Examinarea gândirii economice româneşti din perioada postcomunistă este utilă în mai multe moduri. În primul rând, căderea comunismului a constituit o răsturnare politică majoră pentru societatea românească şi o adevărată provocare intelectuală pentru cercetătorii din domeniul ştiinţelor sociale – inclusiv economiştii. Studiul reacţiei acestora din urmă la prăbuşirea comunismului contribuie la înţelegerea modului în care elitele româneşti au făcut faţă şi de această dată „capcanelor istoriei” (Boia, 2011). În al doilea rând, un asemenea studiu relevă modul în care apar şi se transmit ideile economice într-o cultură „minoră” (Cioran, 1990): subiectele abordate, miturile, mimetismele, temele şi abordările originale ş.a.m.d. În al treilea rând, trecerea în revistă a evoluţiei recente a gândirii economice româneşti permite sistematizarea şi evaluarea critică a temelor, autorilor şi lucrărilor apărute în ultimele două decenii în România. Până acum, au fost efectuate puţine studii de acest gen şi nici în prezent nu pare a exista un interes prea mare pentru acest subiect din partea opiniei publice şi a economiştilor.[1]
Lucrarea de faţă îşi propune trei obiective. În primul rând, aceasta încearcă să contribuie la înţelegerea modului în care se apar şi se transmit ideile economice în societatea românească postcomunistă. Al doilea obiectiv este prezentarea temelor şi problemelor studiate în ultimele două decenii şi, desigur, a autorilor care au abordat temele respective. Al treilea obiectiv este evaluarea critică a lucrărilor economice apărute după revoluţie.
Comunismul românesc s-a caracterizat prin impunerea şi apoi menţinerea practic neschimbată, până la prăbuşirea finală, a modelului stalinist, rigid, autoritar şi ultra-centralizat al economiei planificate. În condiţiile dure ale acestui „stalinism pentru eternitate” (Tismăneanu, 2005), nu a existat practic nici un fel de opoziţie politică şi intelectuală faţă de regim, iar cazurile de dizidenţă au fost foarte puţine şi înăbuşite brutal de autorităţi. Chiar şi „perestoika” lui Gorbaciov a fost respinsă de Ceauşescu, care a a pretins că România nu avea nevoie de reformă, deoarece politica sa corespundea intereselor poporului român, iar el introdusese reforme încă din anii ’60.[2]
Epoca „perestroikăi” şi a „glasnostului” a fost importantă, deoarece dezbaterile care au avut loc după 1985 în URSS şi în alte ţări comuniste au evidenţiat uriaşa risipă de resurse pe care o provoacă economia planificată şi totala irelevanţă teoretică şi practică a catehismului ideologic numit „economia politică a socialismului”. În această perioadă, în care gândirea economică oficială a fost acuzată deschis de faptul că nu ţine seama de realităţi, în URSS, de exemplu, a apărut o şcoală de gândire economică empirică şi aplicativă, reprezentată de T. Zaslavskaya[3], A. Aganbegyan[4] etc., care, după 1990, va constitui baza teoretică a unor programe de reformă. Nimic asemănător nu a existat în gândirea economică din România, unde singurele lucrări publicate după 1985 au fost, la fel ca înainte, cele cu caracter encomiastic.[5]
Nici înainte şi nici după lansarea „perestroikăi”, în România nu a existat vreo practică economică inovatoare în raport cu sistemul economic stalinist existent în URSS şi în celelalte ţări comuniste în perioada 1928-1984.[6] Expresii ca „autogestiune”, „autoconducere”, „noul mecanism economico-financiar” - prezentate în scrierile economice din acea perioadă ca fiind contribuţii româneşti originale – se referă, de fapt, la practici comune ţărilor socialiste.[7] Iar în unele ţări comuniste, formulele respective chiar au fost experimentate, în timp ce în România, pe măsură ce propaganda în jurul lozincilor amintite devenea tot mai delirantă, economia era tot mai mult centralizată.[8]
Spre deosebire de alte ţări comuniste (Ungaria, Polonia, Cehoslovacia), în care unii economişti (J. Kornai, E. Lipinski, W. Brus, O. Sik) au pus problema schimbării sistemului economic existent, chiar dacă se menţine controlul partidului, în România nu a existat nici un economist care să scrie împotriva sistemului şi care să capete notorietate internaţională. (Aligică, 2004, p. 77).
La acestea, se adaugă faptul că, în toată perioada comunistă, în România nu s-a publicat decât o singură lucrare a unui economist român plecat din ţară, care nu se ocupă însă de economia românească, ci de problemele generale ale desfășurării și cunoașterii procesului economic.[9]
În aceste condiţii, situaţia gândirii economice româneşti în ajunul căderii comunismului a fost complet diferită şi mult mai gravă comparativ cu alte ţări comuniste. Ea contrastează, de asemenea, cu situaţia gândirii economice din perioada interbelică, când unii economişti români (V. Madgearu, V. Slăvescu, N. Manoilescu, Şt. Zeletin, Gh. Taşcă etc.), formaţi la şcolile apusului, erau la curent cu ideile economice din acea vreme şi participau la schimbul de idei pe plan internaţional, publicându-şi în străinătate tezele de doctorat, dar adesea şi alte lucrări. În ceea ce priveşte economiştii care şi-au scris lucrările în limba română (M. Vulcănescu, Gh. Zane, V. Jinga), ei cunoşteau, de asemenea, lucrările economice apărute în lume, iar opera lor este, între anumite limite, erudită şi originală.
Trebuie totuşi spus că nici un economist român din perioada interbelică nu este menţionat în lucrările de referinţă pe plan internaţional consacrate prezentării gândirii economice, cum ar fi, de exemplu, celebra lucrare a lui J. Schumpeter, History of Economic Analysis.[10] După cum arată N. Spulber, în România, nu se poate vorbi despre o şcoală economică propriu-zisă, ci doar de grupuri de lucru pe economie. (Aligică, 2004, p. 85).
Absenţa oricăror dezbateri deschise în legătură cu modul de funcţionare a economiei şi situaţia economică a ţării a influenţat negativ gândirea economică din perioada post-comunistă, care a trebuit să recupereze timpul pierdut. De aceea, se poate spune că şocul exercitat de căderea comunismului asupra gândirii economice din România a fost mai puternic şi mai grav decât în alte ţări central şi est-europene.
Orientări în gândirea economică în epoca postcomunistă
După căderea comunismului şi redobândirea libertăţii cuvântului, economiştii români au avut, în principiu, trei posibilităţi:
1) reluarea, eventual, într-o nouă formă, a concepţiilor economice din perioada anterioară mai nouă (comunistă) sau mai veche (antebelică);
2) preluarea teoriilor economice existente în literatura occidentală (teoria neoclasică, keynesiană, monetaristă, şcoala austriacă etc.);
3) elaborarea unor noi teorii economice complet noi, originale.
