Turbulenţele ultimilor patru ani au făcut din aur un reper de ultimă instanţă. Doar că inovaţia financiară, practicată pe scară largă de marile instituţii financiare transnaţionale şi de băncile centrale, pune sub semnul întrebării certitudinile oferite de hârtiile care au la bază metalul preţios, şi readuc în plin plan aurul fizic. Lehman Brothers sau Grecia sunt doar două dintre bornele care au marcat drumul aurului de-a lungul ultimului deceniu, de la mai puţin de 400 la peste 1900 de dolari pe uncie. Iar criza subprime şi nebunia datoriilor suverane sunt doar apogeul ultimilor aproximativ douăzeci de ani în care relaxarea politicilor monetare, tipărirea de bani sau injectarea de lichidităţi în pieţe, au fost din plin folosite ca stimuli pentru economie şi ca susţinere pentru pieţele bursiere.

Acesta este contextul în care, treptat dar sigur, aurul s-a transformat dintr-o marfă într-un activ de ultimă instanţă pentru investitori şi un reper suprem pentru valutele din întreaga lume. Acesta este motivul pentru care, de-a lungul ultimilor patru ani de criză, aproape fiecare dintre discursurile lui Ben Bernanke, privitoare la necesitatea menţinerii dobânzilor la nivele minime istorice, a fost un nou impuls de creştere dat metalului preţios; aceasta este, de altfel, explicaţia pentru faptul că cele două tranşe de bani ieftini oferite de Banca Centrală Europeană băncilor comerciale din zona euro, în ultimele aproximativ patru luni, au fost urmate, fiecare dintre ele, de un sprint al preţului aurului.

Aşa se face că amplitudinea creşterilor preţului aurului a fost, şi este încă, direct proporţională cu gravitatea evenimentelor sau a potenţialelor pericole pe care pieţele şi investitorii le anticipează. Iar interesul sporit pentru metalul preţios se vede nu doar în evoluţia preţului de piaţă cât mai ales în explozia de instrumente financiare tot mai sofisticate care permit investitorilor (fie ei mari jucători instituţionali sau persoane fizice) “luarea de poziţii” pe metalul preţios: contracte futures sau forward, optiuni, swap-uri, contracte de leasing sau tot felul de ETF-uri (Exchage Traded Fund), ETN-uri (Exchange Traded Notes), CEF-uri (Close end Fund), CFD-uri (Contract for Diference) sau „Gold Certificates” – toate, unităţi de fond tranzacţionabile sau nu, având la bază metalul preţios.

Piaţa derivativelor pe aur

O ofertă pe cât de variată pe atât de “valoroasă”: potrivit unor statistici realizate de Bank for International Settlement (BIS – Banca Reglementărilor Internaţionale, instituţie care asigură şi garantează realizarea operaţiunile de compensare-decontare între băncile centrale din întreaga lume), valoarea contractelor forward, swap şi options având la bază metalului preţios, care erau în vigoare la finele lunii iunie 2011, era de 468 de miliarde de dolari; de peste două ori mai mare decât cea înregistrată cu 10 ani în urmă, la jumătatea lui 2001, când valoarea swap-urilor, forward-urilor şi opţiunilor pe aur era, conform BIS, de 203 miliarde de dolari.

Prin comparaţie, în prima jumătate a aceluiaşi an 2011, piaţa spot – adică valoarea tuturor tranzacţiilor cu livrare de aur fizic, decontate prin intermediul London Bullion Market Association, era de circa 167 de miliarde de dolari (London Bullion Market Association este instituţia ce realizează compensarea-decontarea pentru cea mai mare parte a operaţiunilor de vânzare-cumpărare de aur fizic, încheiate între instituţiile private din întreaga lume, şi care stabileşte preţul de referinţă al aurului pe piaţa spot, la nivel global).

Iar dacă la cifrele care dau măsura valorii pieţei derivatelor pe aur adăugăm şi valorile produselor financiare de tip-ul “unităţi de fond” care au deasemeni ca activ de bază metalul galben, ajungem la concluzia că piaţa “hârtiilor de valoare” având ca referinţă aurul este semnificativ mai mare decât piaţa tranzacţiilor care implică schimbul fizic. La finele anului 2011 doar primele cele mai mari zece astfel de fonduri însumau o valoare de piaţă de circa 118 miliarde de dolari – reprezentând echivalentul a aproximativ 2.161,57 de tone (sau 69,5 milioane uncii) care constituie activul acestora de bază.

