerare a eficienţei pieţei muncii ca instrument menit să armonizeze creşterea competitivităţii economice cu potenţialul al unei ţări. Studiile recente insistă asupra pericolului pe care creşterea inputurilor educaţionale îl generează în planul performanţelor economice pe fondul rigidităţii şi rigidizării pieţei muncii. Supraacumularea de capital educaţional se regăseşte în pierderi de productivitate şi în venituri inferioare faţă de câştigurile care ar fi survenit pe fondul adaptării abilităţilor la exigenţele pieţei muncii. În condiţiile mobilităţii forţei de muncă, deficitul de abilităţi ar putea fi corectat prin intermediul experienţei la locul de muncă ceea ce va duce treptat la eliminarea supraeducării pe piaţa muncii (Dolton; Silles, 2008:129).

În aceste coordonate, un rol de maximă importanţă îl capătă instituţiile pieţei muncii. Acestea influenţează mobilitatea forţei de muncă, angajarea, concedierea, performanţele firmelor şi, în ultimă instanţă, competitivitatea acestora.

A treia componentă a ICG are la bază inovarea. Rolul inovării asupra creşterii competitivităţii trebuie privit cu oarecare reţinere. Creativitatea şi capacitatea de inovare sunt, alături de antreprenoriatul productiv, condiţii importante pentru o competitivitate ridicată. Totuşi trebuie evitată eroarea de a considera că a fi creativ reprezintă o condiţie necesară şi suficientă pentru ca un individ să se implice în activitatea antreprenorială. De altfel, abordarea simplificată a procesului inovării îi determină pe unii economişti să creadă în corelaţia directă dintre numărul inovaţiilor şi dezvoltare economică. Stimularea creativităţii potenţează şi „spiritul antreprenorial”, prin faptul că indivizii vor putea genera mai multe inovaţii şi vor putea, astfel, exploata tot mai multe oportunităţi de profit devenind tot mai competitivi. Aceasta a condus la extinderea cheltuielilor publice pentru stimularea procesului inovării. Statisticile s-au extins astfel asupra numărului de brevete, invenţii, licenţe ca expresie a rezultatelor cercetării subvenţionate. În această abordare, avem nevoie de „laboratoare”, în cadrul cărora creativitatea să fie transpusă în inovaţii menite să asigure o competitivitate sporită.

Este necesară considerarea procesului inovării nu doar din perspectiva simplistă a noutăţii pe care o reprezintă, extinzând, în consecinţă, analiza asupra surselor inovării şi, mai ales, finalităţii sale. Se poate constata în aceste condiţii că inovarea nu este un proces care să se desfăşoare în orice condiţii deşi sursa primară, creativitatea, reprezintă o trăsătură, mai mult sau mai puţin dezvoltată, a fiecăruia dintre noi. Manifestarea unor reguli favorabile asumării riscului în cadrul activităţilor antreprenoriale reprezintă o precondiţie importantă în acest sens. Mai mult decât atât, „inovaţia nu poate fi planificată, firmele şi guvernele nu pot decide să realizeze, spre exemplu, trei inovaţii pe lună. Activitatea antreprenorială motivată de proprietatea privată constituie laboratorul de producere a inovaţiilor” (Marinescu, 2004:156). Baumol şi colab. (2009:14) tratează inovaţia drept „conexiunea esenţială dintre cunoaşterea concretizată într-o invenţie şi implementarea reuşită a respectivei invenţii pe piaţă”. Aceasta din urmă este o sarcină antreprenorială care impune asumarea riscului diminuării proprietăţii celui care o iniţiază. Rolul critic al pieţei, pe lângă cel de „suveranitate a publicului cumpărător” care ghidează alocarea capitalului în cadrul structurii de producţie, constă în evaluarea inovaţiilor propuse de întreprinzători.

Acceptarea sau invalidarea acestora, în funcţie de efectele pe care le generează în sfera satisfacerii intereselor consumatorilor reprezintă unica modalitate în care putem constata creşterea competitivităţii economice pe fondul inovării.

