Credinţa celor mai mulţi dintre semenii nostri este aceea că economia nu poate funcţiona bine decât dacă este reglementată corespunzător. De la nivel microeconomic până la chestiunile complicate ale macroeconomiei totul trebuie gestionat, controlat, avizat de către decidenţii de politică economică. Dacă nu ar fi aşa, atunci economia nu ar funcţiona în acord cu principalul său obiectiv: crearea şi împărţirea echitabilă a avuţiei. Atât de împământenită este această viziune, încât este foarte greu să convingi că există alternativă. Oameni obişnuiţi, specialişti, nespecialişti, reprezentanţi mass-media, politicieni întreţin mitul omnipotenţei şi al omniscienţei decidenţilor de politici economice. Chemaţi să facă dovada abilităţilor deţiunute, aceştia trebuie să se ridice la înălţimea aşteptărilor. Au depăşit demult faza în care trebuie să asigure cadrul necesar pentru ca economia să funcţioneze. Un asemenea obiectiv se mai află doar în definiţiile naive ale rolului statului în economie de piaţă. Nu. Acum statul trebuie să asume un rol "proactiv", implicat, menit să conducă economia către obiectivul dezirabil, general acceptat de societate. Aceasta trebuie împiedicată să rămână fidelă obiectivului rece al profitului. Altfel, apare o ruptură în cadrul societăţii. Oamenii, în egoismul lor, au tendinţa de a-şi neglija semenii, mai ales pe cei aflaţi în situaţii "speciale". Funcţionarea economiei nu trebuie să genereze inegalităţi, diferenţieri, nu trebuie să intimideze, să descurajeze. Ea trebuie să „socializeze”.
Pe această filieră „logică” şi în acest context a apărut o iniţiativă legislativă a Ministerului Muncii. Scopul acesteia este promovarea economiei sociale în cadrul căreia interesele private sunt armonizate cu interesul general al societăţii. În fond, această iniţiativă urmăreşte să promoveze responsabilitatea socială în lumea afacerilor. Altfel spus, dacă economia tinde să funcţioneze haotic, mânată de obiectivul profitului, atunci să fie corectată prin lege.
În urma analizei acestui proiect supus dezbaterii publice pot fi desprinse două concluzii: inutilitatea lui şi contradicţiile care îl însoţesc. Voi încerca să argumentez pentru fiecare, fără a avea pretenţia de a epuiza motivele acestor concluzii.
Obţinerea profitului necesită cooperare socială
Inutilitatea nu rezultă doar din faptul că această iniţiativă nu îşi va atinge scopurile. Premisele de la care porneşte sunt complet greşite şi denotă ignorarea câtorva elemente de bază privind modul în care funcţionează economia. Teza potrivit căreia există un conflict ireconciliabil între miza profitului şi responsabilitatea socială a afacerilor se află la baza acestui demers. Altfel spus, în goana lor pentru profit, întreprinzătorii sunt complet dezinteresaţi de aspectele sociale. Aceasta face ca funcţionarea economiei să releve împărţirea avuţiei inechitabil, bogaţii devenind tot mai bogaţi în timp ce săracii sărăcesc şi mai mult. Deşi această concluzie este, în bună măsură, conformă cu realitatea nu înseamnă că motivele pretinse pentru care se întâmplă acest lucru sunt corecte. Ar trebui să ne întrebăm: de ce lucrurile stau aşa, tocmai în această perioadă în care statul redistribuie o foarte mare parte din avuţia creată pentru finanţarea serviciilor sociale?