În România, spre deosebire, de exemplu, de Rusia, propensiunea de a construi noi teorii economice este slabă.[11]
În aceste condiţii, gândirea economică românească de după 1989 a oscilat, de fapt, între primele două orientări menționate:
1) perpetuarea ideilor economice din perioada comunistă şi, eventual, reinterpretarea lor (de exemplu, o nouă lectură a clasicilor marxismului; pledoaria pentru unele modele cooperatiste şi nebirocratice de socialism; etc.), respectiv revenirea la unele interpretări cu privire la specificul dezvoltării economice a României elaborate de economiştii români înainte de instaurarea comunismului;
2) adoptarea şi, în cele mai multe cazuri, simpla redare a teoriile economice occidentale.
Teoriile economice la proba tranziţiei
În legătură cu aceste orientări, trebuie totuşi spus că prăbuşirea sistemului economic comunist şi procesul de tranziţie care i-a urmat nu pot fi explicate nici prin teoria clasică (neoclasică) şi nici prin versiunea oficială a economiei politice marxiste.
Conform teoriei neoclasice, trecerea economiei de la o stare de echilibru la alta se face printr-un singur proces de reglare, care se desfăşoară rapid şi fără piedici majore. În plus, din motivele evidenţiate de așa-numita „critică Lucas”[12], elementele pur metodologice ale modelului cu care operează ştiinţa economică neoclasică nu sunt adecvate pentru studierea transformării naturii unui sistem economic - în particular, transformarea economiei planificate în economie de piaţă.
În ceea ce priveşte economia politică a socialismului de tip sovietic, aceasta este și mai puţin adecvată pentru a explica prăbuşirea comunismului şi consecinţele sale economice. Aceasta, nu numai din motive ideologice (marxism-leninismul nu concepe eşecul construirii comunismului), ci şi din motive tehnice (absenţa instrumentelor conceptuale și analitice necesare pentru abordarea trecerii de la socialism la capitalism). Spre deosebire de analiza marxistă a capitalismului, care poate fi considerată, eventual, un sistem teoretic coerent şi îndeobşte acceptat, economia politică marxistă a socialismului nu este decât o colecţie de raţionamente scolastice şi dogme ideologice.[13]
Este interesant de menţionat totuşi că există nu una, ci două concepţii marxiste cu privire la trecerea de la un sistem social-economic la altul; acestea privesc însă trecerea de la capitalism la comunism - nu invers.
Una din aceste concepţii este cea elaborată de N. Buharin în primii anii ai comunismului (1917-1928).[14] Lăsând la o parte detaliile, această variantă de marxism (cunoscută şi sub denumirea de “deviaționism de dreapta”) conţine anumite idei care ar fi putut fi, eventual, interesante pentru perioada de după 1989. Astfel, în concepţia lui Buharin, trecerea de la capitalism la comunism presupune, din punct de vedere economic, reconstruirea şi recombinarea structurilor capitalismului de stat. Cu alte cuvinte, schimbarea sistemului economic („realizarea unui nou obiectiv”: societatea comunistă) este un „salt înainte”, o „fază de trecere” relativ scurtă, chiar dacă dureroasă.
Din acest punct de vedere, teoria neoclasică modernă și teoria marxistă în interpretarea lui Buharin sunt identice. În ambele cazuri, înlocuirea unui sistem economic cu altul nu este un proces evolutiv deschis, cu rezultat nedeterminat, ci un mare „salt ” spre un scop stabilit cu anticipaţie (o nouă stare de echilibru – în primul caz; un nou tip de economie – în cazul al doilea).
După executarea lui Buharin (1938), cartea sa amintită şi alte lucrări interesante de la începutul comunismului au fost interzise şi şterse din memoria viitoarelor generaţii de economişti din ţările socialiste. Ca urmare, opera sa nu a mai putut fi folosită pentru umplerea vidului teoretic creat de căderea comunismului.
Particularităţile tranziţiei româneşti
Evoluţia economiei şi societăţii româneşti după 1989 prezintă unele caracteristici comune majorităţii ţărilor foste comuniste, precum şi unele trăsături specifice. Acestea din urmă au fost determinate de situaţia economico-socială foarte gravă în care s-a aflat România în momentul căderii comunismului şi de faptul că autorităţile „emanate” din revoluţie au ezitat să efectueze reformele necesare pentru a transforma economia planificată în economie de piaţă. Această strategie "graduală" a amplificat dezechilibrele economice moştenite din perioada comunistă, a împiedicat reformele necesare şi a întârziat orientarea ţării spre structurile euro-atlantice. (Gallagher, 2005).
Reformele economice au început cu mai multă vigoare abia după ce Consiliul European de la Helsinki, din decembrie 1999, a decis includerea României (şi Bulgariei) pe lista ţărilor candidate şi începerea negocierilor de aderare (februarie 2000). În perioada următoare, evaluările periodice ale Comisiei Europene au relevat că România înregistrează o serie de progrese în pregătirea sa pentru aderare, însă abia în 2004 UE a recunoscut că aceasta are o economie de piaţă funcţională. După aderare, reformele au încetat iarăşi aproape complet. (Gallagher, 2010).
În acest cadru, preocupările economiştilor români s-au axat cu predilecţie pe istoria economică şi mai puţin pe chestiunile de actualitate. (Postolache, 1991; Grigorescu, 1993; Axenciuc, 1995). Problemele schimbării sistemului economic au fost abordate doar pentru a respinge chiar şi puţinele şi ezitantele măsuri de reformă luate de autorităţi.[15]
Dintre fenomenele specifice tranziţiei, care au atras totuşi atenţia unor economişti români încă în primii ani după căderea comunismului, menţionăm următoarele: liberalizarea preţurilor; privatizarea întreprinderilor de stat; creşterea deficitului fiscal şi cvasifiscal; cota unică de impozitare; creşterea deficitului extern; creditele neperformante; criza financiară globală şi efectele sale asupra economiei româneşti; riscul sistemic; politica monetară; convergenţa spre UE şi intrarea în zona euro; etc.[16] Ulterior, au fost puse în dicuţie şi alte subiecte, cum ar fi: rolul instituţiilor; corupţia şi evaziunea fiscală; rolul sistemului judiciar; etc.
În perioada de tranziţie, economiştii români importanţi, aproape fără excepţie, au fost legaţi, într-un mod sau altul, de guvernele care s-au succedat în perioada postdecembristă, de partide şi de autorităţile politice şi administrative. Cu alte cuvinte, principalul domeniu în care s-au realizat economiştii români din punct de vedere profesional şi material a fost politica şi guvernarea, ceea ce, de regulă, nu favorizează independenţa intelectuală.
