După cel de-al Doilea Război Mondial, țările care au avut creșterile economice cele mai spectaculoase au fost, aparent paradoxal, țările învinse și a căror industrie a fost grav afectată: Germania și Italia. 85% din marina comercială a Italiei a fost distrusă, 1/3 din căile ferate și 1/5 din platformele industriale. În Germania 20% din clădirile rezidențiale, din care 50% în orașele majore au fost distruse, 90% din rețeaua de căi ferate era fie distrusă, fie imposibil de utilizat, din cauza bombardamentelor. Deși acest nivel de distrugere era important, era totuși distribuit inegal. În nordul Italiei, unde industria era puternic concentrată, cea mai mare capacitate de producție a supraviețuit intactă războiului. Capacitatea de generare a hidrocentralelor de care industria italiană depindea era de fapt cu 16% mai mare în 1946 decît în 1938. Capacitatea industriei mecanice era cu 30% mai mare. Drumurile, podurile, căile ferate și porturile au suferit distrugeri importante dar puteau fi rapid reparate. Chiar și unde fabricile au fost dezasamblate, ca în cazul uzinei din Genova de către armata germană, consecințele au putut fi corectate rapid. Un nou utilaj a putut fi cumpărat cu ajutor american. Așadar, fabricile au putut fi rapid reconstruite. Rezultatele nu au fost întotdeauna estetice, dar erau funcționale. Restaurarea depozitelor a necesitat mai mult timp, dar erau mai puțin esențiale pentru reluarea imediată a producției.[1]

1. Refacerea economiei şi a sistemului politic

Situația din Italia la sfîrșitul celui de-al Doilea Război Mondial era serioasă. Distrugerea orașelor industriale din nord era substanțială , întreruperea culturilor agricole în anii 1944-1945 a făcut ca aprovizionarea cu alimente să fie incertă, comunicațiile să fie dificile, șomajul ridicat. Renaștarea morală și instituțională era necesară după 20 de ani de regim fascist. Aceste probleme vor exista în Italia pînă la sfîrșitul deceniului.

Țara era sub ocupație britanică și americană începînd cu 1945. Alături de guvernul militar aliat exista o administrație civilă sub forma Comitetului Național de Eliberare, aceasta fiind mișcarea politică care a condus rezistența împotriva ocupației germane și a dictatorului Benito Mussolini. Democrația avea să pătrundă în Italia prin intermediul acestor comitete, tranziția de la fascism la guvernarea reprezentativă durînd 3 ani.[2]

Războiul a exacerbat divizarea istorică a Italiei. Dacă nordul începînd cu septembrie 1943 a experimentat aproape doi ani de conducere germană urmată de ocupație militară aliată, sudul Italiei a fost oarecum ferit de război de către sosirea trupelor aliate. Așadar în plus față de contrastele politice și economice dintre nordul și sudul Italiei a fost adăugată o amintire diferită a războiului. [3]

Italia a fost o națiune de agricultori devastată la finalul celui de-al doilea război mondial. Schimbările după această perioadă au fost enorme. Italia a creat un sistem democratic , iar economia Italiei, societatea și cultura s-au transformat. [4]

Dar în Italia schimbarea a fost izbitoare. Spre deosebire de celelalte țări mediteraneene din Europa (Potugalia, Spania și Grecia) Italia a devenit o democrație. Oricît de imperfectă a fost această democrație Italia, și-a păstrat sistemul democratic în perioada postbelică. Italia a fost o țară profund divizată, mulți italieni au încercat să se indentifice mai degrabă cu localitatea sau regiunea lor și foloseau dialectul său limba lor pentru relațiile de zi cu zi. [6]

Procesul de refacere a fost lansat prin intermediul Programului de Refacere European. În perioada 1948-1952, SUA a oferit 1,5 miliarde de dolari sub formă de hrană , materii prime și ajutor financiar. Această asistență a oferit ajutorul necesar pentru a reface economia italiană. [7]

Celebrul program de ajutor extern pentru sprijinul financiar al țărilor răvașite de războiul din Europa, a fost numit oficial Programul European de Recuperare, dar apoi a fost cunoscut ca Planul Marshall, după secretarul de stat George Catlett Marshall. La începerea unui discurs la Harvard, la 5 iunie 1947, Marshall a anunţat că Statele Unite au salutat o propunere de a susține financiar un plan de cooperare şi coordonare la nivel european pentru redresarea economică. Congresul a adoptat Legea Redresării Economice în aprilie 1948, care a permis Statelor Unite să furnizeze peste 13 miliarde de dolari în ţări vest-europene de-a lungul anilor, pînă în iunie 1952. [8]

De asemenea, planul Marshall a avut pe plan politic efectul de a crea o prăpastie între partidele socialiste și comuniste (sau cel puțin de a exploata tendințele în direcția unei asemenea despărțiri).