Cele expuse anterior sunt susţinute în cazul ţărilor situate pe primele locuri în clasamentul ICG dar care înregsitrează poziţii modeste în clasamentul ILE, aşa cum poate fi observat în cazul Finlandei, Danemarcei dar mai ales al Suediei (Tabel 4). Explicaţia concordă cu criticile de mai sus privind contradicţile cuprinse în ICG. Scorurile cele mai ridicate în cazul acestor ţări sunt obţinute în domenii în care guvernul păstrează o pondere însemnată. Este vorba despre sănătate publică şi educaţie, domenii în care punctajul obţinut se apropie de maxim, aşa cum se poate observa în Tabelul 5. Această evoluţie a scorurilor pentru cele trei ţări se regăseşte într-o clasificare slabă în ierarhia ILE şi în scorurile modeste la capitolul „Dimensiunea guvernului”. Motivul în constituie ponderile cheltuielilor publice alocate acestor domenii în cele trei ţări, unele dintre cele mai ridicate. Spre exemplu, în Danemarca ponderea cheltuielilor publice cu educaţia era de peste 8% în anul 2005 pe când în Finlanda şi Suedia aceasta era de 6,31%, respectiv 6,97, potrivit datelor Comisiei europene. 

Tabel 4 Clasificarea ţărilor în ierarhiile ILE şi ICG, 2006

Sursa: Economic Freedom of the World 2008, Fraser Institute, www.fraserinstitute,org, World Competitiveness Report 2006-2007, World Economic Forum, www.weforum.org

Tabel 5 Prezentare detaliată a scorurilor din ICG comparativ cu ILE, 2006

Sursa: Economic Freedom of the World 2008, Fraser Institute, www.fraserinstitute,org, World Competitiveness Report 2006-2007, World Economic Forum, www.weforum.org; Notă: Pentru ICG punctajul maxim este 7, într-o clasificare începând de la 1 (cele mai slab competitive ţări).
 
Situaţii similare pot fi constatate şi în cazul Chinei, Franţei, Indiei şi Rusiei. Pentru aceste ţări, poziţionarea în clasamentul ILE nu le impune ca fiind reprezentative pentru un grad de libertate economică ridicat. Cu toate acestea, prin poziţionare în ICG, economiile respective înregistrează un nivel de competitivitate ridicat. În cazul Chinei această evoluţie poate fi explicată prin prisma scorurilor înregistrate în privinţa eficientizării funcţionării pieţei bunurilor, stabilităţii macroeconomice, educaţiei primare şi sănătăţii. Datele ILE reclamă un grad de libertate redus, mai ales în privinţa protejării drepturilor de proprietate, a dimensiunii guvernului şi a gradului de reglementare. Un efect al dimensiunii încă ridicate a guvernului poate fi considerat scorul bun în domeniul educaţiei primare şi sănătăţii. Însă, în acelaşi timp, pe fondul acesta şi ca urmare a gradului de reglementare sporit mai ales pe piaţa muncii, China înregistrează un scor foarte slab în privinţa stimulentelor în planul eficienţei. Cea mai bună performanţă a Chinei în clasamentul ICG este înregistrată în domeniul stabilităţii macroeconomice, fapt confirmat şi de ILE prin cel mai ridicat scor deţinut de China între componentele ILE, mai exact 8,22. Trebuie însă precizat faptul că reperele avute în vedere pentru măsurarea stabilităţii macroeconomice diferă de la un indicator la altul. Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că progresele Chinei în privinţa implementării unor măsuri menite să menţină sub control masa monetară şi rata inflaţiei concordă cu obiectivul stabilităţii macroeconomice. Eficienţa cu care funcţionează piaţa bunurilor se explică pe fondul liberalizării comerţului extern dar şi a reducerii gradului de reglementare în domeniul afacerilor.

Mai buna poziţionare a Chinei în clasamentul ICG în ciuda gradului de libertate considerat destul de redus potrivit ILE poate fi explicată prin includerea în rândul factorilor competitivităţii a unor repere care sunt concordante cu implementarea unor măsuri care se traduc în creşterea gradului de reglementare şi a dimensiunii guvernului.

Surprinde totodată poziţionarea Franţei în rândul ţărilor cu competitivitate ridicată deşi înregistrează un scor destul de redus în privinţa gradului de libertate economică. Cele mai mari carenţe sunt înregistrate, potrivit ICG, în domeniul stabilităţii macroeconomice şi al eficienţei funcţionării pieţei bunurilor. Cele mai bune performanţe apar în ariile infrastructurii, educaţiei primare şi sănătăţii şi a educaţiei superioare. Datele existente în ILE justifică aceste evoluţii prin scoruri slabe în ceea ce priveşte dimensiunea guvernului atât sub aspectul consumului guvernamental cât şi al taxării. Cheltuielile guvernamentale ridicate pot explica, pe fondul creşterii deficitului bugetar, instabilitatea macroeconomică dar şi performanţele în domeniul educaţiei şi sănătăţii, aşa cum reiese din ICG. Pe de altă parte, subvenţiile şi transferurile justifică, alături de scorurile reduse în domeniul taxării, deficienţele de pe piaţa bunurilor. Aceleaşi carenţe menţionate anterior explică, împreună cu gradul de reglementare ridicat de pe piaţa muncii, scoruri slabe în planul stimulentelor creşterii eficienţei şi a absorbţiei noii tehnologii.