Raportul dintre valoarea pieţei spot pentru metalul preţios, şi piaţa de hârtiilor de valoare care într-un fel sau altul se raportează la aur, nu pare mare prin comparaţie, spre exemplu, cu raportul dintre valorea contractelor CDS (Credit Default Swaps – contracte derivate prin care un investitor îşi poate cumpăra o asigurare împotriva riscului unui faliment suveran) – care la finele anului 2011 era estimată la circa 600 de trilioane de dolari – şi cea a PIB-ului global, care la aceeaşi dată se situa undeva în jurul nivelului de 65 de trilioane de dolari.

Aurul şi rezerva fracţionară?

Decalajul valoric dintre piaţa de instrumente financiare derivate cu baza în aur şi piaţa aurului fizic este însă un indiciu că sistemul bancar, şi în mod special băncile centrale, pot să majoreze oferta de aur din piaţă, în mod artificial (prin diferite instrumente financiare derivate) în acelaşi mod în care băncile comerciale expandează creditul.

O bancă centrală poate, spre exemplu, să-şi împrumute (printr-un contract de leasing, forward sau swap) aurul din rezervă unei alte bănci centrale sau chiar unui alt tip de instituţie financiară, care poate folosi aurul respectiv fie pentru vânzare în piaţa spot (mizând pe scăderea preţului şi cu speranţa răscumpărării respectivei cantităţi la un preţ mai mic) fie ca activ suport pentru o serie de “hârtii de valoare” care deasemeni să poată fi vândute; În 2010 spre exemplu, printr-un contract swap (un contract prin care părţile se angajează ca bunul ce face obiectul înţelegerii să fie returnat proprietarului iniţial la un preţ şi la o dată prestabilite) Banca Reglementărilor Internaţionale BIS a oferit unor entităţi private nu mai puţin de 380 de tone de aur. O cantitate de aur care s-ar fi putut cu uşurinţă constitui ca activ suport pentru o serie de instrumente financiare derivate care să fie puse în circulaţie, astfel încât aurul să fie vândut fără ca el să fie în realitate mişcat din depozitele unde se află.

Astfel că o bună parte din aurul ce stă la baza acestor titluri de valoare, şi care din punct de vedere tehnic se află încă în conturile BIS, FMI sau în cele ale diferitelor băncilor centrale naţionale, ar putea ca în realitate să fie demult vândut.

Ba mai mult decât atât, un jucător privat care împrumută printr-un astfel de mecanism aur de la o bancă centrală sau de la o instituţie transnaţionala (precum BIS sau FMI) poate vinde metalul preţios chiar şi pe piaţa spot, fără ca aurul să fie “mişcat” fizic, fiindu-i schimbat doar proprietarul scriptic.

BIS, care este o instituţie ce asigură decontarea tranzacţiilor cu aur realizate de băncile centrale, operează în prezent două tipuri de conturi pentru evidenţierea deţinerilor acestora: “sight accounts” (deschis, la vedere, la comun) şi “earmarked accounts” (marcat).

Aur fizic - aur scriptic

În cazul primului tip de cont (“Sight”) barele, lingourile sau monedele nu sunt strict alocate unei entităţi anume; aurul diferiţilor proprietari este ţinut la comun, BIS fiind obligată doar la restituirea unei cantităţi de egale şi de aceleaşi condiţii calitative ca cea depozitată iniţial. Acest tip de conturi sunt folosite pentru a uşura realizarea operaţiunilor de cumpărare-vânzare. În urma unei astfel de tranzacţii nu se schimbă decât proprietarul scriptic, în timp de aurul rămâne efectiv în acelaşi cont. Astfel că, prin faptul că nu mai impun transportul fizic al metalului preţios de la un proprietar la altul, şi nici schimbarea locaţiei de depozitare, costurile aferente unor astfel de mişcări sunt eliminate. În plus, operaţiunile de vânzare – cumpărare se pot încheia şi deconta rapid, astfel că aurul şi banii implicaţi în respectivul schimb trec de la un proprietar la altul instantaneu. Prin urmare, acest tip de conturi sunt utile pentru că răspund nevoii băncilor comerciale de a avea o piaţă pe care să-şi poată lichidiza rapid deţinerile de aur.