Socialiștii erau de acord asupra necesității acceptării planului Marshall, iar comuniștii, care primiseră instrucțiuni de la Moscova, îl respingeau. Rezultatul a fost marginalizarea comuniștilor. În Italia, sprijinul financiar i-a ajutat pe creștin-democrați să cîștige majoritatea în parlament, în 1948. În Germania s- a consolidat CDU și Coaliția Liber-Democrată, în 1949. [9]

Italia a întreprins încă din 1947 o stabilizare a inflației încununată de succes ca rezultat al unui sistem bancar nou proiectat de Einaudi, la acea vreme ministru de finanțe. Aceasta a facilitat reactivarea sistemului prețurilor libere dînd țării un impuls pentru reconstrucție. Exportul textilelor care în acel moment reprezenta 40% din exportul italian, a fost ajutat de problemele muncitorești din Marea Britanie și de suspendarea temporară a producției germane și japoneze. [10]

În Italia, agicultura era specializată pe producția de cereale din cauza politicii de autosuficiență a lui Mussolini, în timp ce industria era dominată de ramuri tradiționale precum procesarea alimentelor și textilele. Liderii italieni Alcide De Gasperi și Luigi Einaudi, primul ministru și președintele, au privit în anii critici de după război către zilele în care industria italiană va putea concura cu liderii Europei. Aderînd la Comunitatea Europeană a Oțelului și Cărbunelui în 1951, ei și-au arătat disponibilitatea pentru deschidere către Europa. Deja de la începutul deceniului piețele externe erau invadate de produsele electrocasnice și automobilele fabricate în Italia. [11]

Luigi Einaudi, un reputat economist și președinte al Italiei între anii 1948-1955 a pus bazele reconstrucției economice. Einaudi considera că inițiativa privată și economia industrială erau elementele cheie pentru prosperitatea Italiei. Programul său urmărea realizarea producției pentru export, integrarea economiei în comerțul mondial condus de SUA și o campanie împotriva inflației. Acest plan se folosea de unul dintre resursele abundente ale Italiei: forța de muncă. Nivelul înalt al șomajului a ținut salariile scăzute pentru deceniile următoare permițînd bunurilor italiene să fie produse ieftin. [12]

Creștin-democrații au modificat planul lui Einaudi într-un aspect important. Economia Italiei era caracterizată de un nivel înalt al proprietății de stat asupra industriei și finanțelor moștenite din timpul lui Mussolini. Această situație a făcut că partidul aflat la guvernare să reprezinte o voce importantă în politica economică a țării și a oferit stimulente puternice pentru celelalte partide să se alieze cu creștin-democrații. Programul lui Einaudi a avut un succes enorm. Industria italiană s-a refăcut și a crescut datorită bunurilor vîndute cu succes la export. Din 1958 pînă în 1963 Italia a fost a doua țară cu creștere economică rapidă. Acest moment a fost numit „Miracolul economic italian” fiind creată bunăstare, locuri de muncă, șomajul aproape a dispărut la începutul anilor ’60, iar salariile au început să crească. Acest Miracol economic a fost alimentat de către Tratatul de la Roma din 1957 care a creat Comunitatea Economică Europeană, Italia fiind una dintre țările fondatoare. [13]

Moştenirea economică a fascismului a fost enormă. Deşi multe din aceasta, corporaţiile, cartelurile industriale şi reglementarea strictă a comerţului, au fost imediat eliminate după război, un aspect a rămas: sectorul public uriaş. Astfel, pînă la privatizările recente din anii 1990, 40 % din producția industrială din Italia, de la producţia de fier şi oţel, pînă la fabricarea de prăjituri de Crăciun a fost controlată de stat şi, mult mai important, 80 % din toate operaţiunile bancare. Acest lucru a avut efecte foarte benefice în anii 1950 şi 1960, cînd sectorul public italian a jucat un rol cheie în Miracolul economic, crearea de noi produse chimice, inginerie şi industrie energetică, domenii în care capitalismul privat italian nu a putut să nu dorească să investească şi în iniţierea unei reţele de autostrăzi pe care puteau fi conduse autoturismele produse în sectorul privat. [14]

Italia în anii 1950 era încă o țară subdezvoltată. Sectorul său industial conținea cîteva ramuri avansate în domeniile producției de oțel, automobile, energie electrică și fibre artificiale, dar acestea erau limitate atît geografic, fiind concentrate în Nord-Vest, cît și în ponderea eonomiei naționale pe ansamblu. Cei mai mulți italieni își cîştigau existența în domeniile tradiționale ale economiei, în manufacturi, administrație publică, magazine mici, agricultură. Nivelul de trăi era foarte redus. În 1951 combinația elementară de energie electrică, apă potabilă și toaletă putea fi găsită doar în 7,4 % dintre locuințele italienilor. [15]

2. Agricultura de subzistență și migrația forței de muncă

Agricultura era cel mai important domeniu în care lucrau italienii. În recensămîntul din 1951, în domeniul agriculturii, vînătorii și pescuitului, lucrau 42,2 % din totalul populației active, procentul în sud fiind de 56,9 %. Agricultura italiană avea o productivitate inferioară față de cea a Greciei și Iugoslaviei. Anii 1950 au fost martorii unei fragmentări a proprietății. Tinerii țărani însă erau reticenți să calce pe urmele părinților astfel încît a apărut fenomenul comasării terenurilor.

Dar aceasta nu a dus la o epocă de aur a agriculturii țărănești. Treptat, a fost deschisă calea specializării și a producției pentru vînzare. În această perioadă numărul mare de rezerviști nu obțineau venituri satisfăcătoare, rezultatul fiind emigrația. Între anii 1946 și 1957 numărul celor care au părăsit Italia a depășit numărul de 1.100.000, în Argentina rămînînd 380.000, în Canada 166.500, în SUA 166.000, în Australia 138.000 și în Venezuela 128.000. Majoritatea erau mai degrabă artiști și proprietari de teren, decît muncitori în agricultură care nu dețineau teren, aproximativ 70% fiind din sud. [16]

Înapoierea sudului Italiei era evidentă. O anchetă parlamentară din 1954 a relevat că 85% din familiile sărace din Italia locuiau în sud. Un muncitor în agricultură din Apulia, în sud-estul Italiei cîștiga aproximativ jumătate din cît cîștiga un muncitor din Lombardia. [17]