Astfel, patru prim-miniştrii au fost economişti – T. Stolojan (1990-1992), N. Văcăroiu (1992-1996), R. Vasile (1998-1999), M. Isărescu (1999-2000) -, Consiliul de Administraţie al BNR a fost format întotdeauna în principal din economişti[17], la fel ca şi organismele de conducere ale altor autorităţi şi agenţii ale statului (Comisia Naţională de Prognoză, Consiliul Fiscal, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare etc.). Această legătură între economiştii din cercetare şi cercurile academice, pe de o parte, şi autorităţi, pe de altă parte, este tipică ţărilor foste comuniste, fiind o continuare a situaţiei din timpul comunismului, în care politica avea supremaţie asupra economiei. Desigur, această implicare a economiştilor în politică poate sugera că există şi o influenţă inversă - în sensul că economiştii profesionişti impun autorităţilor deciziile de politică economică adecvate -, însă se vede că influenţa respectivă a fost fie foarte slabă, fie s-a exercitat într-un mod nefavorabil, din moment ce reformele au trenat tot timpul, iar situaţia economică s-a deteriorat constant.
Relaţiile strânse dintre economişti şi putere nu constituie o caracteristică a ţărilor foste comuniste, ci există de mult timp, deşi în mai mică măsură, şi în alte ţări, de exemplu, în Italia. Această situaţie contrastează însă cu relativa independenţă de care se bucură economiştii din ţările anglo-saxone şi din Franţa, unde economiştii din cercetare şi din mediile academice sunt legaţi în primul rând de sectorul afacerilor private, ori sunt foarte independenţi din punct de vedere intelectual.
O explicaţie interesantă a implicării economiştilor în procesul de guvernare în primii ani ai tranziţiei postcomuniste este oferită de L. Balcerowicz, după care împrejurările excepţionale necesită oameni politici excepţionali („politicieni nepolitici”), care să realizeze „politici extraordinare”. (Balcerowicz, 1995). Măsura în care economiştii români au făcut faţă acestei provocări urmează a fi discutată în continuare.
Dependenţa de trecut
Gândirea ştiinţifică şi, în mod desebit, gândirea din domeniul social, este puternic influenţată de condiţiile sociale, de instituţii şi de modul de organizare a activităţii ştiinţifice. (Ben-David, Sullivan, 1975, p. 203-222). În aceste condiţii, se manifestă ceea ce în literatură se numeşte „dependenţă de trecut” (path dependence). În cazul precis discutat aici, acest fenomen constă în faptul că rezultatele cercetării ştiinţifice depind de particularităţile istorice, existente la un moment dat, care continuă să influenţeze comportamentele şi după ce au dispărut, deoarece schimbarea implică un cost sau un efort foarte ridicat. În mod concret, în domeniul cercetării economice, se constată adesea că subiectele abordate, poziţiile teoretice şi opţiunile metodologice, prejudecăţile ideologice ş.a.m.d., sunt determinate de interesele, preferinţele şi valorile cercetătorilor, de viaţa lor personală, carieră, capacităţi intelectuale, resurse materiale ş.a.m.d.
În acest cadru, un criteriu de clasificare relevant a lucrărilor cu subiect economic apărute în România în perioada postcomunistă este cel al apartenenţei autorilor lor la unul sau altul din cele două subdomenii tradiţionale ale economiei politice în timpul comunismului: „economia politică a capitalismului” şi „economia politică a socialismului”.
Economiştii care, în timpul comunismului, s-au specializat pe problemele economiilor occidentale – „economia politică a capitalismului” şi „istoria gândirii economice” – şi care, la vremea respectivă, au apărat dogmele marxiste („au demascat interpretările vulgare şi apologiile economiştilor occidentali”), au avut, în general, mai multe cunoştinţe teoretice, practice şi de limbă pentru a înţelege emergenţa economiei de piaţă. Ei au avut, de asemenea, o capacitate mai mare de a anticipa mutaţiile de ordin teoretic implicate de apariţia noului tip de economie. O parte din aceşti economişti (proveniţi, în principal, din rândul cercetătorilor de la Institutul Central de Cercetări Economice al Academiei Române) s-au impus rapid ca economişti de frunte ai tranziţiei, mulţi dintre ei făcând parte din diverse guverne și echipe de experți oficiale.[18] Unii dintre acești economişti au adoptat mai mult sau mai puţin explicit teoria neoclasică, în timp ce alţii, specializați în timpul comunismului în modelare matematică şi planificare, au adoptat teoria keynesiană. Ambele grupuri a produs, de asemenea, o serie de întreprinzători privaţi de succes, bancheri etc.
Economiştii specializaţi în economia politică a socialismului au avut, în general, o atitudine diferită, majoritatea continuând să pledeze pentru menţinerea economiei de stat. De regulă, aceşti economişti nu dispuneau de cunoştinţele şi competenţele necesare pentru a se adapta la noul mediu economic şi social, deoarece, după cum am mai menţionat, economia politică a socialismului a fost complet dogmatizată şi transformată într-o simplă apologie a politicii partidului şi statului comunist. Mulţi dintre ecnomiştii respectivi nu aveau cunoştinţe de matematică și de econometrie, iar singura limbă străină pe care o cunoşteau era rusa. După căderea comunismului, ei au pledat o vreme pentru sloganele noilor autorităţi „emanate” din revoluţie: "a treia cale", "modelul suedez", "economia social(ist)ă de piaţă" etc. Astfel, aceşti economişti au susţinut revendicările populiste ale forţelor politice aşa-zis „de stânga”, pledând pentru subvenţionarea şi creditarea preferenţială a industriei, mineritului, transporturilor, agriculturii etc., pe care le-au motivat prin necesitatea de a stimula producţia, a păstra locurile de muncă şi a menţine preţuri scăzute la unele produse de bază sau pentru unele categorii de consumatori. Aceste recomandări de politică economică au fost aplicate adesea de autorităţi, ceea ce a dus la întârzierea reformelor, scăderea drastică a producţiei, hiperinflaţie etc. (Cerna, 2011 (b)).
Totodată, unii dintre economiştii respectivi, mai sofisticaţi din punct de vedere intelectual, au încercat să resusciteze unele elemente „uitate” sau „valorificabile” ale marxismului ortodox.[19] Ulterior, aceşti economişti au aderat şi ei la keynesism, instituţionalism etc. Şi acest grup a produs, desigur, un anumit număr de oameni de afaceri şi de politicieni de succes.
În general, economiştii formaţi în perioada comunistă nu au dispus de cunoştinţele şi deprinderile necesare pentru a efectua studii empirice, statistice şi econometrice, ceea ce i-a împiedicat, de fapt, să studieze problemele economice reale ale ţării. În aceste condiţii, se constată că alţi specialişti din domeniul ştiinţelor sociale au fost mai preocupaţi şi au avut, de regulă, mai mult succes decât economiştii în abordarea unor probleme economice majore ale României postcomuniste, cum ar fi, de exemplu, schimbarea formei de proprietate în agricultură. (Verdery[20], 2003). De asemenea, jurnalismul de investigaţie şi cinematografia au reflectat mai bine realităţile economice, relatând adesea despre „reţeta secretă” a capitaliştilor români.[21] Aceste dezvăluiri, cu mare impact asupra opiniei publice, au constituit adesea singura cale de a obţine informaţii cu privire la unele procese economice în curs, în legătură cu care nu existau date, ori în legătură cu care datele disponibile nu erau de încredere.