Aşadar, chiar există o contradicţie între obiectivul profitului şi responsabilitatea socială a afacerilor? Trebuie precizat că antiteza este valabilă, conform susţinătorilor acesteia, doar în contextul funcţionării libere a economiei. Merită să investigăm această ipoteză, măcar din curiozitate. Întreprinzătorii sunt proprietari ai unor bunuri de capital care se lansează în afaceri atât timp cât sesizează oportunităţi de profit. Obţinerea profitului nu poate rezulta decât în urma interacţiunii cu potenţialii beneficiari ai bunurilor obţinute în cadrul activităţii antreprenoriale. Aceştia, la rândul lor, sunt proprietarii resurselor pe care le cedează în schimbul bunurilor. Deci, funcţionarea liberă a economiei relevă schimburi ale unor drepturi de proprietate. În urma acestor schimburi ia naştere piaţa. Din moment ce vorbim despre libertate de manifestare a acestor relaţii, înseamnă că niciunul dintre potenţialii participanţi la tranzacţii nu se va implica dacă nu aşteaptă obţinerea unor avantaje. Aceasta transformă schimbul voluntar într-o relaţie reciproc avantajoasă, măcar la nivelul anticipărilor. Dacă părţile îşi ating scopurile înseamnă că întreprinzătorul va obţine profit, în timp ce clientul va beneficia de avantajele deţinerii bunului. Ca atare, profitul antreprenorial nu poate fi decât finalitatea unor transferuri voluntare de proprietate vizibilă prin creşterea valorii proprietăţii întreprinzătorului. Prin urmare, relaţia dintre cei doi relevă profunde implicaţii sociale, atât la nivelul interacţiunii cât şi sub aspectul finalităţii. Aceasta este una dintre formele sub care se manifestă responsabilitatea socială a afacerilor. „Iresponsabilitatea” socială, adică desconsiderarea nevoilor clienţilor săi, s-ar dovedi „fatală” pentru întreprinzător.
Acest argument este insuficient totuşi pentru că nu explică decât modul cum oamenii ajung să intre în posesia bunurilor, nu şi cum obţin resursele, mijloacele necesare schimbului. Acesta este reproşul adus liberei întreprinderi în relaţia cu responsabilitatea socială. Ar trebui să înţelegem cum ajung întreprinzătorii să obţină acele bunuri. Ei trebuie, mai întâi, să le producă. Obţinerea bunurilor necesită forţă de muncă şi alte mijloace de producţie care, într-o economie liberă, se află în proprietatea cuiva. Transferul lor către intreprinzători se face în acelaşi mod descris mai sus, având la bază avantajul reciproc. Proprietarii factorului de producţie muncă vor fi de acord să îşi închirieze abilităţile atât timp cât obţin anumite avantaje, cum ar fi salariul, condiţiile de muncă şi alte beneficii asociate. La rândul său, întreprinzătorul va fi de acord cu tranzacţia atât timp cât productivitatea lucratorului corespunde obiectivelor sale. Acest schimb creează avantaje pentru ambele părţi. Spre exemplu, îmbunătăţirea productivităţii muncii a creat avantaje majore lui Henry Ford dar şi angajaţilor săi. Aceştia câştigau suficient pentru a-şi permite un automobil iar faptul că erau mai productivi le permitea să beneficieze de mai mult timp liber pe care îl puteau petrece inclusiv apelând la confortul deplasării cu automobilul.
Sistemul acesta bazat pe relaţii de piaţă liberă deţine şi mecanisme de corecţie care nu derivă din reguli scrise, aprobate sau propuse spre dezbatere publică. Întreprinzătorii care nu contribuie la realizarea intereselor clienţilor vor fi excluşi şi înlocuiţi de către cei care fac asta. De cealaltă parte, raţionamentul funcţionează similar. Spre exemplu, exploatarea angajaţilor de către angajatorii avizi de profit prin plata unor salarii foarte mici sau pe baza unor criterii etnice sau de altă natură nu ar fi posibilă, atât timp cât salariile reflectă productivitatea şi vor exista alţi întreprinzători dispuşi să remunereze mai bine abilităţile salariaţilor „discriminaţi”. Prin urmare, nu este nevoie de legi sau alte iniţiative menite să creeze responsabilitate socială în lumea afacerilor. Ea există, atât timp cât economia funcţionează liber.
Dimpotrivă, existenţa unor asemenea demersuri se poate dovedi nocivă prin introducerea unor stimulente care denaturează semnificaţia relaţiei menţionată anterior. Spre exemplu, iniţiativa în cauză susţine, printre altele, acordarea a o serie de facilităţi firmelor de „inserţie socială”. Includerea în această categorie ţine de îndeplinirea unor criterii fixate de guvernanţi şi au la bază criterii din sfera „protecţiei sociale”. Este de aşteptat ca „întreprinzătorii” eligibili să provină din rândul celor care urmăresc scutirile fiscale, îndeplinind doar „pe hârtie” criteriile de eligibilitate. Perdanţii vor fi, desigur, tocmai cei cărora li se adresează această iniţiativă: persoanele din grupurile „vulnerabile” social. Explicaţia este evidentă: incompatibilitatea între obiectivele întreprinzătorului şi cele impuse prin iniţiative de acest gen şi introducerea unor stimulentele total opuse ideilor de performanţă şi competitivitate în cadrul firmei.