Eșecul reformei agrare postbelice a forțat guvernele să abordeze această regiune sub termenul de „chestiunea sudică”. În august 1950, Parlamentul a adoptat o măsură prin care a încercat să îmbunătățească situația din sud. Această măsură a reprezentat o combinație mult mai importantă de resurse decît planurile ulterioare și a avut mai multe șanse de succes deoarece era mai bine integrată în mecanismul politic al noii republici italiene.[18] Reforma agricolă din anul 1950 încuraja cultivarea intensivă. Aceasta a permis ca resursele să fie direcționate din agricultură spre industrie, iar forța de muncă să migreze dinspre sud spre nord. Oferta elastică a forței de muncă a alimentat crearea noilor industrii producătoare și exportatoare de bunuri de consum. Este faimos cazul migrației muncitorilor din fermele din sud către Torino, unde se afla fabrica Fiat.[19]

 O altă situație a fost reprezentată de emigrarea în Europa. Între anii 1946 și 1957 numărul celor care au rămas în acele țări a fost de 840.000. Franța a fost țara pe care au ales-o cei mai mulți (381.000), urmată de Elveția cu un număr de 202.000 și Belgia 159.000. O altă categorie era reprezentată de cei care lucrau în aceste țări cu contract de muncă pe o perioadă de 6 luni sau un an și care priveau munca în aceste țări că o soluție temporară. [20]

3. Creșterea economică

Anii 1958-1963 au reprezentat începutul unei perioade de schimbări sociale importante. În mai puțin de două decenii, Italia a încetat să mai fie o țară agricolă și a devenit una dintre țările industrializate din Vest. [21]

Perioada cuprinsă între 1950-1970 a fost epoca de aur a comerțului internațional. În acel moment comerțul de bunuri a crescut de șase ori, gradul de integrare economică a țărilor industriale importante a atins noi culmi și producția de masă pentru piețe, atît interne cît și externe, au avut ca efect un nivel de prosperitate fără precedent.

Cum se face că Italia, la început era departe de a juca un rol minor în această eră a dezvoltării, a reușit să devină unul dintre protagoniști? Există multe motive și nu există un consens general între economiști în privința importanței fiecăruia dintre aceşti factori. Categoric, sfîrșitul protecționismului tradițional al Italiei trebuie să fie considerat printre factorii cei mai importanți. De exemplu, Spania condusă de Franco avea o structură economică similară cu cea a Italiei în 1945 și a rămas izolată pentru mulți ani de comerțul european. Italia, după cum am văzut, era la coada integrării economice europene. Mulți întreprinzători italieni au fost temători față de această expunere bruscă față de competiția europeană. De fapt, industria Italiei atinsese un nivel tehnologic suficient de dezvoltat și producea o gamă suficient de diversificată de bunuri pentru a fi capabilă să răspundă politic creării Pieței Comune. Ramurile avansate erau de proporții modeste, dar pretutindeni în acestea lucrau ingineri, întreprinzători, proiectanți și muncitori specializați pregătiți să facă față noilor provocări.[22]

90% din firme aveau maxim 5 salariați, iar industria abia începea să exploreze utilizarea metodelor de producție în masă. Fiat începuse să experimenteze linii de asamblare încă dinainte de Al Doilea Război Mondial, dar fără să atingă nivelul de diviziune al muncii sau nivelul de standardizare al producției atins de Ford. Acum putea fi cîștigată o eficiență considerabilă prin instalarea benzilor rulante și liniilor de asamblare în fabricile italiene și să se meargă mai departe în direcția standardizării. Industria utiliza masiv echipamentele și metodele americane cu un impact extrem de favorabil asupra productivității. În acea perioadă (anii ’50), Italia era țara care a realizat cele mai mari rate ale investițiilor măsurate ca raport între venit și capital. [23]

Apoi, sfîrșitul protecționismului departe de a reprezenta o catastrofă a revitalizat sistemul de producție al Italiei, forțîndu-l să se modernizeze și recompensînd acele sectoare care deja funcționau bine. Capacitatea Italiei de a concura a fost de asemenea întărită de noi resurse de energie și de transformarea industriei oțelului. Descoperirea de către ENI a unor rezerve de metan și hidrocarburi în Val Padana și importul de combustibili lichizi ieftini au reprezentat o alternativă la importul de cărbune și a făcut ca anteprenorii italieni să-și reducă costurile. Cu toate că nu se poate afirma că statul italian a planificat într-un fel această perioadă de dezvoltare economică, datorită investițiilor în infrastructură, stabilității monetare, netaxării profitului activităților economice private și prin menținerea unor rate de creditare favorabile de către Banca Italiei, toți acești factori au contribuit la crearea condițiilor favorabile acumulării de capital și, ca o consecință directă, a investițiilor în industrie. [25]

Totuși, este evident că „miracolul economic” nu ar fi putut avea loc fără costul redus al forței de muncă care predomina în Italia. Nivelul mare al șomajului din această țară, în anii 50, a făcut că oferta de muncă să depășească cererea cu consecințe asupra nivelului salarial. Puterea sindicatelor de după război a fost efectiv distrusă deschizîndu-se calea creșterii productivității. Între 1953-1960 în timp ce producția s-a dublat, iar productivitatea muncitorilor a crescut cu peste 50%, dar salariile reale au stagnat. Cu costuri salariale atît de mici, firmele italiene erau extrem de competitive pe piețele internaționale.