Figura 3. Corelaţia dintre indicele libertăţii economice şi indicele competitivităţii globale (2007)

Sursa: calcule proprii realizate pe baza datelor preluate din statisticile World Economic Forum, www.weforum.org şi Fraser Institute, www.fraserinstitute.org

În cazul unora dintre ţările cu un grad de libertate ridicat se poate constata o poziţionare mai slabă în clasamentul ICG. Aceasta tinde să contrazică relaţia favorabilă dintre libertate economică şi competitivitate. Este vorba despre ţări precum Hong-Kong, Noua Zeelandă sau Chile. Este frapantă discrepanţa între cei doi indicatori în cazul Hong-Kong care, deşi ocupă prima poziţie în clasamentul ILE, se poziţionează abia pe locul 11 în rândul economiilor celor mai competitive, fiind surclasat de Suedia sau Japonia. Explicaţia poate fi identificată în urma analizei scorurilor înregistrate corespunzător ariilor ICG. Se poate constata faptul că scorurile cele mai reduse în raport cu celelalte economii analizate sunt înregsitrate exact în domeniile în care statul deţine cea mai mare influenţă (sănătate publică şi educaţie). Cu toate acestea, scorurile respective nu sunt dintre cele mai reduse, aşa cum se poate observa întabelul de mai sus. Cu atât mai mult, putem deduce din acest exemplu faptul că pe fondul libertăţii economice se pot dezvolta inclusiv serviciile de sănătate şi cele educaţionale. Potrivit ILE, Hong-Kong a înregistrat scorul cel mai ridicat în privinţa dimensiunii guvernului iar scorurile în privinţa educaţiei sunt comparabile cu cele obţinute în ţări care alocă resurse publice însemnate în acest domeniu.

Chile şi Noua Zeelandă ocupă poziţii modeste în ICG comparativ cu ILE. La fel ca şi în cazul celeilalte ţări analizate, performanţele cele mai slabe decurg din diminuarea rolul guvernului în domenii cuantificate de ICG.

Pentru ţări precum Singapore, SUA sau Marea Britanie se poate observa existenţa unei corelaţii între gardul de libertate economică şi competitivitate.

ILE-IPC

Frauda produsă în dauna bugetelor publice pe fondul actelor de corupţie reprezintă o realitate ale cărei răsfrânte asupra economiei nu trebuie neglijate. Dincolo de dificultăţile de cuantificare a acestora, nu poate fi negată existenţa unei legături între gradul de libertate economică şi amploarea fenomenului corupţiei. Analiza acestei legături presupune realizarea prealabilă a unor delimitări conceptuale   şi corelaţii teoretice care se pot dovedi utile demersului nostru.

Indicele de percepţie a corupţiei (IPC) este un instrument compozit care evidenţiază dimensiunile corupţiei pe baza sondajelor realizate de către organizaţii de renume în domeniu. Indicele măsoară corupţia pornind de la frecvenţa şi sau dimensiunea mitei în sectorul public şi în domeniul politic. Evaluarea corupţiei este realizată de către experţi, rezidenţi şi non rezidenţi. Evidenţierea percepţiei asupra corupţiei se realizează pe baza unor valori cuprinse între 0 (nivel foarte ridicat de corupţie) şi 10 (nivel foarte redus al corupţiei).