Impactul teoriilor economice occidentale
În decembrie 1989, la putere au ajuns în principal activiştii din eşalonul doi al partidului comunist, ai cărui membri au fost la fel de responsabili de grava deteriorare a situaţiei economice a ţării din timpul comunismului ca şi cei care tocmai fuseseră înlăturaţi de revoluţie. Această particularitate a modului în care societatea românească a început perioada de tranziţie a determinat lipsa unei opţiunii geostrategice clare a României, care a oscilat multă vreme între modelul economico-social occidental şi cel sovietic.[22] În aceste condiţii, unii economişti români au continuat să susţină lozincile naţional-comunismului, fără a mai face trimitere, desigur, la cuvântările lui Ceauşescu. De asemenea, ei au reluat ideile naţionaliste ale economiştilor români antebelici. În fine, după cum am arătat, s-a încercat resuscitarea învăţăturii marxist-leniniste clasice.
Aceste tatonări, oscilaţii, reveniri etc., care au avut loc în primii ani de după 1989, pot fi considerate un fel de „perestroika” românească. Aceasta a venit însă mult prea târziu pentru a mai însemna ceva din punct de vedere teoretic sau practic.
În acest context, în primii ani ai tranziţiei, teoria economică neoclasică nu s-a bucurat de prea mare popularitate în rândul economiştilor români. (Evans, 2010, p. 243-268). Aceasta, în pofida faptului că încă în această perioadă au fost traduse în limba română unele lucrări fundamentale ale unor reprezentanţi iluştrii ai acestei şcoli de gîndire economică. (Weber, 1993; Hayek, 1993).
După părerea noastră, această incomprehensiune a ideilor economice liberale arată amintita dependenţă de trecut a multor economişti români.
În prezent, în România, teoria neoclasică este împărtăşită mai mult de economiştii din noua generaţie, dintre care unii au urmat diverse forme de pregătire la universităţile occidentale, în timp ce economiştii din generaţiile mai vechi se menţin în continuare pe linia teoriei keynesiane. Cel puţin până la ora actuală, acestea două sunt teoriile cele mai des invocate în dezbaterile publice, deşi, în mod curios, teoria keynesiană este considerată o formă de liberalism ”acceptabilă”, în timp ce teoria neoclasică şi mai ales teoria monetaristă sunt prezentate ca forme de liberalism ”fundamentaliste” şi, deci, „inacceptabile”.
Principalele modalităţi de pătrundere a ideilor şi cunoştinţelor economice occidentale în rândul funcţionarilor guvernamentali şi ai băncii centrale, angajaţilor băncilor comerciale supranaţionale, reprezentanţilor ONG etc., sunt: relaţiile cu organismele monetare şi financiare internaţionale; studiile în străinătate; publicarea unor lucrări traduse în limba română; abonamentele la revistele economice de prestigiu; internetul etc.
O caracteristică a concepţiile şi cunoştinţelor economice importate din occident este că acestea au un accentuat caracter aplicativ şi practic. Se poate totuşi afirma că, din punct de vedere teoretic, aceste concepţii au un caracter eclectic, deşi unele dintre ele par a învedera o anumită orientare keynesiană sau neo-instituţionalistă (în principal, cele preluate prin intermediul Băncii Mondiale), în timp ce altele relevă o orientare monetaristă (în principal, cele preluate prin intermediul FMI).
Reluarea ideilor economice tradiţionale
Nici cealaltă posibilitate de principiu, şi anume revenirea la ideile economice din perioada de dinainte de comunism, când, după cum am menţionat, economiştii români au fost în contact firesc cu gândirea economică europeană, nu s-a dovedit mai fertilă. Astfel, cu toate că unii economişti din perioada interbelică (V. Madgearu, V. Slăvescu, C. Teaşcă etc.) au fost adesea omagiaţi în lucrările apărute după 1989, iar unele din cărţile lor au fost reeditate (cele mai multe, în colecţia „Biblioteca Băncii Naţionale”), ideile conţinute în scrierile respective nu par a-i fi influenţat prea mult pe economiştii români contemporani şi pe responsabilii guvernamentali cu politica economică. Una din explicaţii rezidă în faptul că aceste scrieri sunt în multe cazuri depăşite ca problematică şi metodologie de cărţile şi revistele aduse între timp din străinătate, îndeosebi manuale americane, publicaţiile FMI şi ale Băncii Mondiale şi, în mai mică măsură, manualele europene.
Analizând situaţia gândirii economice din Bulgaria în momentul căderii comunismului, economistul bulgar N. Nenovsky arată că aceasta se aseamănă în anumite privinţe cu cea din momentul câştigării independenţei faţă de Imperiul Otoman (1877). (Nenovsky, 2010). Această similitudine este valabilă şi în cazul gândirii economice româneşti actuale.
Astfel, la fel ca în Bulgaria, este vorba despre ieşirea dintr-un imperiu: sovietic - în primul caz; otoman – în cel de-al doilea. În primul caz, dominaţia a durat 45 ani; în al doilea, cinci sute; iar perioadele istorice sunt, desigur, incomparabile.
Cu toate acestea, există unele paralelisme interesante. Astfel, părerea majorităţii istoricilor români este că dominaţia otomană a fost o frână în calea dezvoltării economico -sociale şi politice a ţărilor române. (Cf. Murgescu, 2010, p. 28). În prima perioadă a dominaţiei sovietice, economia a fost sistematic jefuită în favoarea URSS, iar pe parcursul întregului experiment, s-au plătit costuri colosale legate de impunerea unui model economic ineficient şi finalmente falimentar.[23]
Din alte puncte de vedere, lucrurile sunt însă complet diferite. În secolul XIX, în pofida dominaţiei otomane, locuitorii din ţările române au putut călători în străinătate, au putut face comerţ, studia, reveni în ţară etc., ceea ce a permis unor tineri străluciţi să ia contact cu ideile liberale şi reformiste ale epocii moderne şi să încerce să le pună în practică. De exemplu, primii economişti români (I. Ghica, D. P. Marţian, P. S. Aurelian etc.), şi-au făcut studiile în apus, iar, la revenirea în ţară, au avut contribuţii importante la identificarea şi rezolvarea, fie ea şi parţială, a unor probleme esenţiale ale constituirii, dezvoltării şi modernizării economiei naţionale.
În ceea ce priveşte provinciile de sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar (Transilvania, Banat, Bucovina), numărul tinerilor care, în a doua jumătate a secolului XIX, şi-au făcut studiile la Roma, Viena, Berlin, Budapesta etc., este încă şi mai mare. În modul acesta, elitele româneşti din monarhia austro-ungară au cunoscut mecanismele, instituţiile şi concepţiile economice europene, pe care au încercat apoi să le implementeze în comunităţile româneşti - inclusiv în cele de dincolo de Carpaţi. (Dobrescu).