În perioada 1951-1958 creșterea economiei italiene părea să se realizeze datorită cererii interne. Rata anuală de creștere a PIB era în medie de 5.5%, dar investițiile majore din acea perioadă erau mai puțin pentru export și în special pentru locuințe, lucrări publice și agricultură. Comerțul internațional încă nu devenise motorul economiei italiene. Această situație avea să se modifice drastic în anii 1958-1963. În primul rînd rata de creștere a atins un nivel neatins pînă în acel moment de un stat nedezvoltat cu o creștere medie anuală a PIB de 6,6%. În plus, investițiile în utilaje și parcuri industriale a crescut cu o medie de 14% pe an semnificativ mai mare decît în perioada precedentă cînd a existat o creștere de doar 6%. Astfel, producția industrială s-a dublat în perioada 1958-1963, petrochimia fiind vîrful de lance. Deasupra tuturor, exporturile au reprezentat factorul din spatele expansiunii economice cu o creștere medie anuală de 14,5%. Efectul Pieței Comune a fost cît se poate de clar. Procentul bunurilor italienești destinate țărilor care au aderat la Piața Comună a crescut de la 23% în 1955, la 29,8% în 1960 și la 40,2% în 1965.[26]

Gama de bunuri produse şi exportate de către Italia s-a modificat semnificativ. Exportul de textile şi alimente au lăsat loc acelor bunuri de consum pentru care exista o cerere mult mai mare în ţările industrial avansate şi care s-au reflectat în venituri semnificativ mai mari: frigiderele, maşinile de spălat, televizoarele, automobilele, sculele, maşinile de scris, masele plastice erau vîndute în cantităţi extraordinare. Simptomatic pentru creşterea importantă din timpul miracolului era apariţia industriei de echipamente electrocasnice. În perioada postbelică aproape toate firmele aveau să devină renumite în Europa: în 1947 Candy producea o maşină de spălat pe zi, Ignis avea doar cîteva zeci de muncitori şi chiar Zanussi avea doar 250 de salariaţi în înregistrările sale. În 1951 Italia producea doar 18.500 de frigidere. În 1957 numărul acestora deja crescuse la 370.000, iar în 1967 a atins cifra de 3.200.000. În acel moment, Italia era a treia țară producătoare de frigidere din lume, după SUA şi Japonia. Tot atunci Italia a devenit de asemenea cel mai mare producător de maşini de spălat din Europa, Candy producînd în acel moment o maşină de spălat la fiecare 15 secunde.

În spatele acestei transformări stăteau o serie de factori: abilităţile antreprenoriale ale proprietarilor firmelor italieneşti, capacitatea lor de a se autofinanţa la începutul anilor 50, dorinţa lor de a adopta noi tehnologii şi de a-şi eficientiza continuu fabricile, exploatarea forţei de muncă ieftină cu productivitate mare, absența pînă la sfîrşitul anilor 60 a unor sindicate puternice. Deseori noile fabrici funționau în afara oraşelor mari, Zanussi avea sediul şi capacitatea de producţie în oraşul Pordenone, iar locuitorii acestui oraş îşi identificau transformările propriei existențe cu cele ale firmei.[27]

O altă ramură în expansiune a fost cea a maşinilor de scris. Olivetti şi fabrica sa model din Ivrea a reprezentat una din poveştile de succes din anii ‘50. Numărul maşinilor de scris crescînd de la 151.000 în 1957 la 652.000 în 1961. Producţia de mase plastice de asemenea a crescut de 50 de ori în perioada 1951-1961, exporturile crescînd cu un procent similar. [28]

Localizarea geografică a zonelor industriale din Italia s-a extins spre sud către Bologna şi spre est de-a lungul Val Padana pentru a ajunge pînă la Marea Adriatică. În 1961, anul recensămîntului național, numărul salariaţilor din industrie era de 38% din totalul populaţiei active, în timp ce în agricultură numărul populaţiei ocupate a scăzut la 30%. Balanţa s-a modificat decisiv în direcţia deschiderii Italiei de a face parte din grupul ţărilor puternic industrializate. Una dintre aspectele cele mai izbitoare ale miracolului economic a fost caracterul său autonom. Planul lui Vanoni din 1951 încerca să promoveze o dezvoltare economică controlată, care să aibă în vedere factorii sociali şi geografici. În realitate, creşterea economică a avut în totalitate o traiectorie proprie, răspunzînd direct jocului liber al pieţei şi producţiei. Prima distorsiune era cea referitoare la consum. Creşterea bazată pe export a determinat creşterea consumului de bunuri private, în general bunuri de lux, fără o dezvoltare corespunzătoare a bunurilor publice. Şcolile, spitalele, transportul public și locuinţele ieftine erau cu mult în urma avansului producţiei şi a bunurilor de consum private. Miracolul economic arăta încă o dată importanţa familiei individuale în societatea italiană. [29]

Anii de creştere economică (1958-1963) au accentuat de asemenea dualismul în economia italiană. Pe de o parte, existau sectoarele dinamice formate din firme atît mari cît şi mici cu productivitate crescută şi avansate tehnologic. Pe de altă parte, existau sectoarele tradiţionale ale economiei cu productivitate redusă care absorbeau forţa de muncă, dar reprezentau o ancoră pentru economia italiană.