IPC ia în considerare corupţia per ansamblu, evidenţiind percepţia publicului atât în privinţa corupţiei din sectorul public cât şi din sectorul privat. Astfel potrivit Barometrului Global al Corupţiei, jumătate dintre cei intervievaţi percep sectorul privat ca fiind corupt. Opinăm că efectele corupţiei sunt cele mai nocive atunci când ele se produc în relaţia cu resursele publice răsfrângându-se asupra consumatorilor şi contribuabililor. De altfel, în sectorul privat corupţia şi instrumentul concret prin care aceasta se manifestă, plata mitei, capătă mai degrabă forma unui schimb. Aceasta nu exclude inexistenţa unor dezavantaje. În sectorul privat, corupţia determină creşterea costurilor cu valoarea plăţilor nelegale, precum şi creşterea gradului de risc pentru afacerea respectivă datorită expunerii. Există riscul ca gradul de reglementare să sporească chiar dacă prin actele de corupţie se urmăreşte evitarea hăţişului legislativ. Atraşi de posibilitatea obţinerii unor sume suplimentare, funcţionarii pot fi stimulaţi să îngreuneze şi mai mult procesul birocratic. Prin urmare, la nivelul firmei, corupţia generează creşterea costurilor. Pe piaţă determină distorsiuni deoarece protejează firmele, deşi sunt ineficiente continuă să îşi desfăşoare activitatea graţiei subvenţionării sau obţinerii de privilegii fiscale.
În virtutea formelor, efectelor şi controverselor pe care le generează fenomenul corupţiei, considerăm necesară lămurirea condiţiilor care permit manifestarea acesteia.

Astfel, putem înţelege mai bine semnificaţiile şi implicaţiile corupţiei asupra performanţelor economice.

Conceptul de corupţie nu poate căpăta sens decât atunci când facem referire la utilizarea unor resurse care aparţin altcuiva decât proprietarului lor sau acesta din urmă nu poate decide asupra lor sau sancţiona utilizarea acestora în mod necorespunzător. În mediul privat acest lucru nu este posibil. Chiar dacă proprietarul nu conduce efectiv afacerea, el poate sancţiona atitudinea necorespunzătoare a managerului „corupt” care acţionează altfel decât o cer interesele sale. Mai mult, poate evita riscul angajării unui funcţionar corupt atâta vreme cât relaţiile de piaţă se manifestă inclusiv în domeniul pieţei muncii pentru manageri. Problemele apar atunci când controlul este separat forţat de proprietate prin introducerea unor reglementări în acest sens. Intervenţia guvernului în problemele firmelor poate conduce la creşterea comportamentului oportunist al funcţionarilor şi orientarea acestora către activităţi percepute ca fiind rezultatul „corupţiei”. Pe piaţă asemenea comportamente oportuniste sunt atenuate şi pot fi chiar prevenite. Din acest motiv, considerăm că sectorul privat poate fi antrenat în angrenajul tranzacţiilor ilicite atunci când gradul de intervenţie a guvernului creşte.

În consecinţă, corupţia nu poate exista decât în sectorul public. Amploarea pe care o capătă este datorată faptului că nu există instrumente, altele în afara legislaţiei, care să limiteze comportamentul oportunist. Acesta constă în utilizarea poziţiei publice deţinute pentru a obţine avantaje în folosul propriu şi/sau al grupurilor de interese pe care le reprezintă, contribuabilii neputând sancţiona acest comportament.

Identificarea surselor care alimentează corupţia constituie un demers necesar pentru a expune corelaţia, cel puţin teoretică, între ILE şi IPC. Potrivit Barometrului Global al Corupţiei realizat de Transparency International, oamenii sunt îngrijoraţi de rolul tot mai important pe care îl joacă firmele în influenţarea deciziilor politice. De aici şi până la a acuza firmele că sunt vinovate de extinderea fenomenului corupţiei nu mai este decât un pas. De fapt, firmele sunt stimulate în mai multe moduri să practice activităţi ilicite. Două sunt relevante în acest sens pentru că influenţează în mod decisiv activitatea firmelor:

1) stimulentele decurg din deciziile luate de către guvernanţi care măresc gradul de reglementare, înăspresc fiscalitatea şi extind birocraţia. În aceste condiţii firmele sunt determinate să mituiască funcţionarii statului pentru a-şi putea desfăşura activitatea. Corupţia apare astfel drept modalitatea prin care firmele evită hăţişurile birocratice încercând să păstreze legătura cu consumatorii şi piaţa. Această atitudine evazivă permite realizarea intereselor firmelor şi consumatorilor deopotrivă.

2) stimulentele provin din însăşi capacitatea guvernului de a reglementa şi impune prin coerciţie regulile jocului. Utilizarea resurselor bugetului public, pe fondul reglementărilor create, reprezintă o altă sursă importantă de rent-seeking. Posibilitatea ca anumite grupuri de interese să beneficieze de resurse însemnate din buget determină apariţia celei mai nocive forme de corupţie. O putem numi distructivă, întrucât înlătură orice legătură între firme şi clienţii lor, transfromându-le pe acestea în clienţi politici ai guvernanţilor.

