Instituţiile sunt considerate statice, în mod eronat, deoarece sunt evaluate ca un mod de ghidare a comportamentului uman, caracterizat prin anumite trăsături. Prezumţia este însă falsă, căci instituţiile sunt supuse schimbării, în primul rând evoluţiei, în aceeaşi măsură în care şi omenirea se dezvoltă. Apariţia noilor tehnologii determină schimbări permanente, modificarea condiţiilor naturale şi demografice, toate acestea vor determina apariţia noilor domenii de activitate, deci noi forme de comportament, noi instituţii. Dornică permanent de progres, prin fire curioasă în a descoperi cât mai mult, natura umană va conduce ea însăşi la schimbare instituţională. Piaţa liberă nu poate rămâne exclusă din acest joc, deci va cunoaşte modificări la rândul său. Avem astfel un tablou al dinamicii instituţiilor, al dinamicii vieţii economice. Viaţa într-o permanentă mişcare, într-o permanentă căutare a noului, a ineditului, a unor modalităţi de a satisface tot mai bine nevoile oamenilor, de a avansa şi de a cunoaşte cât mai mult. Deja diferenţele dintre generaţii sunt colosal de mari, ca să nu mai vorbim despre disparităţile dintre regiuni dezvoltate şi cele rămase în urmă, totul constă în etalonul de comparaţie ales.

Trebuie menţionat însă că dinamica socială şi mai ales dinamica economică nu presupun permanent un trend ascendent. Schimbarea se produce şi atunci când rezultatul nu este cel aşteptat, sau unul favorabil. Efectele pot fi variate, însă modificarea se realizează chiar şi prin simpla trecere a timpului. Dinamica economică se prezintă astfel ca o sumă de suişuri şi coborăşuri, dar fiecare punct este diferit de cel dinaintea sa [Pohoaţă, 2009:247].

Într-o lume în care interdependenţele sunt tot mai mari şi la scară mondială, schimbările instituţionale le vor marca pe cele economice şi invers, iar modificările de natură evolutivă a naturii umane vor schimba complet regulile generale ale societăţilor. În ansamblul său, dinamica economică, în general, va fi diferită de dinamica pieţei libere, însă ambele se vor regăsi angrenate într-un joc în care nu se pot desprinde una de cealaltă.

Dinamica pieţei libere şi schimbarea instituţională

Schimbarea instituţională este un proces continuu, realizat prin acţiunea umană repetitivă. Diferite categorii de organizaţii, indivizi, agenţi economici îşi duc la finalizare acţiunile lor şi produc schimbarea, ce apare din raţiuni de eficienţă, astfel încât nevoile să fie mai simplu, mai repede şi mai eficient satisfăcute. Sunt instituţii care rezistă mai mult timp până să ajungă la schimbare, deoarece sunt bune şi funcţionale în actuala formă, dar sunt unele care se modifică rapid şi imediat, dovedindu-şi astfel slaba eficacitate [Marinescu, 2004:140].   

Procesul schimbării instituţionale ţine de natura umană, de modul în care indivizii reacţionează la noile oportunităţi oferite de mediul înconjurător, de avansul tehnologic ori de orice altă infleunţă menită să aducă ceva diferit. Schimbarea nu vine întotdeauna într-un sens pozitiv, se pot modifica aspectele şi într-un trend negativist, dar urmărim totuşi sensul evolutiv al conceptului de schimbare. Este adevărat că avem numeroase exemple în istorie de schimbări instituţionale negative, cum ar fi transformarea statului român sub limitatul unic manual comunist. În mod cert această perioadă a fost un regres pentru întreaga societate şi cu urmări nefaste chiar până în zilele noastre. Deci, nu orice schimbare instituţională va determina progres al societăţii.

Conceptul de eficienţă ar trebui să fie guvernatorul acţiunilor umane. Indivizii, prin comportamentul lor, îşi urmăresc scopurile legitime şi utilizează pentru asta mijloace şi căi cât mai utile. Se face uzanţă de instituţii deja existente şi astfel se verifică valoarea lor, aportul la rezolvarea problemelor. În acest proces, datorită faptului că oamenii acţionează diferit în situaţii similare, se descoperă noi reguli, se completează cele vechi sau se modifică acestea cu totul.