În final, miracolul a accentuat dezechilibrul existent între nord şi sud, cu cîteva excepţii, toate ramurile economice cu creştere rapidă erau situate în nord-vest şi în cîteva părţi din centru şi nord-est. Acolo exista capitalul, resursele, experienţa profesională concentrate în mod tradiţional și firmele exportatoare au înflorit într-un număr fără precedent. [30]

În plus, relaţiile industriale erau mai puţin intense decît în ţările puternice dezvoltate europene. Mussolini a înființat patru confederaţii sindicale (în industrie, agricultură, comerţ şi sistem bancar) pentru a acţiona ca o umbrelă pentru industrie. Structura sindicală fascistă s-a prăbuşit la sfîrşitul celui de-al Doilea Război Mondial, aceasta nefiind înlocuită de o structură sindicală puternică. [31]

Anii reconstrucţiei au reprezentat începutul unei perioade de 40 ani de creştere economică susţinută pentru Italia, perioadă presărată de crize dintre care unele cu efecte serioase asupra societăţii italiene. La început această perioadă a fost marcată de anii cu creştere rapidă şi a contrastat cu anii sacrificiului şi mizeriei din timpul războiului. Din acest motiv a primit titlul de „Miracolul Economic”. Industria, construcţiile, exportul şi investiţiile au crescut cu o rată cuprinsă între 9-11 % pe an. Anul 1963 a marcat sfîrşitul acestei faze miraculoase iniţiale, acesta fiind anul revendicărilor salariale, al creşterii preţurilor inflaţioniste şi a pierderii competitivităţii de către exporturile italiene, ceea ce a avut repercursiuni serioase pentru balanţa de plăţi a ţării.[32]

Companiile de stat de asemenea au realizat investiţii în sectoarele energetice şi industriale. Aceste entităţi reprezentau alte moşteniri ale istoriei ţării. Institutul pentru Reconstrucţia Industrială (IRI) a fost înființat în 1933 pentru a superviza companiile sub control public din domeniile producţiei de oţel, prelucrătoare de metal, construcţii navale, transport şi bănci. IRI a dat naştere unor holdinguri precum ENI (Agenţia Naţională a Hidrocarburilor) pentru a putea învesti în extragerea şi distribuirea gazului metan. Companiile controlate de stat se bucurau de un acces la credite preferenţial ceea ce va face ca acestea să realizeze 20% din totalul investiţiilor din industrie în anii ’50. Pe măsură ce Italia avansa către frontiera tehnologică, dirijarea resurselor de către birocraţi a devenit din ce în ce mai problematică şi, astfel, justificarea pentru intervenţia statului în deciziile private avea să se reducă. Deschiderea către Europa şi faptul că producătorilor le era permis să se alimenteze cu surse alternative de materii prime au redus problema resurselor care ar fi putut descuraja investiţiile.

4. Birocrația și alocarea arbitrară a resurselor

Mîna grea a statului, clientelismul şi barierele impuse competiţiei născute de acestea au creat probleme majore. Politicile şi activităţile de investiţii ale companiilor de stat au început din ce în ce mai mult să favorizeze anumite regiuni şi interese industriale în defavoarea unei creşteri economice generalizate.[33]

Modul cum a funcţionat statul republican italian a fost foarte diferit de predecesorul său fascist, de la care a moştenit o mare parte din birocraţie. Prin intermediul holdingurilor şi agenţiilor de stat precum IRI, fondat de Musolinni, şi ENI, fondat în 1950, statul deţinea sau controla sectoare importante din economia italiană. La jumătatea anilor ’50, trei din cinci funcţionari proveneau din sud, chiar dacă acea regiune reprezenta mai puţin 1/3 din populaţia ţării. Oportunităţile pentru corupţie şi crimă organizată erau considerabile. În această privinţă republica se încadra într-o tradiţie care îşi avea originile în perioada unificării. Oricine controla statul italian era bine poziţionat pentru a oferi privilegii direct şi indirect. Politica din Italia postbelică, oricît ar fi fost de efervescentă politic şi religios, reprezenta în primul rînd o luptă pentru a deţine funcţii în stat şi pentru a obţine acces la privilegii şi resurse.[34]

Sectorul public a devenit un domeniu economic lipsit de răspundere, ce susţinea artificial ocuparea forţei de muncă în industrii falimentare. Mai rău, sectorul public imens lăsat de fascism şi numărul mare de agenţii guvernamentale create în domeniile sănătăţii, asistenței şi serviciilor sociale, asigurarea locuinţelor a jucat un rol important în promovarea clientelismul şi corupţiei care a devenit atît de răspîndită în ultimii ani ai guvernării creştin democrate. Partidele de guvernămînt, în special Partidul Creştin Democrat, au preluat controlul direct al sectorului public şi l-au folosit pentru a oferi „locuri de muncă” membrilor de partid şi alegătorilor fideli. [35]

Locurile de muncă din alte agenţii guvernamentale au fost utilizate în mod similar, şi controlul celor mai multe dintre bănci, a permis politicienilor să acorde credite ipotecare numai propriilor suporteri. Locuinţele, sănătatea, pensiile şi aşa mai departe, de asemenea, au fost alocate după aceleaşi criterii. Şi pentru că această situaţie să devină insultătoare, fondurile companiilor publice, băncilor şi diferitelor agenţii au fost jefuite pentru a furniza finanţare partidelor politice şi sutelor de angajaţi, birourilor impunătoare, flotelor de automobile de serviciu, publicităţii generoase şi divertismentului. Politicienii au acordat companiilor private din ce în ce mai multe contracte de achiziţii publice, după ce primeau mită, scandalurile de corupţie fiind pur şi simplu vîrful aisbergului corupţiei politice. Pentru toate acestea, desigur, nu poate fi dată vina numai pe moştenirea fascismului. Au fost şi alţi factori: un set de valori „mediteraneene”, în special în sud, care pune familia deasupra legii şi a binelui comun, lipsa unui alternative politice clare, deoarece comuniştii au fost eficienţi numai în opoziţie. Potrivit Lordului Acton, „puterea corupe, iar puterea absolută corupe absolut”. În cazul Italiei postbelice s-ar putea modifica acest enunţ, afirmîndu-se că puterea corupe absolut permanent. [36]