Un instrument complementar pentru evidenţierea gradului de corupţie îl reprezintă indicele plătitorilor de mită (IPM). Potrivit unui raport al Transparency International (Barometrul Global al Corupţiei 2005), 22% dintre companii (oamenii de afaceri, parteneri sau cetăţeni) recunosc că au dat mită, ceea ce arată o corupţie ridicată chiar dacă valoarea mitei este redusă. Aceste date coroborate cu percepţia privind influenţa crescândă a sectorului privat în privinţa corupţiei ar putea conduce la apariţia concluziei eronate potrivit căreia plata mitei este forma prin care sectorul privat (întreprinzători sau oameni simpli) îşi etalează statutul. Plătitorii mitei, în această viziune, sunt prea comozi, prea bogaţi şi dispreţuiesc suficient de mult legea pentru a se putea supune regulilor.

Dacă lucrurile ar sta astfel, atunci concluzia pe care ar trebui să o desprindem ar fi aceea că valorile cele mai ridicate ale plăţilor neoficiale s-ar înregistra în ţările cele mai dezvoltate din punct de vedere economic. Nimic mai neadevărat. Conform Barometrului Global al Corupţiei, valorile plătite sub formă de mită în Africa sunt cele mai mari ca procent din venitul anual al populaţiei.

În ţări precum Camerun, Gana şi Nigeria valoarea sumelor plătite ca mită se situează între o cincime şi o treime din venitul pe cap de locuitor. Or, aceste ţări nu se află nici pe departe în categoria ţărilor africane cele mai dezvoltate. În India, Kenya, Moldova, Togo şi Ucraina, familiile plătesc între 10%-20% din venitul pe cap de locuitor drept mită. Conform aceloraşi date familiile din România au plătit, în medie, suma de 56 USD sub formă de mită.

Tabel 6 Mărimea mitei comparată cu PIB-ul pe cap de locuitor

Sursa: Barometrul global al Corupţiei 2005, Transparency International, 2007, www.transparency.org.ro

Aceste date sugerează mai degrabă o corelaţie negativă între nivelul plăţilor neoficiale şi gradul de dezvoltare economică a acestor state. Prin urmare, mita nu este o modalitate a etalării puterii economice a unei firme, a unui întreprinzător individual sau a unui om obişnuit. Ea nu apare deci ca o consecinţă a unei stări de bine ci mai degrabă ca modalitate de înlăturare a unei stări resimţită negativ.

Există credinţa larg împărtăşită potrivit căreia guvernele trebuie să lupte împotriva corupţiei. Pe fondul percepţiei majorităţii potrivit căreia guvernele sunt ineficiente în acest demers, ne putem aştepta la creşterea gradului de intervenţie a guvernului în economie şi societate. Reglementarea suplimentară, extinderea aparatului birocratic şi, în consecinţă, creşterea volumului resurselor alocate din bugetul public pentru lupta împotriva corupţiei pot constitui surse ale extinderii acestui fenomen.
Prin urmare, limitarea corupţiei nu este rezultatul creşterii gradului de reglementare. Ea se produce pe fondul dereglementării, reducerii excesului legislativ, debirocratizării şi al diminuării fiscalităţii. În această viziune, reducerea corupţiei este compatibilă cu libertatea economică. 

Tabelul 7. Indicele libertăţii economice şi gradul de corupţie 

Sursa: www.transparency.org, www.fraserinstitute.org

Potrivit lui Chafuen şi Guzman (2000), lipsa libertăţii economice explică 71% din corupţie. Cele mai importante dintre măsurile intervenţiniste generatoare de corupţie sunt:
- licenţele, permisele etc.;
- restricţiile comerciale;
- proprietatea publică asupra resurselor naturale şi utilităţilor;
- oferirea de credite la rate ale dobânzii sub nivelul pieţei.

Măsurarea corupţiei este foarte dificilă datorită caracterului ilicit al acesteia precum şi a multitudinii de definiţii pe care aceasta le are. Prima organizaţie care a cuantificat corupţia a fost Transparency International, în anul 1995, printr-un Indice al Perceperii Corupţiei (IPC). În prezent aceasta utilizează trei instrumente pentru evidenţierea corupţiei: IPC, Barometrul Global al Corupţiei (sondaj privind atitudinea şi experienţa publicului larg privind corupţia) şi Indicele Plătitorilor de Mită (analizează disponibilitatea firmelor străine din ţara respectivă de a da mită).

