Recent, am tot auzit vehiculându-se o idee despre a cărei posibilitate de propagare m-am îndoit mereu: că piaţa aceasta liberă în care ne aflăm ar fi de fapt un eşec, ca urmare a libertăţii prea mari, întocmai cum, la polul opus, socialismul, datorită implicării exagerate a statului, a condus odinioară la prăbuşirea economiei; practic, se susţine ideea căii de mijloc, pentru că, aparent, extremele nu fac decât să conducă la crize. Teoria austriacă? Prin deducţie, complet în afara oricăror parametri realişti, un curent de gândire care se leagă de stat, când, în mare măsură, acesta din urmă nu este mai deloc responsabil pentru întorsătura negativă pe care a luat-o economia. Acum urmează întrebarea: oare aşa stau lucrurile sau avem mai degrabă de a face cu un sofism? Fără îndoială, balanţa înclină către a doua variantă. În plus, este oarecum natural ca după o criză tendinţele să devină mai socialiste în virtutea concepţiei de masă că frâiele economiei în colaps trebuie luate repede şi controlate, dar, chiar şi aşa, ce rău pot aduce nişte clarificări suplimentare? Este clar că nu dispunem de o asemenea piaţă caracterizată prin excelenţă de libertate; iar aici mă refer mai ales la economiile ţărilor dezvoltate, care, de altfel, influenţează în mod real şi mersul celorlalte economii în curs de dezvoltare. Statul se implică mai în toate, de la baterea monedei, până la intervenţia directă sau indirectă în mecanismul pieţei în speranţa păstrării cât mai îndelungate a unor aparenţe, două. Dar, într-adevăr, epicentrul intervenţiei statale este mai degrabă unul singur şi este reprezentat de segmentul monetaro-financiar, care, la urma urmei, nu este decât „sângele” economiei; ei, trecem la dialize şi gata!
Dar să nu ne grăbim. Faptul că, în realitate, ne aflăm exact în acel stadiu intermediar de intervenţie statală amestecată cu economie de piaţă nu constituie unicul contra-argument ce poate fi adus. Libertatea aceasta atât de ridicol de slobodă, de care în fapt nu dispunem, este comparată cu eşecul socialist; numai că socialismul a presupus o prăbuşire economică atât de abruptă nu din cauza regimului, ci pentru că a avut la bază planificarea economică, iar exemplul Chinei celei socialiste cu piaţă liberă vine spre confirmare. Mai mult, luată per ansamblu, toată această idee dă senzaţia de déjà vu, în sensul că şi Marea Depresiune din anii ’30, urmată apoi de cel de-al doilea război mondial şi consecinţele sale, au lăsat, în mod similar, un gust amar populaţiei de la acea vreme, ajunsă în stadiul de a face responsabilă tot piaţa liberă, pentru ca apoi să fie căutată salvarea în mâna reglatoare a statului. Atunci, ideile lui Mises, care abia începuseră să prindă avânt, sau cele mai recente aparţinând lui Hayek, au terminat prin a fi complet ignorate în favoarea ideilor emancipatoare ale lui Keynes care vizau deja binecunoscuta intervenţie pe plan fiscal şi monetar. De altfel, Hayek şi cu Keynes deveniseră recunoscuţi drept partizani ai unor viziuni diametral opuse, mereu în contradicţie (aceasta atunci când Keynes nu se răzgândea asupra unor idei anterior susţinute, cum se pare că îi stătea în fire).
Să revenim şi la teoria austriacă. Aceasta nu se leagă de o lume imaginară atunci când se canalizează pe singurul jucător de pe piaţă care face ce doreşte, fără să ia în considerare toţi ceilalţi jucători sau rolul său în diferitele stadii ale evoluţiei economiei. Sectorul privat îşi revine, mâna invizibilă de care vorbea Adam Smith există, iar acest lucru se observă în toate economiile de piaţă ale lumii, în egală măsură cum se observă că sectorul public rămâne mereu în urmă şi că repercursiunile cele mai drastice îşi au sorgintea în acţiunile iresponsabile ale acestuia. Iar teoria austriacă mai aduce în prim plan o idee esenţială: ciclul de afaceri şi iminenţa crizelor, care nu sunt decât o modalitate de autoreglare a pieţei, de cele mai multe ori în contextul inflaţiei.
Evident, această criză şi părerile efemere ale unora sau altora servesc mai degrabă ca un reminder al situaţiei în care ne aflăm, decât ca un aviz premergător repetării istoriei, cu atât mai mult cu cât contextele celor două perioade diferă substanţial. La urma urmei, dacă s-ar urma firul analogiei unei asemenea ipoteze, s-ar ajunge la ideea unei viitoare intervenţii statale şi mai cuprinzătoare, ceea ce să sperăm că nu va fi cazul, mai ales când sunt destule de reparat inclusiv în stadiul în care ne aflăm; iar în acest sens, m-am gândit să readuc în lumina reflectoarelor câteva idei ale economistului care a încercat să combată în primă instanţă recomandările keynesiene: Friedrich von Hayek.
