Cartea cu titlul de mai sus, publicată în acest an la Editura Institutul European, este o colecție de eseuri despre praxeologie, care își propun analiza metodologiei Școlii Austriece, ignorată mult timp în mediile academice naționale și internaționale. Acest volum se axează în general pe explicarea ideilor filosofice austriece și a principiilor metodologice asociate acestei perspective. Ca atare, studiile cuprinse în această lucrare nu își propun tratarea exhaustivă a tematicii Școlii austriece, ci acordă atenție praxeologiei ca orientare metodologică parțială a economiștilor austrieci și pluralismului metodologic și teoretic ce caracterizează principiile metodologice ale acestei școli de gândire.

Sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX au transformat Viena într-un loc de efervescență intelectuală, care a produs personalități memorabile în diverse domenii ale științei, literaturii și artei. În timp ce Freud a revoluționat psihologia, un grup de economiști condus de Carl Menger, Eugen von Böhm Bawerk și Friederich von Wieser a utilizat la rândul său principii și idei noi, încercând reorientarea teoriei economice. Acest grup de economiști a fost numit ulterior Școala economică austriacă, iar membrii săi au argumentat împotriva abordării mecaniciste și deterministe din teoria economică, ca de altfel și pentru recunoașterea rolului pe care indivizii îl joacă în economie. Școala Austriacă, fondată de Menger, a cunoscut o evoluție remarcabilă:

1. 1880-1927: epoca de aur a Școlii de la Viena (Böhm Bawerk și F. Von Wieser);

2. 1920-1947: neomarginaliștii (Hans Meyer, Ludwig von Mises, Paul Rosenstein Rodan, Leo Schonfeld);

3. dupa 1943: John von Neumann și Oskar Morgenstern, Fritz Machlup, Gottfried Haberler, Freiderich von Hayek și noua generație a Școlii austriece (Murray Rothbard, Israel Kirzner, Don Lavoie, Petter Boettke), etc.

Originile abordării austriece pot fi găsite în ideile lui Menger (1950 (1871)); deși Menger a contribuit prin intermediul analizei ”la margine” și al unei teorii subiective a valorii la construcția economiei neoclasice, ontologia sa socială explicită și metodologia folosită au făcut ca el să fie considerat fondatorul unei abordări economice diferite de cea neoclasică. Este interesant faptul că intenția lui Menger nu a fost aceea de a construi o școală de gândire anume, și din acest motiv opera sa nu a stabilit în mod explicit anumite caracteristici pentru ceea ce a fost cunoscut mai târziu drept perspectiva austriacă.

Cu toate acestea, prezumțiile metodologice și orientarea operei sale au exercitat influențe considerabile asupra agendei de cercetare a economiștilor austrieci de mai târziu. Prin respingerea teoriei economice clasice și neoclasice, membrii Școlii austriece, începând cu Hayek și Mises, au încercat să dezvolte o nouă abordare focală și metodologică la studiul economiei. După cum Boettlke și Leeson (2003, p. 447) precizează, contribuțiile aduse de Hayek și Mises în anii '40 s-au transformat gradual într-o perspectivă alternativă, heterodoxă, la teoria economică dominantă (ortodoxă):

”Pentru Von Mises și Hayek, ideile conținute în aceste opere au fost afirmații legate de o ”teorie economică modernă”, dar în mâinile geenrațiilor a cincea (Rothbard, Lachmann și Kirzner), a șasea (Rizzo, Lavoie, Garrison, White, Block și Salerno) și a șaptea (Selgin, Boettke, Horwitz și Prycitko) de economiști austrieci, aceste idei vor deveni formatul unei paradigme alternative de știință economică.”

Referințe:

Boettke, P.J. Și Leeson, P. (2003), ”The Austrian School of Economics, 1950-2000”, în Warren J. Samuels, Jeff E. Biddle și John B. Davis (ed.), A Companion to the History of Economic Thought, Oxford: Blackwell, pp. 445-453.

Menger, C. (1950(1871)), Principles of Economics, Glencoe III: Free Press.

Structura volumului

Primul eseu al acestui volum, Despre Pluralism și Omogenitate în cadrul Școlii austriece, explorează caracteristicile definitorii ale unei școli de gândire, aplicând aceste idei la cazul Școlii austriece. Mai mult, este examinată relația dintre școli de gândire, paradigme și pluralism, lucrarea considerând criterii alternative de definire a unui sistem de gândire și dezvoltând un cadru general de identificare a naturii diverse a abordărilor din interiorul școlilor de gândire economică.