În cazul celui de-al doilea tip de cont (“Earmarked”) aurul este fizic strict alocat unei entităţi anume; La cererea acesteia BIS are obligaţia de a putea prezenta în orice moment, în formă fizică, exact aceleaşi lingouri care au fost depozitate în respectivul tip de cont iniţial. Tranzacţiile cu aurul din acest tip de conturi presupune mutarea fizică a metalului preţios din contul vânzătorului în cel al cumpărătorului.

Altfel spus, conturile de tip “earmarked” sunt de tip custode – unde deţinerile de aur sunt foarte clar individualizate, în timp ce, în conturile “sight” aurul este doar evidenţiat separat, dar fizic este ţinut la comun.

Şi nu doar BIS funcţionează după acest model pe piaţa aurului, ci şi o serie de alte instituţii cu un rol cel puţin la fel de important sistemul financiar blobal, precum În Rezerva Federală a SUA, Banca Angliei sau Fondul Monetar Internaţional. O parte din aurul aflat în rezervele acestora este ţinută în conturi de tip “Sight”; Iar locurile în care respectivele instituţii financiare îşi depozitează efectiv aurul sunt cam aceleaşi: Londra, Zurich sau New York (în buncărele şi seif-urile BullionVault – o societate parte a grupului de firme deţinute de familia Rothschild) sau în depozitele de la Fort Knox, Denver şi West Point – tot în Statele Unite. O mare parte din aurul Fondului Monetar Internaţional spre exemplu este depozitat la Fort Knox, în Statele Unite, acolo unde se află în acelaşi timp şi o parte din aurul din rezerva de americană de aur.

Conturile comune

Conturile “Sight” oferă astfel băncilor centrale posibilitatea de a-şi vinde sau împrumuta aurul fără ca metalul preţios să părăsească efectiv depozitul în care se află. Iar asta permite băncilor centrale şi Băncii Reglementelor Internaţionale (instituţia de compensare-decontare pentru băncile centrale) să majoreze oferta de aur din piaţă, pe modelul rezervei fracţionare după care băncile comerciale pot expanda creditul (sistemul rezervei fracţionare, după care funcţionează astăzi sistemul bancar din întreaga lume dezvoltată, are drept caracteristică principală faptul că băncile comerciale sunt ţinute să păstreze efectiv doar o parte, o fracţiune, din depozitele clienţilor săi. Asta înseamnă că într-o ipotetica situaţie în care toţi depunătorii ar vrea să-şi retragă banii în acelaşi timp, respectiva bancă nu ar le-ar putea rambursa decât procentul, fracţia din depozite, depusă la banca centrală).

Prin urmare, semnele de întrebare cu privire la situaţia aurului naţional aflat în depozitele din Londra sau New York, ar putea fi motivul pentru care autorităţile germane au ajuns să se gândească să solicite realizarea unui audit pentru a vedea care este situaţia exactă a aurului naţional aflat în centrele de tranzacţionare şi decontare de la Paris, Londra şi New York. Potrivit Fox News – care cita publicaţia germană Bild, la începutul lunii martie, German Federal Audit Office atrăgea atenţia cetăţenilor şi oficialilor germani asupra superficialităţii cu care Bundesbank-ul tratează această problemă. German Federal Audit Office – este instanţa supremă pe probleme de audit financiar din Germania, cu atribuţii şi drepturi stabilite prin Constituţie, fiind un echivalent al Court of Auditors (Curtea Auditorilor) la nivel european.

Germania şi Elveţia pe urmele lui Strauss-Khan şi Ron Paul

Germania pare a păşi astfel pe drumul deschis de candidatul la preşedinţia Americii, Ron Paul, care de ani buni de zile solicită realizarea unui audit al activităţii Rezervei Federale, bănuită că nu ar avea în realitate cele peste 8300 de tone de aur ce există pe hârtie în rezerva valutară a SUA.

Iar germanii nu sunt singurii care se gândesc cu îngrijorare la soarta aurului din rezerva naţională. La jumătatea anului trecut, unul dintre membrii parlamentului elveţian a demarat o iniţiativă de proiect de lege care viza între altele readucerea acasă a aurului ţinut de Banca Centrală a Elveţiei prin buncărele depozitarilor din Europa şi Statele Unite. Iniţiativa viza şi punerea în discuţie a oportunităţii emiterii unui “franc de aur” care să circule în paralel cu moneda de hârtie elveţiană.