În analiza rezistenţei la schimbare a instituţiilor nu putem garanta mereu pe originea umană. Multe reguli sunt păstrate în continuare prin impunerea lor coercitivă de către guverne, prin obligarea respectării unor reglementări, care, deşi îşi dovedesc în mod constant ineficienţa, sunt impuse oamenilor [Marinescu, 2004: 142]. Aceste blocaje instituţionale vor dauna procesului de evoluţie şi vor conduce chiar şi la involuţie.

Schimbarea instituţională va cuprinde două nivele în procesul său, în funcţie de natura instituţiilor schimbate. Vorbim întâi despre o transformare a celor externe, instituţii formale, de natură legală şi administrativă şi despre evoluţia instituţiilor interne, cele informale, de natură ideologică şi culturlă [Marinescu, 2004:143]. Depinde foarte mult sensul în care se realizează cele două faze ale schimbării. Dacă se începe cu modificările instituţiilor formale, acestea se vor realiza în foarte scurt timp, vor fi respectate de societate imediat, însă nu vor fi şi deprinse de către oameni în maniera în care indivizii îşi însuşesc o anumită conduită repetată. Atunci când modificarea vine iniţial din partea instituţiilor informale, aceasta se va manifesta fără a beneficia de un cadru legal imediat şi de cele mai multe ori va dura până când o reglementare oficială va formula în sistemul dreptului respectiva noua lege. Conformarea cetăţenilor, în acest caz, va fi, însă, deja realizată, deoarece indivizii se obişuiesc a respecta un comportament verificat din punt de vedere al eficienţei prin repetiţie şi asimilat în mod natural. 

Schimbarea instituţională din prisma neoinstituţionalismului

Schimbarea instituţională presupune în fapt efecte asupra politicilor şi actorilor politici, modelarea şi designul noilor instituţii. Studiile demarate pe acest domeniu vast şi cu implicaţii profunde în sfera socialului au fost preocupate de observarea stabilităţii unor instituţii în raport cu viteza de modificare a altora, făcând legatură cu anumite condiţii de timp şi spaţiu. De cele mai multe ori, gândirea analitică nu mai este atât de atentă doar asupra procesului de schimbare în sine, ci vizează scopul final al acestui fenomen şi anume instituirea unei ordini legitime. Ajungem să ne întrebăm care sunt acele condiţii care susţin sau cele care împiedică schimbarea unor instituţii şi cum se poate ajunge la mecanismele care dau naştere regulilor noi.

 Teoria instituţionalismului clasic se preocupa mai puţin de problematica schimbării regulilor jocului. În centrul studiilor erau instituţiile politice, considerate ca produs al unei istorii a fiecărui stat, deci o condiţie de neschimbat şi care urmăreşte şi conduce formarea noilor instituţii permanent. De cealaltă parte, behavioriştii s-au preocupat de problematica dezvoltării, de modernizarea societăţii şi priveau instituţiile ca pe liane maleabile jocului economic şi social, contând prea puţin atât timp cât sunt sensibile la noile practici şi se mulează imediat pe acestea. De exemplu, noile tehnologii aduceau idei nemaintâlnite care dau imediat naştere unei instituţii pe domeniu. Ca răspuns la schimbări, în vâltoarea demersului democratic, instituţiile erau privite ca schimbabile imediat ce era necesar. Însă, această viziune trebuie privită cu oarecare reticenţă, căci în acelaşi mod în care anumite reguli apar imediat ce se produce o schimbare de practică, la fel este de notabilă şi maniera în care în anumite state, deşi tehnologia a ajuns, regulile nu s-au schimbat. Putem da exemple de ziduri chiar în calea dezvoltării ridicate de religiile conservatoare, cum ar fi cele musulmane. În aceste zone, chiar şi drepturile femeilor, atât de uzuale astăzi în occident, sunt puse sub semnul întrebării, practic supuse obiceiurilor străbune. Mai mult de atât, tot istoria ne arată cum anumite schimbări au necesitat forţe armate, proteste şi chiar revoluţii. În aceste cazuri a fost vorba despre treceri bruşte la alte reguli neexperimentate de acel popor, dar care pormiteau a conduce cetăţenii spre un grad mai ridicat de prosperitate, libertate, civilizaţie. Astfel, problema schimbării instituţionale devine una deosebit de importantă, fundamentală chiar pentru bunul demers al întregii societăţi şi evident pentru economia acelui stat.