Deși este un suporter pasionat al metodologiei misesiene, Rothbard furnizează un argument diferit în favoarea axiomei acțiunii. În Praxeologie: Metodologia Școlii Austriece, Rothbard prezintă fundamentele teoriei praxeologice și implicațiile imediate ale axiomei acțiunii. Pentru Rothbard, există două părți ale metodei axiomatice-deductive: procesul de deducție și statutul epistemologic al axiomelor înseși. Discuția oferită în cadrul acestui eseu punctează principiile metodologice ale Școlii Austriece și diferendul de opinie din cadrul curentului praxeologic.

În Praxeologia ca metodă a științelor sociale și Mantia Științei, Rothbard continuă argumentele împotriva pozitivismului, considerând că economistul nu-și fundamentează teoriile sale pe cercetarea istorică, ci pe gândire și raționamente teoretice. O critică a scientismului, menționează Rothbard, nu trebuie să conducă însă la ideea de înlăturare a științei.

Relația autentică dintre Praxeologie și etică sau valori este discutată de Rothbard în Praxeologie, Judecăți de Valoare și Politici publice. Rothbard menționează faptul că praxeologia nu este interesată de finalitățile acțiunii umane și că, în mod similar cu alte științe, este o știință obiectivă.

Eseul Apriorism în axioma acțiunii, investighează, apelând la ideile și filosofia kantiene apriorismul misesian, influențele lui asupra epsitemologiei, problematica apriorismului în axioma acțiunii și tipul de judecată avansat de aceasta.

Finalmente, ultimul eseu al acestui volum Mises, Rothbard și Metodologia Teoriei Economice Austriece, explorează continuitatea și corența sistemului austriac. Acest studiu se înscrie în dezbaterea problemei imposibilității socialismului și a economiilor planificate.

Autorii acestui volum speră că articolele prezente în această carte reprezintă o incursiune interesantă și provocatoare intelectual în ideile economice austriece a căror relevanță pentru teoria economică modernă devine din ce în ce mai recunoscută.

Din continut....

PRAXEOLOGIE: METODOLOGIA ŞCOLII AUSTRIECE[1]

Murray Rothbard

Praxeologia este metodologia distinctivă a Şcolii Austriece. Termenul a fost aplicat pentru prima dată metodei austriece de Ludwig von Mises, care a fost nu numai arhitectul şi iniţiatorul principal al acestei metodologii, ci şi economistul care a utilizat-o în modul cel mai reuşit în construcţia teoriei economice.[2] Deşi metoda praxeologică nu este, cel puţin, la modă în teoria economică contemporană – ca de altfel în ştiinţele sociale în general şi în filosofia ştiinţei – a fost metoda de bază a Şcolii Austriece la începuturile ei şi, de asemenea, al unui segment considerabil din şcoala clasică mai veche, în mod special al lui Jean Baptiste Say şi Nassau W. Senior.[3]

Praxeologia este construită pe axioma fundamentală că fiinţele umane individuale acţionează, adică pe faptul primordial că indivizii iau parte la acţiune în mod conştient şi orientaţi către scopuri alese. Acest concept al acţiunii este în contrast cu comportamentul pur reflexiv, care nu este orientat către scopuri. Metoda praxeologică evidenţiază cu ajutorul deducţiei implicaţiile logice ale acestui fapt primordial. Pe scurt, teoria economică praxeologică este structura implicaţiilor logice ale faptului că indivizii acţionează. Această structură este întemeiată pe axioma fundamentală a acţiunii şi are câteva axiome auxiliare, ca de pildă că indivizii sunt diferiţi şi că fiinţele umane consideră timpul liber drept un bun de valoare. Orice sceptic cu privire la posibilitatea de a deduce dintr-o bază atât de simplă un întreg sistem de gândire economică trebuie să ia în considerare lucrarea lui Mises, Human Action. Mai mult, pentru că praxeologia începe cu o axiomă adevărată A, toate propoziţiile care pot fi deduse din ea trebuie să fie de asemenea adevărate. Dacă A implică B şi A este adevărată, atunci B trebuie să fie la rândul său o propoziţie adevărată.