Aceleaşi semne de întrebare cu privire la situaţia deţinerilor de aur, ar putea dealtfel sta şi la baza deciziei luate anul trecut de Hugo Chavez, de repatriere rezervei naţionale de metal preţios aflată la acea dată în seif-urile Băncii Angliei şi ale Bank of Nova Scotia. O decizie venită la scurt timp după arestarea fostului şef al FMI Dominique Strauss-Kahn de către agenţii de poliţie americani, la New York. O arestare “cu cântec”, pentru că, potrivit unor declaraţii neoficiale atribuite serviciilor speciale ruse, în spatele acuzaţie de viol adusă acestuia, s-a aflat un alt motiv. Şi anume faptul că Strauss-Kahn intrase în posesia unor documente compromiţătoare pentru Rezerva Federală Americană şi pentru Statele Unite, care dovedeau că la Fort Knox (locul unde FMI îşi ţine o parte din rezervele de aur – rezerve ce reprezintă contribuţia membrilor Fondului la înfiinţarea instituţiei) nu există în realitate.

Cum arată aurul cumpărat de India?

Într-un astfel de context, ar fi interesant de ştiut spre exemplu dacă tranzacţia cu cele 200 de tone de aur cumpărate de India anul trecut de la FMI, a fost realizată cu livrare fizică, de tipul “earmarked account”, ori o tranzacţie pe virtuală, de tipul “sight account”? Altfel spus, FMI a livrat sau nu în formă fizică aurul cumpărat de India? O întebare cu atât mai interesantă cu cât, la finele anului 2009, chinezii descopereau printre lingourile de aur aflate în depozitele din Honk Kong şi lingouri fabricate de fapt din tungsten placat cu aur (tungstenul are aceeaşi densitate ca a aurului fiind greu de detectat la un control superficial). Şi, întâmplător sau nu, sursa de provenienţă a celor aproximativ 400 de uncii de lingouri de aur fals era acelaşi Fort Knox. Potrivit oficialilor chinezi, era vorba de un transport de aur realizat cu circa 15 în urmă, în timpul administraţiei Clinton.

Şi nu în ultimul rând, semnele de întrebare cu privire la existenţa (sau inexistenţa) aurului fizic în rezervele marilor bănci centrale occidentale şi în seif-urile marilor instituţii financiare trans-naţionale precum BIS sau FMI, ar putea sta la baza achiziţiilor febrile de aur ale Chinei şi Rusiei.

Să creezi aur din nimic

Posibilitatea de a “creea” efectiv aur, prin mecanismul “fracţionar” al conturilor “sight” există încă de la înfiinţarea Băncii Reglementelor Internaţionale. Tentaţia şi nevoia de a folosi acest mecanism pentru a opri explozia preţului aurului şi deci prăbuşirea necontrolată a valorii principalelor valute internaţionale prin raportare la metalul preţios, nu a fost însă niciodată în istorie mai mare ca acum, când mii de miliarde de dolari, euro şi lire sterline inundă efectiv pieţele financiare. Astfel de informaţii sunt încă tratate drept speculaţii, dar evenimentele în derulare pot schimba radical situaţia. Ce s-ar întâmpla spre exemplu dacă s-ar relua la modul serios ideea (pusă în discuţie de oficialii germani în cursul anului trecut) ca Grecia să emită obligaţiuni garantate cu aur, şi s-ar pune întrebarea: “Cât aur deţine Grecia, şi unde se află aurul cu care aceasta a contribuit la înfiinţarea Băncii Centrale Europene?”

Fie că vorbim de ETF-uri, de ETN-uri, de CFD-uri sau de “Gold Certificates” (toate emise de entităţi private), fie că vorbim de contractele swap, forward sau options (care au drept contrapărţi diferite bănci centrale), s-ar putea descoperi că o bună parte din aurul ce stă la baza acestor titluri de valoare (şi care tehnic se află în depozitele BIS, FMI sau în cele ale diferitelor băncilor centrale) ar putea, în realitate, să nu mai prea existe.