Teoria neoinstituţională pune accentul pe procesul schimbării instituţiilor, explicând mult mai bine conceptele de stabilitate, continuitate şi determinism (Powell, 1991: 184). Sunt detaliate circumstanţele în care agenţii îşi realizează acţiunile conform anumitor criterii, în general supuse eficienţei, atât în trecut cât şi în prezent. Stabilitatea este importantă pentru construcţia economică, urmată ca o continuitate a instituţiilor existente. Schimbarea nu este exclusă, ci vine natural pe filiera modificării instituţionale în funcţie de cerinţele pieţei, care la rândul ei va fi sensibilă la modificările regulilor. În acest sens determinismul celor două elemente, instituţiile şi piaţa devine evident.

Unul dintre conceptele noi este cel al dependenţei de cale. Este un alt mod de a spune că trecutul este vinovat de ceea ce se întâmplă astăzi, cel puţin într-o anumită măsură. Dependenţa de cale presupune că alegerile făcute în anii trecuţi se vor reflecta în realităţile cotidiene şi vor condiţiona chiar, mai bine spus determina, instituţiile prezente. Un rol cheie este jucat de regulile informale, cele care se formează subminal într-o manieră de a trăi care este greu schimbabilă. Anumite preferinţe, credinţe, obiceiuri ale generaţiilor trecute sunt perfect rezistente la modificări. Atunci când acestea se referă la practici guvernamentale, situaţia devine problematică. Dacă statul a fost condus anii de zile de sistemul comunist, cum se poate scăpa de practicile acestei forme limitate de organizare peste noapte, în doar câteva zile de război. Cu atât mai mult cu cât oamenii, cei care alcătuiesc pătura guvernatoare, rămân, în esenţă, aceiaşi.

Există şi efecte pozitive ale dependenţei de cale, şi anume verificarea instituţiilor care sunt considerate bune şi funcţionale. Cu cât actorii sunt mai aproiaţi şi mai obişnuiţi cu o anumită regulă, care le convine în continuare, cu atât mai reticenţi vor fi la schimbarea ei. Schisma se produce atunci când acea instituţie nu mai are obiect ori devine producătoare de efecte megative, ori nu mai este suficientă. Chiar şi în aceste cazuri, regula veche este luată în considerare în abordarea uneia noi [Campbell, 2010: 120].

Schimbarea instituţională devine astfel un ansamblu între incapacitatea instituţiilor politice de a face faţă noilor schimbări tehnologice şi sociale, îmbinate cu regulile existente într-un anumit context istoric şi geografic. Neoinstituţionalismul consideră schimbarea ca pe un proces de continuitate şi modelare a instituţiilor, proces influenţat de dependenţa de cale. Regulile nu sunt astfel palstice şi nu se pot modifica fundamental în mod rapid [Pierson, 2004:178]. Cauzele schimbării pot fii varii, factori generali, socio-economici, de natură istorică, de origine a aşezării geografice, a imigraţiei, cu accent pe schimbarea de mentalitate, de viziune. Trecerea de la comunism la democraţia a fost o schimbare de morală, de etică, de viziune. Dacă instituţiile formale s-au modificat imediat prin ordonanţe de urgenţă, opiniile, stilul de viaţă, manieră de a privi şi înţelege principiile liberale, sunt altfel asimilate. Fiecare dintre noi percepe schimbare în funcţie de un subiectivism natural dat de particularităţile în care se află, deci şi întreaga societate va cunoaşte modificările în funcţie de cunoaşteri, credinţe, norme general recunoscute. 

Se creează o alternanţă între continuitatea prin modelarea instituţiilor şi schimbările dramatice, ca rezultat al unui şoc extern. Krasner introduce conceptul de echilibru întrerupt, un termen provenit din studiile biologice. Astfel, regulile existente sunt stabile, funcţionează în paramentri normali, până în momentul în care sunt distruse de anumite forţe esterne sistemului instituţional, cum ar fi un război, o revoltă, modificări economice globale, demografice ori fenomene sociale majore, etc. În noua formulă, cursul activităţilor trecute nu mai este relevant şi poate chiar nici eficient. Ceea ce altădată era considerat oportun, acum nu mai este viabil şi înlocuirea devine o necesitate. Schimbarea vine pe un fond obiectiv, ca răspuns la disfuncţionalităţile vechilor instituţii, în urma acestor şocuri exterioare şi neprevăzute. Putnam susţine “că istoria instituţională se scrie foarte încet dar că schimbarea instituţiilor formale atrage după sine, treptat, schimbarea identităţilor, valorilor, a aranjamentelor de putere, a strategiilor, că schimbarea formală produce schimbarea informală şi devine autoregenerantă chiar dacăacest lucru se întâmplă extrem de încet” [Putnam, 2001:207].