„Socializarea” economiei este însoţită de contradicţii
Încercările autorităţilor de a implanta în funcţionarea liberă a economiei o latură socială (existentă deja, aşa cum am arătat) aduc în atenţie o serie de contradicţii între obiectivele asumate şi mijloacele propuse. Pe lângă acestea, utilizarea unor concepte lipsite de conţinut întregesc imaginea unui experiment dinainte eşuat. Spre exemplu, se vorbeşte despre necesitatea armonizării interesului privat cu cel general ca obiectiv al economiei sociale. Noţiunea de interes general este vagă şi lipsită de fundament ştiinţific. Folosită abil de politicieni, şi nu numai, poate deveni o redutabilă armă electorală, însă doar atât. Conştientizarea nevoilor şi identificarea mijloacelor pentru atingerea lor sunt specifice indivizilor luaţi separat nu şi grupurilor sau societăţii în ansamblu. Contrar opiniei larg acceptată şi alimentată de obsesia matematizării, interesul general nu este suma intereselor private. Dacă prin interes general înţelegem, doar de dragul discuţiei, bunăstarea societăţii în ansamblu, atunci nu există nicio contradicţie. Dimpotrivă, urmărirea interesului privat şi obiectivul bunăstării sunt compatibile, aşa cum am încercat să explic mai sus.
Iniţiative de genul celei menţionate le fac să devină contradictorii. Economia socială, aşa cum o văd cei care au propus acest proiect, are în centrul preocupărilor sale iniţiativa privată, dar urmăreşte distribuirea limitată a profitului către membrii asociaţi. Altfel spus, încurajează iniţierea de afaceri dar, profitul nu poate fi împărţit aşa cum decid iniţiatorii lor, ci după cum prevede legea. Stimulentul iniţierii oricărei afaceri, profitul, este afectat grav prin asemenea prevederi iar eşecul demersului devine previzibil.
Ca şi cum nu ar fi de ajuns, sunt expuse şi principiile economiei sociale. Primul, probabil cel mai important, subliniază că economia socială acordă prioritate individului şi obiectivelor sociale în detrimentul profitului. În ciuda pretenţiei de a aşeza individul pe primul plan, acest tip de economie inventată în birourile guvernanţilor este antisocială. Dacă firmele sunt stimulate să caute privilegiile oferite de stat în defavoarea obiectivului profitului obţinut în cadrul relaţiilor de piaţă, „indivizii” vor fi primii sacrificaţi. Este cazul atât al celor care deservesc interesele firmelor în calitate de angajaţi cât şi al clienţilor acestora. Impresia multora potrivit căreia profitul este doar o invenţie contabilă, îi face să creadă că secretul obţinerii lui ţine exclusiv de creşterea încasărilor peste nivelul cheltuielilor, indiferent în ce mod se întâmplă acest lucru. Relaţia cu piaţa, în sensul de a ţine cont de nevoile clienţilor, respectarea obiectivelor acestora şi satisfacerea lor în cel mai înalt grad sunt, cel mult, baliverne. Dau bine în manuale, în teorie, dar în practică, spun cei care iau în râs virtuţile pieţei libere, sunt nişte glume.
Am arătat mai sus ce presupune, de fapt, profitul antreprenorial dincolo de interpretarea pur contabilă. Orice fracturare a relaţiei descrise defavorizează ambele părţi. Apariţia unor găselniţe de tipul „economiei sociale” oferă portiţe de scăpare. Spre exemplu, întreprinzătorii ar putea specula avantajele unor asemenea prevederi în defavoarea intereselor angajaţilor. Sunt şanse mari să apară asemenea situaţii atât timp cât aceştia beneficiază de facilităţi dacă măcar 30% din personalul angajat provine din rândul grupurilor sociale vulnerabile. Astfel, aşa cum se întâmplă de obicei în cazul iniţiativelor de acest tip, consecinţele se dovedesc complet opuse intenţiilor declarate.