Figura 4. Corelaţia dintre indicele libertăţii economice şi gradul de corupţie (2007)

Sursa: calcule proprii realizate pe baza datelor preluate din statisticile Transparency International, www.transparency.org şi Fraser Institute, www.fraserinstitute.org

Corelaţia dintre ILE şi gradul de corupţie este evidentă. După cum se observă şi din Tabelul 7, pe masură ce creşte ILE, scade şi nivelul corupţiei. Astfel, dintre ţările analizate, nivelul cel mai ridicat privind percepţia corupţiei este înregistrat de Rusia (fiind îndeaproape urmată de România). În cazul acesteia, gradul de libertate economică este unul dintre cele mai scazute pe anii luaţi în considerare. La extrema cealaltă, Singapore are un nivel ridicat al libertăţii economice şi un nivel scăzut al gradului de corupţie.

Pentru a evidenţia mai bine corelaţia inversă dintre ILE şi gradul de corupţie, în Figura 4, valorile care indicau nivelul corupţiei au fost trecute în ordine descrescătoare. Am ales valorile anului 2007 pentru a ilustra această relaţie.
Rezultatele analizei noastre sprijină ipoteza conform căreia, cu cât nivelul de libertate este mai ridicat cu atât mai mică va fi probabilitatea de a întâlni practici corupte.

Trebuie precizat că analiza noastră s-a bazat pe abordarea potrivit căreia libertatea economică este strâns legată de gradul de intervenţie a guvernului în economie. Cu cât controlează mai puţine resurse şi reglementează mai puţin cu atât vor exista mai puţine oportunităţi de a beneficia de pe urma privilegiilor politice şi a comportamentelor de tip rent-seeking.

2. Analiza SWOT

Analiza gradului de corelare între ILE şi ceilalţi indicatori ai dezvoltării relevă o serie de aspecte pozitive şi negative în legătură cu modul în care sunt concepuţi aceştia. Pe seama acestora putem extrage concluzii în legătură cu ariile concrete din componenţa indicatorilor dezvoltării în măsură să accentueze sau, dimpotrivă, să atenueze corelaţia dintre gradul de libertate şi dezvoltare. Fiecare dintre indicatorii analizaţi au puncte forte şi puncte slabe în ceea ce priveşte contribuţia la corelarea libertăţii economice cu performanţa. Ameninţările şi oportunităţile provin nu atât din modul în care sunt concepuţi aceşti indicatori şi metogologia folosită, cât din acţiunile guvernelor în planul economiei şi societăţii. Tendinţa observată la nivelul ILE relevă, în cazul majorităţii ţărilor analizate, o evoluţie favorabilă în privinţa scorurilor înregistrate. Aceasta poate fi consecinţa oportunităţii manifestate sub forma competiţiei instituţionale dintre guverne pe fondul globalizării. Totuşi, această evoluţie nu se reflectă, cel puţin pentru anumite ţări, în poziţionări corespunzătoare în toţi ceilalţi indicatori. Această situaţie poate fi explicată prin prisma modului în care au fost concepuţi indicatorii, a tehnicilor de măsurare folosite, a acurateţii datelor dar, mai ales, a componentelor folosite pentru conceprea lor.

Expunerea distinctă a concluziilor privind gradul de corelare va permite înţelegerea deficienţelor şi a avantajelor care decurg din analiza comparată a gradului de libertate cu nivelul dezvoltării.

ILE - Ritmul de creştere a PIB real pe locuitor

Deficienţele care însoţesc determinarea PIB real îl transformă într-un indicator cu relevanţă redusă în ceea ce priveşte evidenţierea performanţelor economice ale unei ţări. În PIB sunt incluse doar valorile care pot fi identificate în contabilitatea naţională. Aceasta înseamnă că anumite activităţi care nu presupun contraprestaţie dar sunt generatoare de valoarea adăugată nu vor fi cuprinse în PIB. Spre exemplu, munca persoanelor casnice deşi generează valoare adăugată nu presupune o anumită contravaloare măsurabilă în bani care să fie evidenţiată în sistemul conturilor naţionale. Veniturile neînregistrate precum şi sumele rezultate din activităţile considerate ilegale nu sunt cuprinse în PIB.