Procesul de schimbare instituţională cuprinde, conform cercetătorilor trei mari variante: schimbarea prin instituţionalizare, prin dezinstituţionalizare şi prin reinstituţionalizare [Olsen, 2009: 13]. Instituţionalizarea implică crearea unei identităţi noi, legitime, în cadrul unei culturi, prin clarificarea regulilor şi oficializarea lor. Se reglementează aplicarea autorităţii formale, se apelează la standarde, cu scopul de a reduce inceritudinea şi riscul, oferind tuturor posibilitatea de a şti exact ce acţiuni trebuie întreprinse pentru anume scop. Se stabileşte deopotrivă şi natura coerciţiei menită a corecta derapajele de la regulă şi condiţiile aplicării sale. Multe din practicile informale ajung să devină instituţii, prin oficializarea unor obiceiuri deja asimilate; dezinstituţionalizarea presupune demersul opus, atunci când o instituţie se dizolvă. Regula devine tot mai contestată, ideficientă, justificat atacată, instituţia îşi pierde ligitimitatea şi suportul social ori politic. Cauzele pot fi atât interioare instituţiei, precum demonstrarea ineficienţei sale, cât şi exterioare precum schimbări sociale, economice, demografice, crize, etc. Motivele pentru care regula nu mai funcţionează devin în sine irelevante, iar accentul ajunge pe modalitatea de schimbare, dacă se va forma o nouă instituţie sau se modifică anumit părţi componente. Aceste decizii depind de gradul de nemulţumire asupra respectivei instituţii, dacă este contestată în totalitate sau doar parţial [Olsen, 2009: 34]; reinstituţionalizarea implică o întoarcere către o instituţie mai veche sau moficarea unei reguli, dar nu complet, ci prin adăugarea unor componente noi. Cel mai bun exemplu este practica Uniunii Europene. Politicile Uniunii nu sunt menite a distruge pe cele ale statelor naţionale ci de a asigura o coabitare cu acestea, de a le completa şi de a le uniformiza, atât cât este posibil. Procesul acesta de schimbare lentă a regulilor poate duce, în final, către abolirea tacită a anumitor instituţii, însă nu va fi cazul decât a celor cu aplicare superfilicală, care nu aduc atingere atributelor naţionale fundamentale. Deşi suntem la câţiva ani istorie a existenţei Uniunii Europene şi avantajele sunt clare, argumentele naţionaliste rămân o piedică importantă în faţa politicii de coeziune, iar cedarea de suveranitate, vehiculată recent ca şi soluţie la instabilitatea zonei, va rămân, încă, o iluzie.

Schimbarea instituţională se va realiza în diferite moduri şi în funcţie de discrepanţele dintre credinţă şi practică. Există numeroase studii care propun naşterea instituţiilor ca fundamentată pe apariţia unei idei. În acest sens, disfuncţionalităţile, contradicţiile şi situaţiile de impas apar din cauza acestor diferenţe între mentalitate, viziune şi practică [Olsen, 2009:14]. De exemplu, ideile despre drepturile individuale au slăbit autoritatea structurilor tradiţionale cum ar fi familia patriarhală sau biserca. Între ele, statele se deosebesc şi în funcţie de gradul în care s-au produs aceste rupturi.  

Tema schimbării instituţiilor interesează atât din punct de vedere al importanţei şi al fascinaţiei subiectului, dar pentru actualul studiu, mai ales datorită scopului final ce trebuie urmărit în esenţa schimbării şi anume atingerea psoperităţii economice. Nu are sens să se dicute despre evoluţie, despre schimbare, despre trecerea în revistă a oportunităţilor şi a şanselor decât atunci când se urmăreşte un ţel mai înalt. Acesta este de factură socio- economică şi se referă la acel nivel de satisfacţie generală, de bunăstate socială, de civlizaţie în final. Teoria schimbării instituţionale ajută la înţelegerea decalajelor dintre state şi la posibilitatea economiştilor de a înţelege reţiunile ce explică căile către avuţia statelor. Astefel, teria creşterii economice nu poate să nu ia în considerare instituţiile şi modificările acestora, întrucât sunt integrate adânc în inima celor mai recunoscute procese de avans ecnomic.  