În timp, sistemul clientelar al privilegiilor apărut în timpul guvernării creştin democrate, a început să caracterizeze întreaga politică naţională italiană. Celelalte partide au urmat o politică similară în oraşele şi districtele pe care le controlau, sprijinindu-şi prietenii şi acţionînd în favoarea clientelei politice. În anii 1950 corupţia era aproape monopolul creştin democraţilor, dar în deceniile următoare socialiştii care au guvernat oraşele din nord i-au imitat cu un succes considerabil. În politică, corupţia este în deosebi produsul oportunităţii. Din punct de vedere economic sistemul era extrem de ineficient şi defavorabil iniţiativei private şi alocării eficiente a resurselor. „Miracolul economic” italian a avut loc mai degrabă în ciuda, decît datorită sistemului politic. [37]

Şi totuşi, stabilitatea postbelică a fost condiţia crucială pentru performanţa economică a ţării şi în consecinţă a transformărilor sociale. Iar aceasta stabilitate s-a păstrat aparent paradoxal datorită aranjamentelor instituţionale descrise anterior. [38]

5. Contextul internațional

În Germania o măsură guvernamentală de succes în crearea mediului economic s-a reflectat în nivelul scăzut al costurilor care reprezenta doar jumătate din nivelul costurilor din Marea Britanie în prima jumătate a anilor 50. Firmele mici şi medii erau nevoite, pentru a supravieţui, să reducă costurile. Aceasta a făcut ca firmele germane să devină extrem de competitive pe pieţele internaţionale. Exporturile au înflorit de la 9% din venitul național în 1950 la 19% în 1960. Condiţiile externe erau favorabile refacerii Germaniei. Cererea de pe piaţa europeană a făcut să prospere firmele germane specializate în bunuri de capital. Criza coreeană a stimulat cererea pentru bunuri de capital pretutindeni în lume. Creşterea rapidă a exporturilor a făcut ca investiţiile să fie profitabile şi atractive. Investiţiile reprezentau aproximativ 25% din PIB cu mult peste media europeană. Investiţiile şi exporturile reprezentau componentele creşterii rapide. Iar consumul privat şi guvernamental a crescut relativ încet. [39]

Amintirile abuzului de putere al statului a dus la o descentralizare politică, încurajînd competiţia sănătoasă pentru investiţii, între guvernele regionale (landuri). „Ordo-liberalismul”, ideologia intervenţiei minime a guvernului în funcţionarea economiei, ţinută în viaţă în anii ’30 de către academicieni precum Walter Eucken şi colegii săi din Şcoala de la Freiburg, acum a venit ca o reacţie împotriva erei naziste. Economişti precum Wilhelm Ropke şi Alfred Muller Armack au furnizat Partidului Liber-Democrat muniţia ideologică pentru a lupta împotriva restricţiilor economice. Astfel, Germania a eliminat controlul preţurilor mai rapid şi mai intens decît cele mai multe ţări europene. Politicile monetare şi fiscale erau simple şi stabile. Surplusurile bugetare au fost direcţionate în investiţii. Reducerea personalului şi a taxelor pe venit aplicate firmelor au favorizat economisirea privată. Rezultatul a fost canalizarea resurselor adiţionale în industriile prelucrătoare de metal în care Germania avea un avantaj comparativ şi pentru care exista o cerere robustă. [40]

Un moment important a fost cel al abolirii prețurilor administrate. În iarna anului 1948, aliații l-au numit ca director al activitãților economice pe economistul Ludwig Erhard. Un antinazist autentic, Erhard era un economist adept al pieței libere care împartășea multe dintre credințele și ideile lui F. A. Hayek. [41]

El credea cã regulile economice ale Aliaților agravau situația. Germania era încă prinsă într-un un sistem masiv de redistribuire şi control al preţurilor, moştenit de la nazişti. Nu avea dreptul să modifice prețurile administrate fără aprobarea conducerii aliate. Dar nu a existat nicio cerinţă pentru aprobarea de către aliați a eliminării complete a sistemului, probabil, deoarece nimeni nu crezut că putea fi realizată o eventuală eliminare a sistemului prețurilor administrate.

Aceasta este exact ceea ce a făcut Erhard, pur şi simplu a abolit cele mai multe dintre preţurile administrate, fără a-l informa pe generalul aliat Lucius Clay, facînd acest anunț la radioul public. Brusc, Germania a avut o economie funcţională din nou. Piața negră a dispărut și bunurile au reapărut în vitrinele magazinelor. [42]

Guvernul nu s-a obţinut de la orice intervenţie în economie, s-a creat o economie de piaţă socială prin apariţia ajutorului de şomaj şi a pensiei publice care a oferit muncitorilor securitatea şi protecţia de care aveau nevoie pentru a accepta un mediu intens competitiv. De asemenea, exista proprietate publică în sectoarele de transporturi şi utilităţi. Companiile mari din ramura de generare a electricităţii au primit accesul preferenţial la creditele disponibile datorită Planului Marshall. În contrast cu Marea Britanie, unde costul cu forţa de muncă a crescut cu aproximativ 50% pe parcursul anilor ’50, în Germania a crescut nesemnificativ. [43]

