Pentru guvernele ţărilor democratice, comportamentul tipic al ultimelor decenii a fost și este legat de binomul, aparent de neseparat, impozite - cheltuieli. Atitudinea tipică este, în primul rând, de a cheltui bani pe programe vrednice sau, de cele mai multe ori, nevrednice, indiferent dacă veniturile care ar trebui generate de respectivele cheltuieli se mai concretizează sau nu. Spre deosebire de cei pe care îi impozitează, statul niciodată nu rămâne fără bani, el se poate împrumuta aproape întotdeauna. Însă aceste împrumuturi trebuie, aparent, să țină cont doar de un mic amănunt: așa-numitul raport între datorie și venit național. Însă chiar și dacă acesta este scăpat din mână, de cele mai multe ori, piețele vor tolera împrumuturile nesigure.

Dacă în teoria clasică deficitele publice au fost considerate a fi periculoase, existența lor sistematică a fost considerată o cale sigură spre ruinare economică. Teoria modernă a finanţelor publice, inspirată din teoria keynesiană, a redus aceste temeri la statutul de superstiție[1], demolând o barieră în calea creşterii permanente a ponderii venitului naţional absorbit de cheltuielile guvernamentale.

Cu toate acestea, întotdeauna a existat un vag „disconfort” în mintea publicului, disconfort puternic accentuat de evoluția economică din ultimii ani, legat de deficitele bugetare. Chiar dacă nu se mai crede[2] că un stat care se adâncește tot mai mult în datorii va ajunge la faliment, poate că oamenii mai slabi de înger sunt îngrijoraţi de faptul că statul întreprinde ceva în numele cetăţenilor săi, ceva ce lor li se spune că ar fi imprudent, dacă nu pur şi simplu greşit, ca ei să întreprindă pentru ei înşişi. Prin urmare, toate aceste argumente alături de situația delicată în care se află România ne face să ne îndreptăm atenția asupra problemelor legate de deficitul bugetar și, respectiv, datoria publică.

Dar cum poate fi explicat acest comportament? Cu certitudine nu prin libertatea contractuală, pentru care orice tranzacţie între adulţi care consimt merită prezumţia de a fi o îmbunătăţire a nivelului bunăstării. Respectiva prezumţie este desființată deoarece împrumuturile publice care nu sunt rambursate ci sunt constant rostogolite devenind din ce în ce mai mari, nu reprezintă o tranzacţie între adulţi care consimt. Mai degrabă, am putea spune, că reprezintă o tranzacţie în care adulţii împrumută de la copiii și nepoții lor care n-au cum să consimtă, de cele mai multe ori aceștia nefiind încă născuți.

Chiar și la nivel psihologic este interesant de urmărit acest obicei prin care același individ în postura de persoană publică ia o decizie, iar în postura de persoană privată ia decizia opusă, chibzuită. Astfel mare majoritate a indivizilor, de-a lungul vieții sunt în stare să economisească din venitul obținut de la 2 - 3 procente la aproape 20 de procente, în funcție de ţară, respectiv de an. Raportul este mai mare pentru persoanele care se apropie de maximul câştigului lor salarial şi scade odată cu înaintarea în vârstă. Acest obicei este aproape universal, nu se limitează doar la persoanele cu urmași, de a lăsa mai mult la sfârşitul vieţii decât le-a fost dat la începutul acesteia. Dezeconomisirea datorată deficitelor bugetare cumulate este opusa acestui obicei. Se consumă resurse care altfel ar fi fost disponibile pentru consumul viitor.

Deficitul şi problema datoriei publice este prezentă, în diferite grade, în SUA, majoritatea ţărilor europene şi foarte acut în Japonia. SUA a încercat să o stăvilească prin introducerea unui plafon pentru datoriile federale, o măsură a cărei efect a fost doar să oblige Congresul la ridicarea plafonului datoriei de fiecare dată când datoria crescândă îl ajungea din urmă. Japonia, până acum, nu a făcut nimic sistematic pentru a controla datoria. În Europa, experiențele fiscale şi perspectivele diferă foarte mult între ţări. Cele douăsprezece state care au adoptat inițial moneda euro au înţeles că o monedă comună, combinată cu regimuri fiscale foarte diferite pot da naştere unor periculoase şi neloiale comportamente de genul free rider. Pentru a evita acest lucru, în Tratatul de la Maastricht, care a stat la baza uniunii monetare, au acceptat obligaţia de a păstra datoria naţională sub 60 la suta, iar deficitul bugetar sub 3 la suta din venitul naţional.