 Dinamica pieţei libere în contextul schimbării instituţionale           

Instituţiile devin parte centrală a procesului de creştere economică. În scopul său, întreaga teorie a instituţionaliştilor adună de fapt argumente în favoare acestei ipoteze, atât de evidente. Dezvoltarea economică este dependentă de natura instituţiilor dintr-un stat, poate fi accelerată sau diminuată de acestea şi de schimbările pe care le suportă regulile în general. Se creează deopotrivă şi un cerc vicios, deoarece şi piaţa va determina schimbări instituţionale, mai ales atunci când vine vorba de antreprenori inovatori, care sparg barierele întâlnite până atunci şi produc invitabila schimbare. Astfel, există o dinamică îmbinată a pieţei libere şi a instituţiilor, raportul de interdependenţă fiind unul foarte strâns.

Mai mult decât atât, corelaţia dintre dinamica pieţei libere şi a instituţiilor este foarte evidentă în situaţii de criză sau de tranziţie. Reforma instituţională va cuprinde politici economice noi, impuse şi nu întotdeuna de succes, ce vor avea efecte asupra pieţei. Politicile economice, în acest caz de stabilitate şi relansare economică vin sprijinite de instituţii de profil, astfel încât dinamica instituţiilor devine dinamica economiei [Pohoaţă, 2009: 248].

Ceea ce interesează deci în procesul schimbării instituţionale, fenomen inevitabil în orice societate, este ca aceste modificări să susţină şi să ajute la dezvoltare economică. Dinamica instituţională presupune schimbare, dare sensul acesteia trebuie să fie unul pozitiv pentru piaţă. Este evident că nu întotdeuna modificările asupra instituţiilor vor fi benefice. Dinamismul cuprinde atât un sens ascendent cât şi unul descendent, iar schimbarea instituţională poate aduce fecte negative creşterii economice. Sunt astfel frecvente cazurile de întoarcere la măsuri socialiste, la intervenţionism, la dirijism. Nu sunt străine aceste măsuri zilelor noastre, când criza este cel mai utilizat motiv de a apela la rolul decizional al guvernelor.

Dintr-un alt punct de vedere, este posibil ca un set de măsuri instituţionale luate într-un anumit stat să nu aibă aceleaşi efecte şi în alte regiuni. Mulţi economişti rămân captivaţi de mirajul modelului german şi nu puţine sunt încercările de a copia sistemele de acolo în România. Rezultatul însă nu va fi nici pe departe cel aşteptat, tocmai pentru că modelul imitat va veni în conflict cu instituţiile de aici, care au altă nautră şi funcţionează diferit.

Şi nu în ultimul rând, este necesar a sublinia faptul că schimbarea instituţională nu este întodeuna independentă din punct de vedere al ingerinţelor politice. Preferinţele partidelor pot fi favorabile unor instituţii noi, ori pot păstra amprenta conservatorismului tradiţional şi să refuze adoptarea unor modele sociale şi economice noi. Piaţa liberă va deveni în acest caz una închisă, foarte puţin elsatică şi chiar ineficientă [Pohoaţă, 2009:248].

Piaţa liberă în contextul schimbării instituţionale va cuprinde mai multe valenţe. În primul rând, sistemul economic capitalist poate fi chiar o consecinţă a modificărilor instituţionale deliberate şi cu acest scop. Trecerea de la socialism la democraţie este un proces de modificare a regulilor care au fost aplicate tocmai pentru a se ajnge la libertatea pieţei, după modelul occidental.