Să luăm în considerare câteva din implicaţiile imediate ale axiomei acţiunii. Acţiunea implică faptul că comportamentul individual are finalitate, pe scurt, este direcţionat spre scopuri. Mai departe, acţiunile sale implică faptul că a ales conştient anumite mijloace pentru a-şi atinge scopurile.

 

APRIORISM ÎN AXIOMA ACŢIUNII

Anca Negru 

Acest eseu îşi propune să urmărească şi să analizeze apelând la Immanuel Kant apriorismul lui Ludwig von Mises, influenţele lui asupra epistemologiei, problematica apriorismului în axioma acţiunii şi tipul de judecată avansat prin aceasta. Investigarea acestei tematici este realizată în trei secţiuni:

1. Epistemologie şi apriorism, i.e. o prezentare a praxeologiei şi apriorismului, a conexiunilor celui din urmă cu epistemologia;

2. Axioma acţiunii şi conceptul de acţiune, i.e. definiţii şi implicaţii ale conceptului de acţiune, demonstrarea caracterului a priori al axiomei acţiunii;

3. Judecată analitică sau sintetică?, i.e. demonstrarea pe filieră kantiană a caracterului analitic al axiomei acţiunii.

Epistemologie și apriorism

Praxeologia, ştiinţa acţiunii umane, a fost catalogată drept apriorism radical datorită epistemologiei lui Ludwig von Mises, fondatorul ei, şi în special datorită caracterului manifest a priori al axiomei acţiunii, cheia de boltă a întregii discipline. În viziunea lui Mises, praxeologia (ca de altfel şi logica şi matematica) este o ştiinţă a priori, adică propoziţiile ei nu sunt derivate din experienţă şi ţinteşte, prin uzul exclusiv al deducţiei, la o cunoaştere necondiţionat validă.

Epistemologia lui Mises, de influenţă kantiană, îşi găseşte fundamentul în ideea că există cunoştinţe independente de experienţă şi de orice tip de impresii senzoriale (apriorism). Aceste elemente a priori ale intelectului sunt:

a) anterioare din punct de vedere logic şi temporal oricărei înţelegeri actuale şi experienţe;

b) nu sunt deduse direct din experienţă;

c) sunt cunoştinţe universale;

d) au caracter necesar intrinsec;

e) trebuie să aibă claritate şi certitudine apodictică.

 

MISES, ROTHBARD ŞI METODOLOGIA TEORIEI ECONOMICE AUSTRIECE

Stephen D. Parsons

Arătând un interes explicit pentru problemele metodologice, teoria economică austriacă este într-un fel unică în cadrul diferitelor şcoli economice. Acest interes pentru problemele metodologice a fost iniţiat de Menger, fondatorul Şcolii Austriece de teorie economică, în dezbaterea cunoscută astăzi sub numele de Methodenstreit sau dezbatere asupra metodelor. Această dezbatere a surprins diferendul de opinie dintre Menger şi Schmöller în legătură cu metodele relevante în studiul fenomenelor sociale. Menger a respins argumentul că teoria economică trebuie să se informeze prin investigaţii istorice, susţinând, prin contrast, poziţia că ştiinţele sociale ar putea imita metodele ştiinţelor naturale:

Contrastul dintre ştiinţele naturale teoretice şi ştiinţele sociale teoretice este doar contrastul dintre fenomenele pe care ele le investighează din punct de vedere teoretic. Nu este în nici un caz un contrast între metode (Menger, 1963, p.59 –nota de subsol).

Deşi această problemă a relaţiei dintre investigaţiile istorice şi economice a tins să domine discuţiile următoare cu privire la fundamentele metodologice ale teoriei economice austriece, majoritatea economiştilor sunt probabil conştienţi de contribuţia adusă de Şcoala economică austriacă la dezbaterile despre economiile centralizate sau la dezbaterile despre calculul socialist. Totuşi, deşi Mises este cunoscut şi pentru opera sa metodologică, şi pentru critica economiilor centralizate, nu este încă destul de clar dacă aceste două aspecte ale operei sale sunt compatibile.