Premiza de la care porneşte acest proiect este aceea că, în goana lor după profit, afaceriştii neglijează (în sensul că nu angajează) segmente defavorizate ale populaţiei (persoane cu dizabilităţi, lipsite de educaţie sau formare profesională, persoane vârstnice sau de o anumite etnie, etc.). Este greu de crezut că întreprinzătorul dornic de profit şi-ar periclita obiectivul neangajând persoanele potrivite pe motive etnice, deşi productivitatea acestora le-ar recomanda astfel. Admiţând că acest lucru s-ar întâmpla, singurul care va pierde este întreprinzătorul respectiv. Este posibil ca un alt întreprinzător să sesizeze oportunitatea angajării unor asemenea persoane, pornind de la acelaşi argument al productivităţii lor. Prin urmare, nu este nevoie de reglementări legislative în acest sens. Apariţia acestora deturnează scopul angajării persoanelor „vulnerabile social” dinspre obiectivul productivităţii către acela al obţinerii unor avantaje fiscale, legislative sau materiale.
Pe de altă parte, dacă firmele vor migra în zona „economiei sociale”, angajând tot mai mult personal din rândul categoriilor nefavorizate, pot apărea discriminări de cealaltă parte, a categoriilor „favorizate” (facem abstracţie de caracterul absurd şi defăimător al clasificării în cele două categorii). Unele dintre aceste persoane ar putea avea dificultăţi în a-şi găsi un loc de muncă. În acest caz, au mari şanse să ajungă în categoria celor defavorizaţi, fie de facto, fie de jure prin obţinerea certificatelor necesare pentru atestarea acestei calităţi. Oricum am privi lucrurile „economia socială” încurajează excluziunea socială şi sărăcia, în ciuda pretenţiilor asumate.
Alte două principii ale „economiei sociale” sunt vădit contradictorii. În cadrul acestui tip de economie (de laborator) interesele personale sunt convergente cu iluzoriul interes general. Cum ar putea fi aşa, de vreme ce, aşa cum am arătat anterior, nu profitul primează, ci obiectivele sociale (aşa cum sunt ele văzute de guvernanţi)? De asemenea, suntem asiguraţi printr-un alt principiu că economia socială presupune autonomia de gestiune şi independenţa faţă de autorităţile publice. Ar fi interesant de verificat valabilitatea acestui principiu. Însăşi existenţa unei afaceri în acest tip de economie este condiţionată de obţinerea unor certificări, calificări din partea autorităţilor publice. Or, cum ar putea exista economie socială fără afaceri „sociale”? Pe de altă parte, aceste „afaceri” pot funcţiona în economia socială doar dacă redistribuie sub o formă sau alta, o parte din profit (50%). Realizarea acestui obiectiv este verificată, la rândul său, de autorităţile publice. Mai mult, activităţile sale trebuie să se încadreze în obiectivele planului judeţean de dezvoltare. Toate acestea sporesc gradul de reglementare şi birocratizare. Este lesne de imaginat că aceste firme vor deveni tributare autorităţilor publice, nicidecum autonome în raport cu acestea. În tot acest hăţis de interese „generale” unele dintre aceste „afaceri” vor dispărea laolaltă cu beneficiile prezumtive ale angajaţilor „defavorizaţi”. Altele, în schimb, vor prospera la fel ca beneficiile reprezentanţilor autorităţilor publice însărcinate cu supravegherea şi implemetarea obiectivelor „economiei sociale”.
Iniţiativele de acest gen fac dovada unei profunde necunoaşteri a lecţiilor simple de economie. Lipsa educaţiei economice sănătoase contribuie la apariţia unor propuneri surogat care, odată aplicate, se dovedesc dezastruoase. De fapt, economia de piaţă autentică este „socială”. Ea respectă obiectivul responsabilităţii sociale prin însăşi natura sa. Piaţa, ca sistem bazat pe schimburi voluntare ale unor drepturi de proprietate nu poate exista în absenţa cooperării sociale. Câştigurile participanţilor la schimb reflectă, în ultimă instanţă, contribuţia la realizarea intereselor semenilor. Acesta este un principiu esenţial al economiei ce nu poate fi contrazis decât prin demersuri iniţiate de autorităţile publice precum cel analizat aici.