Într-o altă categorie se înscriu situaţiile în care piaţa liberă funcţionează şi produce schimbare instituţională. Vorbim aici despre antreprenoriat şi invenţiile acestuia. Tehnologia va produce mereu modificări ale regulilor, prin apariţia unor noi forme de a lucra. Chiar termenul de eficienţă dinamică este strâns legat de acţiunile antrepenoriatului tânăr, principala forţă din spatele creativităţii şi coordonării spontane pe piaţă. În viziunea lui Jesus Huerta de Soto, antreprenoriatul este esenţial în eficienţa dinamicii pieţei libere, produce schimbare instituţională permanent şi contează în acest sens din câteva puncte de vedere:

1.      În primul rând, noile idei de afaceri aduc informaţie nouă, o nouă descoperire faţă de ceea ce era deja cunoscut, în fapt, o nouă posibilitate de a realiza profit. Piaţa liberă va crea permanent ocazii pentru aceste descoperiri iar concurenţa va decide care se vor permanentiza şi care vor fi doar cu un caracter pasager. Cele care vor deveni funcţionale şi recunoscute ca atare de către consumatori, se vor transpune într-o regulă formală, ce va organiza utilizarea noii creaţii. Situaţii de acest gen sunt observate în fiecare zi pe piaţa produselor de software, unde legislaţia română înregistrează lacune mari şi nu reuşeşte să facă faţă vitezei cu care se schimbă acest domeniu. Greutatea şi inelasticitatea suportului legal va crea dificultăţi şi pentru piaţă, anumite tranzacţii fiind imposibile sau ilegale.

2.      În al doilea rând, ideile antreprenoriale sunt asimilate în cascadă de către societăţile aflate în întârziere cu procesul de dezvoltare. De multe ori, noile afaceri dintr-un mediu sunt provenite din idei observate în alte ţări. Deşi nu este acesta un caz de antreprenoriat în adevăratul sens al cuvântului, pentru statul subdezvoltat efectele acestor noi oameni de afaceri vor fi similare cazului în care idea le-ar fi aparţinut lor de prima dată. Este posibil chiar ca aceste noi informaţii să ia naştere simultan în spaţii diferite, sau la diferenţe de timp, fără a se cunoaşte între ele. Piaţa liberă va crea astfel schibare instituţionlă şi va depinde de modul în care aceasta va fi realizată pentru încurajarea antreprenoriatului.

3.      În al treilea rând, dacă se poate pune problema antreprenoriatului, atunci există deja un set de instituţii care susţin concurenţa, deci o bază a pieţei libere. Noile idei de afaceri sunt competitive, în sensul că atunci când un individ a descoperit o modalitate nouă de a face profit, aceasta nu mai poate fi şi creaţia altcuiva din acelaşi spaţiu. Dezvoltarea afacerilor similare se va realiza mimetic, sau cu permanente adăugiri la ceea ce s-a creat deja de către primul.

4.      Şi, în ultimul rând, odată ce schimbarea instituţională a permis liberalizarea pieţei şi ascensiunea ideilor antreprenoriale, acest proces nu va putea fi oprit. Nu există atingerea unui echilibru în sensul în care toate oportunităţile noi de a realiza profit să fie descoperite, ci se creează mai degrabă un proces continuu în care fiecare nouă nişă pe piaţă va cere la un moemnt dat o alta [Jesus Huerta de Soto, 2009:23 ].  

Piaţa liberă apare astfel deopotrivă motor al schimbării instituţionale şi produs al acesteia. Nu poate fi complet determinat momentul primordial, punctul iniţial al acestor fenomene. Şi asta pentru că nimic nu se produce complet liber sub regulile unui laissez-faire absolut. Partea deliberată a producerii schimbării este adusă de către guverne, prin politicile formulate [North, 2003: 21]. Spontaneitatea pieţei libere se va combina cu coerciţia impunerii anumitor politici, dând naştere unei ordini economice mai mult sau mai puţin libere. Statele se vor diferenţia în nivelul dezvoltării în funcţie de această îmbinare, dacă ea va fi mai mult spre partea democratică, liberală sau spre atitudinea de stânga în care modificările sunt dictate de centru.

Rolul special al pieţei libere în explicarea dinamicii economice

Dinamica economică înseamnă schimbare, iar piaţa liberă este cea care va fi inima tuturor schimbărilot atunci când mecanismele ei funcţionează fără ingerinţe. În special, este vorba despre concurenţă, ea este motorul modificărilor pe piaţă, imboldul antreprenoriatului, cheia dezvoltării economice. Piaţa liberă va genera astfel schimbări permanente ale economiei, dilatând mereu arealul său de desfăşurare, va sparge bariere sau va închide domenii considerate învechite. Relaţia dintre piaţă liberă şi schimbare este atât de strânsă, încât piaţa devine ea însăşi o instituţie, capăt şi final de drum. Bunul demers al tranzacţilor libere vor deveni o regulă în sine pentru creşterea economică, o bună practică, o instituţie, cea a pieţei libere, ce va asigura un trend ascendent al dinamicii economice, un trend ascendent al prosperităţii şi obţinerii avuţiei. Acesta este rolul fundamental al pieţei libere în dinamica economică, de a genera creştere economică.