Dincolo de aceste deficienţe, PIB-ul nu este un instrument viabil în ceea ce priveşte adoptarea unor decizii la nivel microeconomic. PIB-ul real ridicat nu este, în mod necesar, un indicator favorabil unor decizii privind orientarea investiţiilor. Alte aspecte precum gradul de reglementare, nivelul fiscalităţii, protejarea investiţiilor străine se pot dovedi decisive în acest sens.Din aceste motive a fost utilizată rata de creştere a PIB real, un indicator mult mai relevant pentru evidenţierea gradului de dezvoltare întrucât exprimă evoluţia în dinamică a performanţelor economice măsurate prin intermediul PIB real. Cu toate acestea, trebuie tratat cu o anumită rezervă întrucât rezultatele pot fi înşelătoare. Este posibil ca gradul de libertate să crească de la o perioadă la alta iar rata de creştere să se reducă faţă de momentul anterior.

Deşi creşterea gradului de libertate este însoţită de o rată pozitivă a creşterii PIB real, totuşi această creştere poate să nu însemne prosperitate. De pildă, în cazul Franţei deşi gradul de libertate a crescut uşor în 2007 faţă de 2000, totuşi rata de creştere a scăzut de la 4% la 2%. Analizând în detaliu ariile ILE în cazul Franţei se poate constata că progresele înregistrate în perioada 2007 faţă de 2000 sunt cele mai vizibile în domeniul reducerii consumului guvernamental. În acelaşi timp, s-au înrăutăţit scorurile în ceea ce priveşte libertatea schimburilor externe şi protejarea dreptului de proprietate.

Din acest motiv, putem concluziona mai degrabă că deşi libertatea economică a crescut rata de creştere a scăzut datorită reducerii cheltuielilor guvernamentale. Creşterea performanţelor economice pare să fi fost frânată ca urmare a inhibării stimulentelor conţinute în instituţia dreptului de proprietate şi limitării libertăţii schimbului.

Această situaţie descrisă anterior afectează toate corelaţiile între gradul de libertate şi indicatorii care includ drept repere pozitive în evidenţierea performanţei economice, domenii de activitate care implică participarea guvernului, fie prin finanţare directă, fie prin subvenţionare. Este cazul serviciilor educaţionale, de sănătate, infrastructură sau combaterea corupţiei. Nu face excepţie nici rata de creştere a PIB real. Calculul PIB include şi cheltuielile guvernamentale, de aceea evoluţiile în scădere a ratei de creştere a PIB real pe fondul creşterii gradului de libertate pot fi explicate şi astfel.

ILE-IDU

ILE şi IDU pot fi corelate dar legătura dintre ele trebuie privită cu o oarecare rezervă întrucât IDU cuprinde componente care nu sunt influenţate imediat de evoluţia ILE.
IDU a fost criticat dintr-o serie de motive, inclusiv insuficienţă în a include orice considerente ecologice, concentrându-se exclusiv asupra performanţelor naţionale şi pe clasament, neacordând o mai mare atenţie dezvoltării dintr-o perspectivă globală. Sagara și Najam (1998) susţin că „indicele nu reuşeşte să capteze esenţa lumii pe care urmăreşte să o înfăţişeze”. Indicele a fost criticat, de asemenea, pentru modul inadecvat în care analizează venitul, lipsind comparabilitatea de la an la an, şi pentru faptul că evaluează gradul de dezvoltare în mod diferit în diferite grupuri de ţări.

Bryan Caplan[*] a criticat modul în care punctajele pentru fiecare dintre cele trei componente sunt delimitate între zero şi unu, ţările bogate neputând să-și îmbunătăţească poziţia în anumite categorii, chiar dacă există foarte multe posibilități de progres în cea ce privește creşterea economică şi longevitatea. Mai mult, el susține că ţările scandinave, în mod constant sunt în capul listei „pentru că IDU, în esență, măsoară cât de scandinavă este ţara ta”.

Prin urmare, doar folosind IDU este foarte greu de stabilit dacă țara respectivă a facut progrese în direcția dezvoltării economice. Acest lucru poate fi stabilit doar prin analiza ILE.