Deşi fără să fi încercat efectiv, cred că nu mă înşel foarte tare când zic că dacă economistului de rând i s-ar cere să verbalizeze primul lucru la care se gândeşte când vine vorba despre Hayek, rezultatul ar consta, mai mult sau mai puţin, într-o serie de variaţiuni ale unora şi aceloraşi teme: liberalismul clasic şi şcoala austriacă; în aceeaşi situaţie, însă, economistul adept al şcolii austriece, ar ridica suspect o sprânceană, ar zâmbi anticipativ şi ar răspunde circumspect, asociându-l probabil, mai întâi de toate, cu respingerea fermă a planificării statale. Cum era de aşteptat, avem un punct de plecare comun: respingerea socialismului. Ideal, totuşi, ar fi fost să-l fi întrebat chiar pe Hayek, scurt şi la obiect, despre convingerile lui în ce priveşte una sau alta, nu? Punctual, fără digresiuni, ci cu întrebări cheie care să delimiteze clar graniţele aderării sale la o varietate de idei. În acest sens, Stephen Kresge şi Leif Wenar au pus cap la cap o carte, ”Autobiografie intelectuală”[1], care, cu scopul de a realiza o imagine de ansamblu a contribuţiei hayekiene în economie, trasează nişte linii care cer atenţie.
Deşi mulţi poate consideră că Hayek a luat contact pentru prima oară cu economiştii austrieci prin intermediul lui Ludwig von Mises, ei bine, de fapt, totul pare-se că a pornit de la o carte; concret, concepţia de apariţie spontană a instituţiilor, dezvoltată într-un mod foarte convingător de către Menger în Grundsätze[2] a reprezentat, se pare, temelia deasupra căreia au fost apoi aşezate cursurile lui Wieser, iar mai apoi influenţa lui Mises şi experienţele datorate acestuia, pentru că Mises, pe parcursul celor 8 ani petrecuţi cu Hayek, s-a dovedit a fi nu doar un simplu angajator, ci şi un prieten (când a făcut plecarea lui în America să fie posibilă sau când l-a propulsat în funcţia de conducere a Institutului Austriac pentru Cercetarea Ciclurilor de Afaceri, înfiinţat în 1927 prin Mises), o persoană care l-a stimulat intelectual mult mai mult decât experienţa sa i-ar fi oferit ocazia (prin intermediul responsabilităţilor acordate) sau un profesor, ca urmare a seminariilor acestuia la care Hayek a devenit membru (Privateseminar, la care participă când se întoarce din America).
De altfel, în primă instanţă, ceea ce l-a determinat pe Hayek să se orienteze către direcţia misesiană a fost, se pare, argumentul adus de acesta în „Socialismul: O analiză economică şi sociologică” (1922), care susţinea că alocarea eficientă a resurselor depinde de existenţa preţurilor liber reglabile, deoarece modificarea acestora din urmă implică „schimbări în rarităţile relative”, ceea ce are impact asupra modului în care factorii de decizie aleg apoi să aloce acele resurse; în ce priveşte cel dintâi moment în care acesta contrazice una dintre premisele lui Mises, acesta se petrece în 1937, când printr-un articol al său, respinge ideea conform căreia teoria pieţei este a priori, susţinând că doar logica acţiunii individuale era a priori, restul ţinând de empiric. Deosebirile de percepţie nu se opresc aici, continuând până chiar în punctul în care Hayek nu vede etalonul aur neapărat drept o soluţie, ci doar drept o metodă de combatere şi ţinere în frâu a situaţiei prezente de emisiune monetară statală, în contextul în care emisiunea ar trebui să fie specifică băncilor private. Dar nu vom parcurge drumul contrastelor faţă de teoria austriacă, ci doar vom relua câteva din ideile specific hayekiene care reies din diverse interviuri surprinse în cartea mai sus menţionată şi se leagă oarecum de acest aspect social şi monetar...să zicem trei dintre ele.