Prin mecanismul său fundamental, concurenţa, piaţa liberă va juca un rol fundamental în schimbarea continuă a lumii. Firmele, agenţii economici vor intra în jocul competiţiei, de la cele mai joase nivele, în primul rând prin lupta asupra resurselor, apoi pentru modalităţi de prelucrare a bunurilor, ulterior prin strategii de preţ şi în final se vor bate în manageri de top. Acest set de ambiţii antrenat în scopul de a obţine profit este forţa propulsoare a capitalismului. Marshall şi Schumpeter nu sunt singurii care au cercetat dinamica dată de competitivitatea pe piaţa liberă. Marhall vorbeşte despre companii care au fiecare programe şi strategii diferite pentru implementarea viziunilor proprii, ca apoi piaţa să trieze şi să păstreze doar ceea ce este eficient şi corespondent preferinţelor consumatorilor, sau să direcţioneze bunurile şi serviciile pe domenii şi arii geografice. În angajarea pe piaţă, companiile şi agenţii economici fac uz de toate resursele care le stau la dispoziţie, împing barierele tehnologice, dar mai ales cele culturale. Economistul face distinţie între lupta dintre agenţii economici din acelaşi sector de activitate, care evident vor da cele mai aprige competiţii şi companii care tranzacţionează bunuri şi servicii complemetare. În acest ultim caz, competiţia se dă pentru creearea de alianţe, de contracte în crearea liniilor de produse în lanţ (de exemplu, o anumită formă de maşini de lux se va asocia doar cu anumiţi producători de tapiţerie, renumele fiecăreia dintre cel două companii fiind, pe lângă o strategie de marketing, şi o garanţie în plus pentru calitatea produsului în sine) [Marshall, 1920:67].

Viziunea schumpeteriană asupra competiţiei aduce în prim plan tema „distrugerii creatoare”, situaţia în care antreprenorii sparg prin noile lor idei orice bariară şi regulă de până atunci şi schimbă lucrurile în mod fundamental. El priveşte capitalismul nu doar ca o competiţie a preţurilor, ci ca una a comodităţii, a noilor tehnologii, a noilor forme de acumulare de capital, a modalităţilor inventate mereu de organizare şi funcţionare şi care se măsoară nu doar în contul de profit, ci în modul esenţial în care companiile sunt construite şi funcţionează [Schumpeter, 1942:84]. Astfel noile invenţii vor aduce o nouă a faţă a demersurilor de până atunci şi vor obliga societatea şi implicit economia la schimbare. Se distrug regulile vechi, dar se creează altele noi. Punctul de plecare poate fi din domeniul tehnologiei sau poate al ştiinţelor aplicate, dar se ajunge la modificarea de mentalitate, la schimbarea instituţională propriu-zisă.

Piaţa liberă devine un mecanism de alocare a resurselor, proces ce se va realiza în mod optim prin smithiana “mână invizibilă”. Angajându-se în tranzacţii libere, producătorii şi consumatorii interacţionează, fiecare dintre aceştia căutând maximizarea satisfacţiei (pentru consum, profit sau rente). Oricât de mult ar visa economiştii, economia reală nu este de cele mai multe ori de piaţă liberă şi asta pentru că anumite imperfecţiuni sunt inserate de concurenţa imperfectă, de situaţiile de monopol, de externalităţi sau practice subterane. Toate aceste modificări vor avea efecte asupra întregii dinamici, creând situaţii de stagnare ori chiar de regres. Prin asigurarea drepturilor de proprietate, prin libertatea contractului, prin respectarea regulii legii şi a libertăţii individuale, piaţa liberă devine cel mai eficient mod de şlefuire a comportamentului indivizilor spre cooperare şi antrenare comună în acţiuni de schimb cu beneficii multilaterale.  