ILE-ICG

ICG este un indicator mult mai relevant al dezvoltării economice comparativ cu ceilalţi doi analizaţi anterior. Mai mult decât atât se pretează unei mai bune corelări cu ILE prin prisma gradului de acoperire a ariilor pe care le conţine şi a similitudinilor dintre acestea şi domeniile ILE. Însă tocmai vastitatea acestui indicator este cea care poate crea distorsiuni. Faptul că ICG cu prinde în doi piloni diferiţi două repere asemănătoare poate determina rezultate spectaculoase. Este vorba despre educaţia primară şi educaţia secundară şi superioară care apar în doi piloni distincţi. Astfel creşterea cheltuielilor pentru educaţie în general determină o creştere a scorurilor celor doi piloni ai ICG. Atunci când această evoluţie se produce pe fondul diminuării gradului de libertate, este de acceptat acurateţea ICG ca indicator al performanţei economice. Este cazul unor ţări precum Danemarca sau Suedia care deşi deţin primele poziţii în calsamentul ICG, totuşi înregistrează scoruri slabe în privinţa dimensiunii guvernului în economie.

Aceleaşi deficienţe cuprinse în ICG explică şi evoluţiile de la polul opus. Mai exact, ţările cu ILE ridicat deţin poziţii mai slabe în clasamentul ICG. Din acest motiv, apreciem că ICG este un instrument totuşi limitat pentru a exprima gradul de dezvoltare a unei economii.

ILE-IPC

Din punct de vedere metodologic limitele IPC sunt evidente. Astfel, el evaluează nivelul corupţiei în funcţie de cum este perceput de executivii organizaţiilor multinaţionale şi de cum consideră ei că acest fenomen influenţează societatea şi economia. Cu toate acestea aproximările făcute de acest indice sunt cele mai bune deoarece, folosind „informaţii obiective” fundamentate pe numărul de procese respectiv de sentinţe legate de corupţie nu ar fi relevant. Cauzele irelevanţei ar fi pe de-o parte eficienţa diferitelor sisteme juridice, iar pe de altă parte reglementările diferite.

Numărul, valoarea resurselor controlate de stat cât şi capacitatea funcţionarilor săi de a acorda privilegii poate influenţa nivelul de corupţie. Şi aici trebuie amintite cele două ţări cu cele mai slabe performanţe în ceea ce priveşte gradul de corupţie: Rusia cu resursele ei naturale controlate exclusiv de către stat şi România care are cel mai mare aparat birocratic raportat la populaţia totală din UE.
 
 
 
Bibliografie:
 

Ambuj D. Sagara, Adil Najam - The human development index: a critical review, Ecological Economics, Vol. 25, No. 3, pp. 249-264, Iunie 1998;

Baumol, William J. - Entrepreneurship: Productive, Unproductive, and Distructive, Journal of Political Economy, Vol. 98, No. 5, 1990;

Beddoe, R.; Costanza, R.; Farley şi colab. - Overcoming systemic roadblocks to sustainability: the evolutionary redesign of worldviews, institutions, and technologies,

Proceedings of the National Academy of Sciences of the United States of America 106 (8), Feb., 2009;

Caplan, Brian - Against the Human Development Index, Library of Economics and Liberty, May, 2009;

Chafuen, Alejandro A.; Guzmán Eugenio - Economic Freedom and Corruption, Heritage Foundation, 2000,http://www.heritage.org/Index/chapters/pdf/Index2000_Chap3.pdf (pdf);

Comission of the European Communities - Progress Towards the Lisbon Objectives in Education and Training. Indicators and benchmarks 2008, www.ec.europa.eu, 2008;

Dolton, Peter J.; Silles, Mary A. - The effects of over-education on earnings in the graduate labour market, Economics of Education Review, No. 27, 2008;

Hanushek, Eric A.; Wössmann, Ludger - The Role of Education Quality in Economic Growth, World Bank Policy Research, Working Paper No. 4122, February, 2007;

Marinescu, Cosmin (coord.) - Economia de piaţă: fundamentele instituţionale ale prosperităţii, Editura ASE, Bucureşti, 2007;

McGillivray, Mark; White, Howard - Measuring development? The UNDP's human development index, Journal of International Development, Vol. 5, No. 2, Nov, 2006;

Schadler et al. - Growth in Central and Eastern European Countries of the European Union: A Regional Review, IMF Occasional Paper No. 45, 2006;

*** Global Competitiveness Report 2006-2007, World Economic Forum, www.weforum.org;

*** Economic Freedom of the World 2008, Fraser Institute, www.fraserinstitute.org;

*** Tables and statistics, United Nations Development Programme, 2009, www.undp.org;

*** http://economics.harvard.edu/faculty/jorgenson/files/EconOfProductivity_....