În timpul totalitarismului comunist, România a fost complet izolată de lumea exterioară, ceea ce a făcut ca economiştii români să fie rupţi de realităţile şi concepţiile economice din alte ţări. Spre deosebire de colegii lor unguri, polonezi şi cehoslovaci, care au putut călători în occident, au beneficiat de burse de studiu, de cărţi şi reviste de circulaţie internaţională etc., economiştii români nu au avut aproape deloc asemenea posibilităţi, iar cei care au primit totuşi aprobarea să călătorească în străinătate au fost, de fapt, membri de partid cei mai loiali şi mai îndoctrinaţi, ori cei care, după cum s-a aflat după deschiderea arhivelor securităţii, au colaborat cu serviciile secrete comuniste. În aceste condiţii, puţinele idei şi cunoştinţe economice preluate din occident au constituit mai degrabă monopolul personal al celor care au putut călători sau lucra în străinătate şi nu s-au reflectat aproape deloc în lucrările pe care aceştia le-au publicat după revenirea lor în ţară.
După cum am mai menţionat, în România comunistă, nu au existat economiști dizidenți sau economiști proeminenți în diaspora, care să atragă atenţia lumii asupra situaţiei economice dezastruoase a ţării.[24] De asemenea, nu au existat economiști români de renume pe plan intern sau internaţional (incluzând aici şi blocul sovietic), care să profite de „perestroika” şi de „glasnost” pentru a pune în discuţie modul de funcţionare a economiei planificate şi valabilitatea prezentării sale oficiale.
În aceste condiţii, nu este deloc surprinzător că în momentul căderii comunismului gândirea economică românească a fost complet nepregătită şi a trebuit să ia aproape totul de la zero. Pentru a evita să fim greşit înţeleşi, precizăm că acest nivel zero se referă la înţelegerea modului de funcţionare a economiei de piaţă şi la cunoaşterea teoriilor economice occidentale, nu la orice fel de cunoştinţe economice. Şi este vorba de situaţia generală, nu de anumite excepţii.
În primii ani ai tranziţiei, numeroşi tineri români au beneficiat de burse, mobilităţi, granturi etc., acordate de diverşi donatori din străinătate, ceea ce le-a permis să studieze şi să se specializeze în Europa, SUA şi alte ţări. Este de presupus că posibilitatea de a studia în străinătate va avea efecte pozitive de genul celor care au existat în cazul economiştilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi din perioada interbelică, deşi, deocamdată, mulţi tineri români preferă să rămână în străinătate.
Teme, autori, rezultate
Subiecte şi probleme abordate
După cum am mai menţionat, lucrările apărute în prima parte a anilor ’90, pledează, de regulă, pentru păstrarea a cât mai mult posibil din vechea ordine economică. (Constantinescu 1992, 1993, 1995; Dumitrescu, 1993; Coşea, 1995; Manolescu, 1995). În condiţiile în care regimul politic instaurat în România imediat după căderea comunismului şi-a propus să realizeze cel mult un fel de „perestroika” întârziată, poziţia dominantă în rândul economiştilor români proeminenţi a fost respingerea chiar şi a puţinelor reforme menite să introducă unele mecanisme de piaţă: liberalizarea preţurilor; diminuarea controlului valutar; privatizarea întreprinderilor de stat şi a băncilor; etc.[25] Deşi încă în primii ani ai tranziţiei au fost exprimate şi unele păreri cu privire la necesitatea accelerării reformelor, aceste opinii au rămas izolate şi fără prea multe consecinţe asupra mişcării de idei şi politicii economice din acea perioadă. (Ţăran, Cerna, Cătinean, 1992; Croitoru, 1993; Cerna, 1995).
După părerea noastră, predominanţa concepţiei gradualiste constituie o caracteristică a gândirii economice româneşti, care o deosebeşte de gândirea economică din alte ţări foste comuniste. Această concepţie, vizibilă în majoritatea lucrărilor publicate în prima parte a anilor ’90, se regăseşte şi în documentele oficiale, cum ar fi în amintita „Schiţă privind strategia înfăptuirii economiei de piaţă în România” (1990), precum şi în cuvântările şi declaraţiile publice ale reprezentanţilor puterii şi, până la urmă, în ritmul lent al reformelor efectuate de autorităţi în perioada 1992-1996.
Schimbarea atitudinii economiştilor şi autorităţilor române faţă de reforme s-a produs târziu, abia după începerea negocierilor pentru aderare la UE. Această nouă orientare a început să devină vizibilă şi în unele lucrări cu caracter teoretic apărute în a doua jumătate a anilor ’90. (Negriţoiu, 1996; Zaman, 1997; Ciumara, 1997; Dobrescu, 1996 (a); Dobrescu, 1996 (b)). De asemenea, noua concepţie s-a reflectat în documentele oficiale adoptate de autorităţile române după anunţarea includerii României (şi Bulgariei) pe lista ţărilor cu care vor începe negocierile de aderare.[26]
Privită retrospectiv, această nouă orientare pare însă şi ea mai degrabă doar un exerciţiu de imagine, deoarece, după aderare, atât apetenţa autorităţilor, cât şi sprijinul intelectual pentru reforme al economiştilor români s-au redus din nou. Mai mult chiar, în condiţiile izbucnirii crizei, unii dintre aceştia au început din nou să pledeze pentru intervenţionism. (Cerna, 2011 (a), p. 5-15, 2011 (b), p. 15-27). De fapt, şi la ora actuală, la fel ca în trecut, singura forţă care acţionează pentru continuarea reformelor este presiunea exercitată de organismele financiar-monetare şi politice internaţionale (Banca Mondială, FMI, Comisia Europeană etc.).
Dintre subiectele punctuale care, în cursul timpului, s-au bucurat de interes din partea economiştilor români, pot fi amintite următoarele: politica fiscală, politica monetară şi, în ultimul timp, criza financiară. (Cerna, 1994, 1996, 2002, 2004, 2008, 2010 (a), 2010 (b), 2011 (a); Isărescu, 2001, 2006, 2003, 2009 (a), 2009 (b), 2009 (c); Văcărel, 2001; Pop, 2006, 2008; Dăianu, 2009; Dochia, 2011). Strâns legată de subiectele amintite este problema integrării europene şi a adoptării euro. (Dobrescu, 1996 (b); Cerna,1997, 2006; Isărescu, 1996, 1998; Postolache, 1999). În ultimul timp, în legătură cu toate aceste probleme au apărut un mare număr de cărţi, articole, studii, teze de doctorat, rapoarte oficiale etc.[27] Această literatură este destul de eterogenă sub aspectul tematicii şi al modului de tratare, însă ceea ce predomină sunt prezentările generale şi mai puţin investigaţiile empirice.