În consecinţă, această investigaţie va cerceta poziţiile metodologice ale lui Mises şi Rothbard în contextul statutului metodologic al criticii Şcolii Austriece faţă de economiile planificate. De vreme ce afirmaţiile metodologice iniţiale ale lui Menger sunt esenţiale dezvoltărilor ulterioare, o înţelegere mai detaliată a poziţiei metodologice a lui Menger se va dovedi utilă.

 

ŞCOALA AUSTRIACĂ DREPT SISTEM ECONOMIC PLURALIST

Ioana Negru

Ultimele două secole au produs o dezvoltare a discursului economic şi o expansiune a perspectivelor economice asupra diverselor concepte sau teorii utilizate. Economiştii au devenit mult mai conştienţi de tipul de metode avansate în urma modificărilor care au avut loc în teoria economică ca disciplină ştiinţifică, dar şi pentru a cuprinde evoluţia din filosofia ştiinţei sau din filosofia ştiinţelor sociale. Mai recent, abordările din metodologia economică ne-au permis deplasarea din ‚era pozitivismului’ în care demarcarea a fost percepută ca un obiectiv ştiinţific esential, către poziţia curentă, în care cunoaşterea infailibilă este recunoscută drept un scop nerealist, utopic.

În definirea naturii disciplinelor academice, o abordare convenţională de demarcare a teoriilor este de a le grupa în categorii. Aceste categorii sunt adesea numite şcoli de gândire, i.e. entităţi academice care au un anumit grad de coerenţă cu privire la principiile lor teoretice şi metodologice. Prin coerenţă întelegem atât omogenitate cât şi logica internă a unui sistem de gândire. Majoritatea economiştilor ar sugera că neoclasicismul, instituţionalismul şi perspectiva Austriacă reprezintă şcoli de gândire economică. Totuşi, la o inspecţie mai profundă a acestor principii, vom constata probleme legate de conceptul de şcoală. Deşi anumite şcoli pot respecta criteriul coerenţei, multe din studiile economice care pot fi aşezate sub vălul şcolii Austriece sunt caracterizate atât de diferenţe cât şi de similarităţi. Înseamnă oare acest lucru că şcoala Austriacă nu constituie o şcoală de gândire în sensul convenţional al termenului? Această întrebare ridică anumite idei care pot fi investigate atunci când discutăm demarcarea abordărilor economice.

Scopul prezentei lucrări este de a discuta metodologia şcolii Austriece în contextul identificării caracteristicilor definitorii ale şcolilor de gândire şi a conceptualizării pluralismului. Eseul utilizează exemplul şcolii Austriece pentru a discuta conceptul de pluralism în cadrul unei şcoli de gândire şi de a explora dacă această idee reprezintă o ‚ameninţare’ la adresa legitimităţii unui sistem. Începem prin a discuta abordările convenţionale la definirea şcolilor de gândire. Distincţie, i.e. îndepărtarea de la convenţie şi coerenţă, i.e. demonstrarea unui anumit nivel de omogenitate la nivel focal, teoretic şi metodologic, sunt considerate criterii potenţiale pentru definirea unei şcoli de gandire. Cazul şcolii Austriece este folosit pentru a explora măsura în care este posibil ca o şcoală de gândire să conţină elemente şi grade de pluralism, dar în acelaşi timp să reprezinte un sistem coerent de gândire recunoscut de oponenţii şi aderenţii şcolii. Nivelul de pluralism care caracterizează şcoala Austriacă îndreaptă discuţia spre examinarea naturii pluralismului şi a gradelor de pluralism care pot fi aplicate în teoria economică.

 

Autorii:

 

Ioana Negru este economist și Lector Universitar în cadrul Universității Anglia Ruskin, Cambridge. Domeniile sale de cercetare sunt: filosofie și metodologie economică, pluralism, teoria economică a altruismului, metodologia Scolii economice Austriece, metodologia institutionalismului economic.

Anca Negru este absolventă a Universității București, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, secția Filologie clasică; este scriitor și filosof, elaborând o serie de articole pe teme de etică, subiectivism și relativism al conceptelor.

Stephen D. Parsons este profesor in cadrul Universitatii DE MOntfort, Leicester, Marea Britanie. Predă cursuri de Știinte Politice, Etică și Relații Internationale, Metode de cercetare. Printre cărțile sale mai cunoscute se numara Rational Choice and Politics și Money, Time and rationality in Max Weber: Austrian Connections.

 

---