Mai întâi de toate, după cum se cunoaşte deja, Hayek nu se opunea existenţei unui oarece control statal, după cum reiese clar şi dintr-un interviu radiodifuzat din 1945 în care el afirma: „...dar eu nu sunt un anarhist. Nu sugerez că un sistem concurenţial poate funcţiona în lipsa unui sistem legal eficient implementat şi inteligent conceput”. Susţinându-şi mai departe cartea „Drumul către servitute” în jurul căreia se desfăşura întreaga discuţie, acesta reamintea faptul că dacă, însă, guvernele ajung să dobândească control direct asupra unui segment însemnat din activităţile sociale, ele vor tinde atunci să definească modalităţile în care acestea sunt puse în uz, pasul următor fiind cel de control al idealurilor şi opiniilor oamenilor. Practic, pentru el exista o linie de demarcaţie clară între intervenţia statală legitimă şi cea ilegitimă. Chiar amintea la un moment dat că statul ar trebui să intervină acolo unde concurenţa nu poate face faţă, piaţa de liber schimb trebuind mereu să aibă prioritate, chiar dacă aceasta presupune renunţarea la constrângeri fiscale naţionale şi internaţionale dăunătoare, cum credea el că este poate cazul taxelor vamale. Nimic de adăugat aici, în contextul în care linia de demarcaţie de care dispunem noi în prezent este departe de a fi cea corespunzătoare.
O altă concepţie interesantă a acestuia este cea de respingere a utilitarismului raţionalist, în contextul în care el credea că acest tip de utilitarism al lui Mises a fost exact ceea ce a împiedicat lumea să ia în serios criticile sale la adresa socialismului, deoarece exista o contradicţie evidentă între faptul că oamenii au intelectul necesar de a ordona totul prin raţiune şi respingerea planificării centrale. Această filozofie raţionalistă a lui Mises cum că totul se poate aranja şi că raţiunea depăşeşte obişnuinţa în combinaţie cu respingerea planificării ar putea fi însă şi interpretată altfel: planificare are efecte dezastruoase, iar noi suntem suficient de raţionali cât să observăm acest lucru, motiv pentru care trebuie să ordonăm lucrurile prin acceptarea unei aparente...dezordini. Nu o să insist pe această idee, pentru că, între timp, aproape întreg globul a realizat că planificarea este fatală economiei, în contextul în care nimeni nu poate deţine toate informaţiile dispersate printre oameni; dar cred că am putea desprinde de aici concluzia că deşi tradiţia joacă un rol important în evoluţia noastră, raţiunea a fost dintotdeauna cea care a adus noutăţile şi a stimulat dezvoltarea pozitivă.
Cea de-a treia idee este legată de etalonul-aur. Ştiţi cum de fiecare dată când este adus acest subiect în discuţie pare-se că încep să plutească în jur curente de aer din vremuri străvechi; primul gând este mereu acela că revenirea la aur ar vătăma stadiul de dezvoltare în care ne aflăm. Ei bine, o întrebare similară i-a fost pusă şi lui Hayek: nu cumva involuăm printr-o asemenea decizie? Răspunsul acestuia mi s-a părut foarte inspirat şi pertinent. Ceea ce a spus a fost că aşa-zisul proces de evoluţie (la banii de hârtie controlaţi de stat) a fost unul strict limitat la parametrii stabiliţi de către guvern; astfel, acest proces pe care noi îl considerăm evolutiv a fost privat de multe posibilităţi, excluse din schemă în contextul implicării puterii guvernului, care avea propriile interese de acoperit. Ulterior, Hayek a scris mai multe pe această temă, ajungând la concluzia că soluţia ar reprezenta-o mai întâi de toate concurenţa adusă emisiunii monetare.
Şi în final, apropo de ceea ce ziceam la început şi de acea raţiune în care ar trebui totuşi să ne încredem, către finalul cărţii este amintit austriacul Joseph Schumpeter, care în „Capitalism, Socialism and Democracy” prezicea apocaliptic prăbuşirea capitalismului în favoarea socialismului, tocmai datorită puterilor prea mari ale acestuia dintâi. Argumentele acestuia cum că progresul economic va înlocui inovatorii cu birocraţii, ceea ce finalmente va distruge fundamentul capitalismului care gravitează în jurul proprietăţii private sunt puţin credibile în contextul în care doar ce am stabilit că o singură persoană nu poate beneficia de suficient de multe informaţii cât să tragă chiar şi o astfel de concluzie şi că puterea raţiunii nu ar trebui subestimată. De altfel, după cum remarca şi Hayek „evoluţia ideilor are propriile sale legi şi depinde în mare măsură de evenimente pe care nu le putem prezice”, de experienţă până la urmă, motiv pentru care am putea trata aserţiunea ireversibilităţii curentelor de gândire pe care le-a detectat Schumpeter ca pe un fel de „how not to” al...experienţei imaginare sau, mai simplu, am putea direct să lăsăm psihologia inversă să îşi intre în rol. Nu de alta, dar când vine vorba de pus în practică aspiraţia către o piaţă realmente liberă şi inerent funcţională, orice astfel de strategii devin oricum altfel, mai puţin de prisos.