În acest context, se înscrie şi continuarea preocupării pentru istoria economiei naţionale (Constantinescu, 1997; Mureşan, 1998; Iancu, 2003). Prezentarea istoriei economiei româneşti şi a evoluţiei caracteristicilor sale instituţionale este, fără îndoială, benefică, având în vedere deformările ideologice care au marcat în trecut istoriografia românească, în general. Pe de altă parte, această direcţie de cercetare este în concordanţă cu concepţia Băncii Mondiale, care conţine şi ea unele elemente instituţionaliste. Problema este că poziţia economiştilor români continuă să fie cea tradiţională, după care singura cauză care a împiedicat România să-şi valorifice adevăratul potenţial de dezvoltare a fost dominaţia străine. Or, fără a ignora vicisitudinile pe care România le-a avut de înfruntat ca urmare a poziţiei sale geopolitice, problemele pe termen lung care i-au distorsionat şi i-au paralizat dezvoltarea au avut în primul rând cauze interne.
În ultima perioadă, se constată totuşi un interes sporit pentru şcoala austriacă de economie, după care dezvoltarea economică este rezultatul activităţii antreprenoriale, care este o capacitate înnăscută a fiinţelor umane, indiferent de cadrul instituţional în care aceasta se manifestă. Contribuţiile şcolii austriece au devenit cunoscute în principal prin lucrările apărute sub egida Institutului „Ludwig von Mises”- România şi Universităţii „A. I. Cuza” Iaşi. ( Mises, 2006, 2011;Hayek, 1993, 1998; Huerta de Soto, 2010). Deocamdată, influenţa acestei şcoli de gândire economică asupra discursului public şi asupra politicilor economice este redusă.
În legătură cu interesul pentru istoria economiei naţionale, mai trebuie menţionat că în lucrările apărute în prima parte a anilor ’90 sunt prezentate, cu predilecţie, perioadele mai vechi şi mai puţin perioada comunistă. În ultimii ani, au apărut însă şi o serie de lucrări în care se analizează unele chestiuni economice caracteristice perioadei comuniste, cum ar fi colectivizarea agriculturii. (Cătănuş, Roske, 2000-2005; Şandru, 2009). Aceste lucrări, apărute sub egida „Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului”, deschid o nouă direcţie de cercetare, puţin explorată până în prezent de economiştii români.
De asemenea, trebuie arătat că, dacă, în lucrările din prima parte a anilor ’90, se continuă, de regulă, tendinţa istoriografiei naţionale de a prezenta evoluţia economiei româneşti fără prea multe referiri la cazul altor ţări care se găseau într-o situaţie de dependenţă politică asemănătoare, recent, problematica dezvoltării economice şi a acumulării decalajelor a început să fie prezentată în context european. (Murgescu, 2010).
Fără îndoială, problemele tradiţionale ale creşterii economice şi efectelor sale sociale sunt foarte numeroase şi complexe. Ca urmare, ele constituie obiectul a numeroase studii efectuate sub egida „Institutului Naţional de Cercetări Economice” şi a universităţilor. De asemenea, trebuie menţionate contribuţiile economiştilor români din diaspora.[28]
Amintita poziţie tradiţională a economiştilor români cu privire la cauzele subperformanţelor din sfera economiei şi în dezvoltarea unor instituţii economice moderne se regăseşte în analizele cu privire la situaţia economică actuală, care explică evoluţia recentă a economiei româneşti în principal prin politicile greşite duse de autorităţi la cererea organismelor financiar-monetare internaţionale, globalizare şi alţi asemenea factori externi.
Pe această linie de gândire, soluţiile propuse pentru reluarea dezvoltării şi recuperarea rămânerilor în urmă se inspiră adesea din ideile cooperatiste, etatiste şi naţionaliste susţinute de unii economişti români din perioada interbelică. De exemplu, în ceea ce priveşte agricultura - a cărei situaţie este, într-adevăr, dezastruoasă -, măsura propusă cel mai adesea este înfiinţarea unor asociaţii, care, se pretinde, nu ar mai trebui să repete experienţa nefastă a cooperativelor agricole de producţie – CAP („gospodăriilor agricole colective”) din timpul comunismului, ci să se inspire din modelul de cooperativă preconizat de unii economişti români în perioada interbelică, respectiv din modelul existent în prezent în unele ţări occidentale. După părerea noastră, aceste soluţii relevă că o serie de economişti români contemporani continuă să fie mefienţi faţă de economia de piaţă şi de principiile teoriei economice neoclasice.
De asemenea, recomandările de politică economică bazate pe amintitele analize de factură istorică relevă perpetuarea unor idei ale naţionalismului economic: prioritatea acordată dezvoltării industriale; subordonarea intereselor particulare faţă de interesele naţionale definite de stat; limitarea libertăţii comerţului exterior şi a fluxurilor de capital; ş.a.m.d. Rămâne însă deschisă, la fel ca în perioada interbelică, problema măsurii în care aceste politici servesc cu adevărat interesele de ansamblu ale economiei şi societăţii româneşti sau doar interesele economice particulare ale unor grupuri influente. (Cerna 2011 (b)). De asemenea, rămâne deschisă problema compatibilităţii acestor politici cu statutul de ţară membră UE.
Din punct de vedere al concepţiei economice generale, se pot distinge autori de orientare liberală şi autori care pledează pentru intervenţia statului în economie. În ceea ce priveşte marxism-leninismul, aceasta a dispărut complet, cel puţin la nivel verbal.
Orientarea liberală este reprezentată în principal de economiştii grupaţi în jurul „Institutului Ludwing von Mises”-România, „Societăţii Române de Economie”-SOREC, „Centrului pentru economie şi libertate”-ECOL, de unii specialişti ai BNR etc. A doua orientare este reprezentată de marea majoritate a economişti români contemporani, care, în contextul izbucnirii crizei, au început din nou să redescopere virtuţile etatismului. (Cerna, 2011 (a)).
Opţiuni metodologice
Un criteriu de clasificare a cercetărilor economice este cel al gradului lor de abstractizare şi generalizare. Acest criteriu corespunde celor două definiţii ale ştiinţei economice propuse de K. Polanyi: definţia formală şi definiţia substantivală. (Polanyi, 1957, p. 243-269). Conform acestui criteriu, analizele economice sunt teoretice şi aplicative.
Din acest punct de vedere, se poate spune că majoritatea lucrărilor economice apărute în România după căderea comunismului sunt cu caracter tehnic şi aplicativ şi că din literatura economică românească recentă lipsesc marile dezbateri teoretice şi metodologice.[29] Această situaţie se explică prin amintita lipsă de propensiune pentru elaborarea unor teorii economice noi şi originale. La aceasta, se adaugă părerea larg răspândită că dezbaterile de natură teoretică sunt sterile; această părere este alimentată, probabil, şi de faptul că discuţiile de acest gen din timpul comunismului au avut, într-adevăr, un caracter dogmatic inflexibil.
Oricum, absenţa dezbaterilor teoretice şi metodologice este în contradicţie cu importanţa pe care mulţi economişti români o acordă factorilor determinanţi şi caracteristicilor evoluţiei istorice a economiei româneşti şi, respectiv contribuţiilor economiştilor români din trecut la studierea acestor aspecte. Căci, economia dezvoltării (development politics) este actualmente o diciplină economică distinctă, care aplică tehnicile moderne de analiză macroeconomică şi microeconomică la studiul problemelor economice, sociale, ecologice, instituţionale etc., cu care se confruntă ţările zise „în curs de dezvoltare”. De aceea, elucidarea numeroaselor probleme teoretice şi metodologice pe care le ridică utilizarea acestor instrumente analitice condiţionează înţelegerea procesului dezvoltării economice.