Acest nivel salarial s-a aflat în spatele creşterii productivităţii, una dintre explicaţii fiind că sindicatele nu au anticipat pe deplin dezvoltarea economică şi creşterea veniturilor. Dar chiar şi această explicaţie este greu de acceptat, întrucît sindicatele nu şi-au revizuit aşteptările şi nu şi-au adaptat comportamentul în cea de-a doua parte a deceniului. Este posibil ca amintirea şomajului din anii ’30 şi privaţiunile şi inflaţia din anii ‘40 să explice de ce sindicatele nu au fost mai agresive. Oricum este imposibil de acceptat ca muncitorii germani nu ar fi acţionat în absenţa unor aranjamente organizaţionale în privinţa revendicărilor salariale. [44]

În contrast, Franța suferea de exporturi reduse şi pierderi cronice ale rezervei. Inflaţia şi deteriorarea competitivităţii externe reflecta nivelul mare al cererii guvernamentale. Pentru a rezista presiunii, autorităţile franceze au instituit o serie de controale ale comerţului şi schimbului internațional, transformînd astfel Franța în una dintre ţările cu cele mai semnificative bariere protecţioniste din OEEC (Organizația pentru Cooperare Economică Europeană). Răspunzînd plîngerilor producătorilor, cărora le era foarte greu să facă faţă competiţiei mărfurilor importate, guvernul a sfidat planul OEEC de eliminare a taxelor vamale. În 1952 a reintrodus taxe vamale ca răspuns la dificultăţile balanţei de plăţi. În 1954 a început din nou să elimine taxele vamale şi să relaxeze restricţiile monetare. Aceste restricţii comerciale puternice nu au eliberat presiunea balanţei de plăţi. În comparaţie cu Germania a cărei balanțe comerciale era în surplus în 1951 cheltuielile guvernamentale ale Franţei erau în creştere pentru a putea susţine conflictul din Algeria. Pe piaţa valutară neoficială rata de schimb a dolarului depăşea cu mult rata oficială. [45]

Pierderile bugetare continue au forţat în cele din urmă autorităţile franceze să devalorizeze moneda în 1957. Dar din nou a existat o pierdere a competitivităţii care reflectă eşecul guvernului de a adopta politici complementare. Deşi guvernul căuta să încurajeze limitarea salariilor, avea un obicei de a stimula grevele. Autorităţile, în mod regulat, au acceptat creşteri salariale pentru a cumpăra pacea socială, de exemplu, greva generală din august 1953. Un plan pe 18 luni a căutat din nou să cumpere pacea socială, de această dată crescînd salariile cu 10%.

La baza acestor probleme era fragmentarea relaţiilor industriale. Sindicatele puternice cu diferite orientări ideologice îşi puteau mobiliza membri pentru greve şi demonstraţii. Amintirea Comunei din Paris în care 20.000 de muncitori au murit, limita capacitatea guvernului de a menţine un echilibru. Din aceste motive a apărut o reducere a competitivităţii internaţionale care a determinat guvernul să se bazeze pe restricţii pentru a menţine balanţa externă. Rata de investiţii a scăzut în prima jumătate a anilor ’50. Totuşi, datorită distrugerilor nesemnificative din timpul războiului, economia a revenit la nivelele de producţie de dinainte de război, iar venitul pe cap de salariat se apropia de nivelul mediu european. [46]

Irlanda, Marea Britanie şi Belgia au avut rezultate slabe atît în termeni absoluţi cît şi relativi. Pentru Irlanda principalul obstacol împotriva creşterii erau politicile restrictive moştenite din anii anteriori, începînd cu taxele vamale impuse de către guvern în anii 30. [47]

Performanţele economice ale Marii Britanii din anii ’50 erau la fel de dezamăgitoare. Deşi capacitatea de producţie a fost restabilită destul de repede, Marea Britanie nu a implementat tehnologiile moderne, fiind depăşită de țări precum Suedia şi Danemarca. Guvernarea conservatoare din 1951-1955, căutînd să evite grevele, a devenit un factor de concesii în locul unuia de schimbare. Întrucît sectoarele naţionalizate reprezentau 1/5 din economia britanică, aceasta constituia un impediment considerabil pentru creştere, iar în administrarea sectorului public, Marea Britanie nu a implementat nici abordarea planificării sistematice a Franţei, dar nici orientarea către piaţa liberă a Germaniei. Nu exista niciun fel de plan sau investiţii coordonate în diferitele ramuri industrializate. Abordării guvernului îi lipsea coerența. Un bun exemplu este reprezentat de căile ferate în care s-au realizat investiţii majore în a doua parte a anilor ’50, dar fără să existe o strategie coerentă. Între timp, sectorul privat a fost lovit puternic de competiţia produselor venite din Germania şi a altor ţări europene. Politica de competiţie agresivă a fost percepută ca incompatibilă cu abordarea britanică de organizare a economiei. Adoptarea legii practicilor restrictive în 1956 a avut ca efect creşterea costurilor marginale de aproape două ori în raport cu Germania şi apariţia unor profituri supranormale. Iar unde managerii nu performau, obstacolele birocratice stăteau în calea preluării acelor companii de către competiţie. [48]

Deloc surprinzător, creşterea economică a fost dezamăgitoare, în special exportul. Între 1955-1960 exporturile au crescut ca valoare abia cu 20%. În aceeaşi perioadă, exporturile RFG au crescut cu aproape 50%. Marea Britanie nu făcea parte dintre membrii Comunităţii Economice Europene. Marea Britanie a aderat la EFTA (Asociaţia Europeană a Liberului Schimb) care nu permitea o piaţă la fel de competitivă ca cea rezultată în urma tratatului de la Roma. Marea Britanie era reticentă să schimbe orientarea dinspre Commonwealth către Europa. Cheltuielile militare absorbeau 8% din PIB în anii 50, în contrast cu Germania unde acestea reprezentau doar 4%. Situaţia era similară şi în Belgia, care experimentase o centralizare semnificativă în anii 30. [49]