Însă, aşa cum a fost evident încă de la început și cum se observă foarte clar din tabelul 1, obligaţia din tratat, s-a dovedit imposibil de aplicat. Franţa nu a arătat nici o jenă în a declara că îşi va reduce deficitul în limitele de la Maastricht când va considera că este convenabil să facă acest lucru. Mai puțin arogantă, Germania a urmat acelaşi curs. Dacă la început țările mai mici ca Belgia, Grecia sau Portugalia au fost tentate să se supună tratatului, pentru că ceea ce nu va fi impus statelor mare poate fi impus celor mici, eforturile lor s-au diminuat în prezent.

Tabel 1. Deficitul bugetar (procent din PIB)

În cea ce privește România, nivelul deficitului bugetar este puternic influențat de poziția economiei în raport cu ciclul economic[3], astfel deficitele reduse obținute pe perioada 2002 - 2007 ascund dezechilibre serioase ale poziției fiscale, în măsura în care se datorează unor creșteri de venituri bugetare obținute pe fondul supraîncălzirii economiei. Deoarece determinarea deficitului structural implică ajustarea ciclică a veniturilor bugetare, eliminându-se componenta generată de excesul/deficitul de cerere, doar rezultatul ajustării oferă o măsură a sustenabilității/nesustenabilității nivelului total al cheltuielilor publice.

Analiza dinamicii deficitului structural în corelație cu poziția economiei față de ciclul economic permite evaluarea măsurii în care politica fiscală acționează ca stabilizator, ori dimpotrivă, în sensul exacerbării dezechilibrelor. Iar dacă luăm în considerare doar măsura de majorare a TVA de la 19 procente la 24 de procente, devine evident faptul că politica fiscală, în România, exacerbează dezechilibrele.

După cum bine se știe, acumularea acestor deficite bugetare de la un an la altul duc la o datorie publică din ce în ce mai mare. Dacă ar fi după susținătorii lui Keynes acest lucru nu ar reprezenta o reală problemă, pentru că, în accepțiunea lor, datoria publică „ne-o datorăm nouă înșine”.

Dar este oare așa? În cazul României, după cum se vede și din figura 1, mare parte a datoriei publice o datorăm altora. Astfel, suntem datori austriecilor, francezilor sau grecilor (asta dacă ar fi să ne luăm după originea băncilor care activează pe piața din România), suntem datori instituțiilor financiare internaționale, suntem datori instituțiilor financiare din UE. Din perspectiva conturilor naționale, aceasta poate fi interpretată ca export net negativ sau import de capital. Avuția noastră netă scade, iar o parte din patrimoniul nostru va fi deținut de străini. Însă după cum spunea și Jersey[4], într-o eră a globalizării acest lucru nu este neapărat o catastrofă. Ce reprezintă cu certitudine o problemă este faptul că viitoarea noastră balanță de plăți va fi împovărată cu dobânda acestei datorii și, dacă exporturile nete vor continua să fie negative, povara va continua să crească de la an la an. Dacă această povară nu va fi înlăturată ea se va adăuga la datoria existentă și, astfel, datoria anuală ce va trebui achitată va fi din ce în ce mai mare. Iar, în cele din urmă, acest lucru va supune la grea încercare competitivitatea noastră economică.

Figura 1. Evoluția datoriei publice a României (procent din PIB)

Un alt aspect la fel de important îl reprezintă moneda în care respectiva datorie trebuie plătită. După cum se observă din figura 2 mare parte din datorie trebuie achitată în valută. Prin urmare și cursul valutar are un efect important asupra nivelului datoriei. Astfel aprecierea nominală a euro față de leu între 2006 și 2009 cu circa 23 de procente a dus la o creștere a poverii. Mai mult, având în vedere că datoria în valută trebuie returnată în valută, singurele modalități ale statului de a obține valută este: creșterea exporturilor, investiții directe sau alte împrumuturi în valută.

Figura 2. Evoluția structurii datoriei publice în România în funcție de moneda de denominare (procent din PIB)

Indiferent dacă suntem sau nu „datori nouă înșine”, esența problemei este că suntem datori. În cazul în care datoria națională ar fi un procent constant din venitului naţional, dobânda care ar reveni acesteia ar fi de asemenea constantă indiferent dacă ea revine străinilor sau rezidenților, iar economia, în timp, se va regla, se va apropia de echilibru.

Dar dacă datoria ca procent din PIB va continua să crească, în cele din urmă va deveni prea mare pentru a mai fi tolerată, iar într-un fel sau altul această creștere va trebui oprită.

Tabel 2. Datoria publică (procent din PIB)