De fapt, predecesorii din perioada de dinainte de comunism au avut orientări doctrinare clare (liberală, protecţionistă, cooperatistă etc.). Discipolii contemporani nu-şi asumă în mod explicit concepţiile maeştrilor pe care îi invocă, ci adoptă în mod implicit o ideologie paradoxală. Astfel, deşi susţin idei de stânga, ei nu se declară discipoli ai puţinilor gânditori de stânga din trecut (C. Dobrogeanu-Gherea, C. Stere, L. Pătrăşcanu etc.), ci se consideră urmaşi ai reprezentanţilor curentului economic naţionalist (M. Eminescu, M. Manoilescu, I. Angelescu etc.). Este vorba, aşadar, despre un paradox, care nu este însă numai al economiştilor, ci al întregii intelectualităţi române. (Vasilescu, 2002).
Trebuie totuşi subliniat că, din cauza caracterului eclectic al ideilor exprimate şi a dificultăţii evidente de a defini baza teoretică a analizelor cu caracter aplicativ, delimitarea unor orientări doctrinare şi încadrarea diverşilor economişti români contemporani în curentele respective este extrem de dificilă. De altfel, ceea ce contează cu adevărat nici nu este această încadrare relativă şi inerent subiectivă, ci contribuţia fiecărui autor la dezvoltarea ştiinţei economice.
În ceea ce priveşte revistele economice şi celelalte publicaţii cu caracter academic (volume de studii, anale, reviste etc.), prăbuşirea comunismului a avut un impact negativ asupra lor: având un caracter pur propagandistic şi nemaifiind finanţate de stat, puţinele publicaţii economice existente în 1989 au dispărut. Alte publicaţii majore încă nu s-au impus, în pofida numărului mare de reviste tip B şi B+ recunoscute de către CNCSIS.
Dintre revistele economice româneşti, care se apropie, într-o anumită măsură, de standardele de publicare internaţionale, pot fi amintite următoarele: Oeconomica, Journal for Economic Forecasting, Romanian Journal of Economics etc. După părerea noastră, deşi fac merituoase eforturi pentru a se apropia de un nivel adecvat, aceste reviste conţin puţine lucrări teoretice originale, susceptibile să atragă atenţia economiştilor străini. Acelaşi lucru se poate spune şi despre nenumăratele volume, reviste, teze de doctorat etc., apărute sub egida celor peste 100 de universităţi româneşti.
În aceste condiţii, nu este surprinzător că, într-o lucrare de referinţă pe plan internaţional pentru prezentarea gândirii economice din perioada comunistă şi postcomunistă, nu există nici un capitol rezervat gândirii economice româneşti. (Wagener, 1998).
După căderea comunismului, au fost traduse un anumit număr de lucrări de referinţă ale unor economişti cunoscuţi. (Keynes, 2009; Friedman, 1995, 2009; Schumpeter, 2010, 2011; Mises, 2006, 2011, Hayek, 1993, 1998; Samuelson, Nordhaus, 2000). De asemenea, au fost traduse lucrările unor economişti contemporani importanţi. (Akerlof, 2009; Buchanan, Tulock, 2010; Krugman, 2009, 2010; Rubini, Mihm, 2010; Stiglitz, 2010). Cu toate că multe din aceste traduceri au apărut la aceiaşi editură (Publica), criteriul de alegere a titlurilor şi autorilor nu este foarte clar. Şi, oricum, numărul lucrărilor traduse este mult mai mic decât în alte ţări foste comuniste.
Concluzii
O primă concluzie care se desprinde din cele arătate este că, la fel ca în alte ţări central şi est-europene, gândirea economică românească din perioada postcomunistă nu a produs teorii noi şi originale. Cu excepţia teoremei imposibilităţii calculului economic raţional în economia planificată, demonstrată strălucit cu mult înainte de căderea comunismului de L. Mises şi F. Hayek, nici în fostele ţări comuniste şi nici în gândirea economică universală nu există vreo teorie care să prevadă colapsul sistemului economic comunist. În pofida evidenţei şi importanţei istorice a acestui fapt, contribuţia analizei fenomenelor economice ulterioare la dezvoltarea ştiinţei economice este nulă. Spre deosebire de trecut, când fiecare criză majoră a sistemului economic existent a dus la modificări fundamentale în planul teoriei economice (revoluţia marginalistă, keynesiană, monetaristă etc.), criza şi dispariţia economiei planificate nu a dat naştere unor construcţii teoretice originale sub aspect conceptual şi metodologic. Această afirmaţie este valabilă la nivelul întregii ştiinţe economice, iar lucrările economice apărute în România după căderea comunismului constituie doar un exemplu.
Acest exemplu este însă semnificativ şi dintr-un alt punct de vedere: el arată, odată în plus, modul în care elitele intelectuale româneşti se comportă în faţa „capcanelor” istoriei. Îndelung versate în arta adaptării la situaţiile create prin acţiunea unor forţe superioare, ele au adoptat o un nou limbaj şi o serie de noi comportamente care, în esenţă, nu sunt decât artificii menite să-i permită să mimeze schimbarea. Din acest punct de vedere, între elitele intelectuale şi elita politică de la Bucureşti nu există nici o deosebire.
În România, sunt puţini economişti care se ocupă de problemele fundamentale ale ştiinţei economice. Lipsa de interes pentru dezbaterile teoretice şi metodologice este în contradicţie cu importanţa pe care mulţi economişti români contemporani continuă să o acorde dezvoltării istorice a economiei româneşti şi găsirii soluţiilor adecvate pentru recuperarea decalajelor faţă de celelalte ţări din Europa. După părerea noastră, această reţinere se explică, în primul rând, prin persistenţa traumelor trecutului comunist, când adoptarea unei alte concepţii economice decât dogmatica oficială era imposibilă. La această „dependenţă de trecut”, se adaugă rezerva cu care sunt privite, în continuare, ideile liberale, în condiţiile în care criza a ocazionat o revigorare a concepţiilor intervenţioniste. În fine, absenţa opţiunilor doctrinare tranşante este determinată de modul paradoxal în care economiştii români contemporani se raportează la predecesorii lor din perioada de dinainte de comunism.