Formarea Comunităţii Economice Europene în 1958 a fost unul dintre cei mai importanţi factori de dezvoltare a economiei europene în a doua parte a secolului XX. [50]

În timp ce prosperitatea a creat o naţiune bogată, noile valori materialiste erau fundamental diferite de cele ale societăţii dominată de agricultura de subzistenţă. Pentru mai mult de un deceniu, Italia părea a-şi fi pierdut moştenirea culturală. Apoi creşterea economică a încetinit, culminînd cu o depresiune bruscă din cauza crizei petrolului. Pentru prima dată în acea generaţie, au apărut în Italia un nivel înalt al şomajului şi o reducere a producţiei. [51]

6. Structura taxelor

Politicile economice şi fiscale au jucat un rol foarte important. Creditul şi sistemul fiscal au finanțat sistemul public fără inflaţie. Sistemul de taxe, în ciuda slăbiciunii sale şi a inechităţii, colecta venituri importante. Existau sindicate, dar acestea nu solicitau creşteri excesive de salarii; desigur explicaţia ar fi că exista un şomaj ridicat.

Povara fiscală la toate nivelurile de guvernare a fost considerabilă în Italia, chiar înainte de Al Doilea Război Mondial, ajungînd la aproape 20 % din venitul naţional în 1938. Prin 1952, fiscalitatea a reatins acest nivel şi prin 1961 a crescut la 24 % din venitul naţional. Dacă se adaugă contribuţiile la asigurările sociale, acest raport a crescut la aproape 36 % în 1961. În legătură cu Produsul Naţional Brut, sarcina fiscală era 31 %, aproape o treime din aceasta fiind atribuit sistemului de securitate socială[52], fiind de asemenea una dintre cauzele importante reducerii cresterii economice.

Impozitul asupra companilor, care a fost introdus în Italia în 1954, este considerabil diferit de impozitele pe profit din cele mai multe alte ţări. Acesta constă într-un impozit 15 % pe profit pentru companiile cu o cifra de afaceri de peste 6 % din capitalul social al companiei investit, precum şi un impozit 0,75 % pe capitalul reinvestit.

Scutiri fiscale au fost aplicate în sud, acestea putînd fi clasificate după cum urmează: scutiri acordate profiturilor realizate în sud, scutiri acordate profiturilor realizate în orice parte a ţării, dar investite în sud şi diverse concesii în domeniul impozitării indirecte. [53]

Concluzii:

Deși Italia a fost una dintre țările care nu au avut performanțe economice în perioada interbelică și, în plus, a fost una dintre țările ale cărei unități industriale au fost afectate de război, a reușit în două decenii să treacă de la statutul de țară subdezvoltată la cel de țară industrializată, devenind una dintre puterile economice importante ale Europei.

Cei mai importanți factori care au determinat această creștere economică spectaculoasă, cunoscută ca „Miracolul economic italian”, pot fi clasificați în factori interni si externi.

 Pe de-o parte, faptul că Italia a fost învinsă în Al Doilea Război Mondial a determinat o schimbare instituțională radicală, ca urmare a înlăturării unei părți importante dintre cei care ocupau funcții în administrația fascistă, dar și ca urmare a repulsiei societații italiene față de vechiul sistem, înlăturînd inclusiv monarhia.

Sistemul corporațiilor, reglementarile stricte și protecționismul au fost înlăturate imediat după ce s-a încheiat războiul, iar politicile economice adoptate de către Luigi Eniaudi, un economist liberal (liberist), au favorizat apariția unei economii de piață eficiente.

Pe de altă parte, țările învingătoare (Franța și Marea Britanie) au adoptat măsuri economice asemănătoare celor existente în țările înfrînte, în perioada postbelică. Marea Britanie a fost influențată de economistul J.M. Keynes, care propunea controlul economiei, iar guvernul laburist condus de Attlee a mers chiar mai departe, naționalizînd multe ramuri industriale. Franța a adoptat o politică dirijistă și protecționistă. Deși în aceste țări distrugerile nu s-au ridicat la nivelul țărilor învinse și astfel activitatea industrială a fost reluată fără dificutăți majore, policile economice greșite au împiedicat o creștere economică importantă, permițînd competitorilor (Italia și R.F.G.) să domine piețele europene.

Așadar, sistemul economic fascist a fost complet înlocuit cu un sistem favorabil pieței libere, cu excepția proprietății de stat asupra unei părți importante din industrie și sistemul bancar. Această moștenire fascistă s-a dovedit a fi o ancoră pentru economia Italiei după jumătatea anilor 50. Dar, în primul deceniu de după război, statul era singurul capabil să repună în funcțiune capacitatea de producție industrială, contextul nefiind favorabil realizării unei privatizări reale, existînd riscul ca unitățile industriale de stat să fie transformate în ruine devastate. Dar deîndată ce economa italiană a început să funcționeze și exporturile au crescut semnificativ, îndeosebi de produse electrocasnice realizate de sectorul privat, problemele de administrare a companiilor de stat au început să se manifeste. Totuși, acest neajuns poate fi considerat un preț plătit pentru a obține stabilitate politică într-o țară cu o bogată tradiție a revoltelor și răsturnărilor de regim politic.