Cu toate acestea, România nu este un spaţiu mort din punct de vedere intelectual. Unul din factorii importanţi care întreţine mişcarea de idei economice din România este ştiinţa economică standard (mainstream economics), pe care tot mai mulţi economişti români, mai ales din generaţia tânără, o descoperă prin studiile pe care le fac la universităţile occidentale, mobilităţi, granturi de cercetare, contacte cu FMI, Banca Mondială, Banca Centrală Europeană, internet etc. Problema este că această construcţie teoretică – sinteză a metodelor macroeconomice keynesiane cu metodele microeconomice clasice - nu este adecvată pentru a explica marea schimbare a sistemului economic declanşată de căderea comunismului şi pentru a stimula apariţia unor teorii economice noi în această parte de lume. Un sistem teoretic inutil – economia politică a socialismului – a fost înlocuit cu un sistem contestat şi care, oricum, nu are în vedere situaţia apărută prin dispariţia economiei planificate – teoria economică dominantă în ţările dezvoltate (mainstream economics). De aceea, se poate spune că, într-un anumit sens, criza gândirii economice româneşti din perioada postcomunistă reflectă criza generală a ştiinţei economice contemporane.
În viitor, este de aşteptat că lucrurile se vor schimba: ca şi altă dată în trecut, vor apare, probabil, teorii economice noi, însă când se va petrece acest lucru, nimeni nu ştie. Dacă este adevărat că ştiinţa economică este în criză, atunci este de presupus că, la fel ca în alte situaţii asemănătoare din trecut, criza va provoca, mai devreme sau mai târziu, o nouă revoluţie în planul ideilor economice. Sau, cel puţin, va stimula pluralismul şi competiţia ideilor. Iar un indiciu că aşa se vor petrece, probabil, lucrurile este pledoaria tot mai insistentă pe care unii economişti o fac în ultimul timp pentru pluralism în cercetarea şi învăţământul economic. (Fullbrook, 2004; Groenewegen, 2007; Maier, Nelson, 2007; Reardon 2009).[30] Cu toate acestea, este greu de spus acum dacă acest nou curent va învinge şi când anume se va întâmpla acest lucru.
Lucrare apărută în revista Academica, Academia Română, nr. 4-5, aprilie-mai 2012, Anul XXII, 258-259, p. 44-56.
Referinţe bibliografice
Akerlof G., Cartea de poveşti a unui economist. Eseuri despre consecinţele noilor ipoteze în teoria economică, Editura Publica, Bucureşti, 2009
Aligică D. P., Economics – Romania, 2002, http://www.ceesocialscience. net/archive/economics/romania/report1.html; Tranziţii economice. Convorbiri cu Nicolas Spulber, Humanitas, Bucureşti, 2004
Axenciuc V,. Introducere în istoria economică a României, Ed. Fundaţiei "România de mîine", Bucureşti, 1995
Balcerowicz L., Socialism, Capitalism, Transformation, CEU Press, Budapest, London, 1995
Ben-David J., Sullivan T., Sociology of Science, Annual Review of Sociology,Vol. 1, 1975
Boia L., Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950, Humanitas, Bucureşti, 2011
Buchanan J., Tulock G., Calculul consimţământului. Fundamentele logice ale democraţiei constituţionale, Editura Publica, Bucureşti, 2010
Bukharin N., Politics and Economics of the Transition Period, (1920), Routledge, 2003
Cătănuş D., Roske O., Colectivizarea agriculturii în România. Dimensiunea politică, Academia Română, Bucureşti, vol. I, 2000, vol. II, 2005
Cerna S., Banii şi creditul în economiile contemporane, vol. I, II, Editura enciclopedică, Bucureşti,1994; Argumente pentru o politică economică, Editura Helicon, Timişoara, 1995; Sistemul monetar şi politica monetară, Editura enciclopedică, Bucureşti, 1996; Unificarea monetară în Europa, Editura enciclopedică, Bucureşti, 1997; Banca centrală – credibilitate şi independenţă, Editura Sedona, Timişoara, 2002; Teoria anticipaţiilor raţionale şi credibilitatea politicii monetare, Editura Universităţii de Vest din Timişoara, Timişoara, 2004; Teoria zonelor monetare optime, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2006; Stabilitatea financiară, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2008; Criza şi reglementările financiare, Oeconomica, 1, 2010 (a); Criza şi redefinirea rolului băncilor centrale, Oeconomica, 4, 2010 (b); Criza, statul şi piaţa, Oeconomica, 1, 2011 (a); Tranziţia şi grupurile de interese, Oeconomica, 2, 2011 (b)
Cioran E., Schimbarea la faţă a României, Humanitas, Bucureşti, 1990
Ciumara M., Economia politică şi interesul naţional, Editura Expert, Bucureşti, 1997
Constantinescu N. N., (red. resp.), Economia politică a socialismului, Ed. III-a, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1976; (coord.), Tratat de economie contemporană, Editura politică, Bucureşti, vol. I, 1986, vol. II, 1987; Acumularea primitivă a capitalului în România, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1991; Dileme ale tranziţiei la economia de piaţă, Editura AGER-Economistul, Bucureşti, 1992; Reforma economică. În folosul cui?, Editura Economică, Bucureşti, 1993; Reformă şi redresare economică, Editura Economică, Bucureşti, 1995; (coord.), Istoria economică a României, Ed. Economică, Bucureşti, 1997
Coşea M., Jurnal în tranziţie, Editura Expert, Bucureşti, 1995
Croitoru L., Macrostabilizare şi tranziţie, Editura Expert, Bucureşti, 1993
Dăianu D., Capitalismul încotro? Criza economică, mersul ideilor, instituţii, Editura Polirom, Iaşi, 2009; Transformarea ca proces real, IRLI Bucureşti, 1999
Dinga E., Studii de economie. Contribuţii de analiză logică, epistemologică şi metodologică, Editura economică, Bucureşti, 2010
Dinu M., Economia de dicţionar. Exerciţii de îndemânare epistemică, Editura Economică, Bucureşti, 2010
Dobrescu E., Macromodelul economiei în tranziţie, CIDE, Bucureşti, 1996 (a)
Dobrescu E., Integrarea economică, Editura Academiei Române, 1996 (b);
Dobrescu V., Pregătirea intelectuală a funcţionarilor instituţiilor de credit româneşti din Transilvania până la 1918,
http://www.upm.ro/facultati_departamente/stiinte_litere/conferinte/situl_integrare_europeana/Lucrari/Dobrescu.pdf
Dochia A., Fragmente de criză, Editura Expert, Bucureşti, 2010
Drăgan C. M., Criza. România la răspântie, Editura Universitară, Bucureşti, 2011
Drăghicescu C., Din psihologia poporului român, (1907), Editura Albatros, Bucureşti, 1995
Dumitrescu F., Căile stabilităţii monetare, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993
Evans A., Austrian economics behind the iron curtain: The rebirth of an intellectual tradition, Revue of Austrian Economics, 23, 2010,
www.springerlink.com/index/n96652qj72121617.pdf
Evans A., Aligică A. D., The Neoliberal Revolution in Eastern Europe: Economic Ideas in the Transition from Communism, Edward Elgar, 2009
Friedman M., Capitalism şi libertate, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995; Libertatea de a alege. O declaraţie personală, Editura Publica, Bucureşti, 2009
Fullbrook E., (edit.), A Guide to What’s Wrong With Economics, Anthem, London, 2004
Gallagher T., Furtul unei naţiuni. România de la comunism încoace, Humanitas, Bucureşti, 2005; Deceniul pierdut al Români