Componentele cheie ale libertăţii economice sunt respectarea deciziei individuale, lăsarea la aprecierea indivizilor angajarea lor în schimburi voluntare coordonate de forţele pieţei, libertatea de a intra şi de a concur pe piaţă, alături de protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Existenţa pieţei libere va implica modificări ale aspectului economiei şi societăţii şi prin atitudinea de observator pe care o impune statului. Guvernele au rol doar de a proteja interesele indivizilor cu privire la respectarea legilor, fără a monopoliza anumite sectoare, lăsând piaţa să decidă mai mult asupra modului de alocare a resurselor decât politicul.

Nivelul libertăţii pieţei unui stat va fi un semnal important pentru investitorii străini. Mai mult capital investit, sub diverse forme, va însemna locuri de muncă, produs pe cap de locuitor mai mare şi o rată a dobânzii mai mică. Îmbunătăţirea generală a condiţiilor de trai va fi o consecinţă direct şi imediată, prin eradicarea sărăciei şi creşterea permanentă a standardelor sociale. 

Valorile promovate de instituţia pieţei libere vor fi deprinse de întraga sociatea, îndemnând spre integritate, încredere, moralitate şi beneficiu bilateral. Comerţul liber promovează cooperarea, toleranţa, relaţiile bazate pe un câştig comun, ce va continua atât timp cât partenerii la schimb se înţeleg şi se respectă reciproc. Pieţele îi vor recompensa pe cei care acţionează corect şi deţin un bun sau un serviciu care are cerere. Cooperarea, aflată sub egida eficienţei şi a dorinţei de profit, nu va mai ţine cont de particularităţile fiecăruia, de rasă, religie, gen, ci va trece peste aceste diferenţe, aducând noi interacţiuni pe piaţă şi în societate. Liberalizarea comerţului va aduce şi liberalizare a altor domenii, cel mai important fiind cel al mişcării capitalului şi persoanelor. Efectele se vor resimţi astfel şi asupra dinamicii demografice şi societăţii, oamenii fiind liberi a alege locul unde să-şi desfăşoare activitatea, unde să lucreze, unde să găsească oportunităţi pentru o viaţă mai bună. 

În mod contrastant, atunci când political intervine, se creează disparităţi şi diversificări nenaturale, în special între categoriile sociale. Administrarea politică a bunurilor şi serviciilor va favoriza un anumit grup sau o anumită categorie de personae, care se vor bucura nejustificat de privilegii şi vor putea ajunge să-şi impună chiar propriile reguli faţă de restul membrilor societăţii. Nu doar că aceste procedee sunt injuste, dar vor crea instabilitate în bunul demers al pieţei şi chiar pot întrerupe un anumit trend. 

Piaţa liberă va conduce spre dezvoltarea activităţilor micilor întreprinzători. Atunci când economia unei ţări este bazată pe o reţea densă de astfel de afaceri mici, ce implică anumite costuri şi riscuri reduse, va fi foarte flexibilă şi elastică la schimbări. Marile economii ale lumii dezvoltate s-au fundamentat în trecut pe baza unor mici întreprinzători, care apoi, ori s-au unit în clustere mari ori s-au specializat şi au crescut propria afacere până la dimensiunea imenselor corporaţii pe care le întâlnim astăzi. Atunci când guvernul nu intervine, antreprenorii vor fi liberi a căuta şi descoperi cum să producă şi să vândă produse cu valoare ridicată. Profiturile vor direcţiona resursele către proiecte şi programe eficiente, cele care vor creşte valoarea acelor resurse prin anumite prelucrări. În mod similar, pierderile şi eşecul vor îndepărta investiţiile de deomenii neinteresante sau neproductive. În schimb, atunci când resursele sunt allocate în funcţie de preferinţele politicului, ia naştere un sistem de capitalism defectuos. De la centru, oportunităţile vor fi acordate acelor firme clientelare politic şi care vor aduce în schimb voturi pentru menţinerea acelei puteri. Se creează un cerc vicios care nu va mai ţine cont de cererea şi oferta reală, va bloca piaţa, iar ce este şi mai grav este că aceste blocaje rareori sunt obsevate până nu se transform în crize. Acest mod de a funcţiona al pieţei nu va genera creştere economică, iar povara piederilor se va concretiza repede în necesitatea creşterii taxelor şi impozitelor, în presiuni asupra politicii monetare, de aici se va ajunge la inflaţie, etc. Dinamica unei astfel de economii va înregistra un trend dscendent, în cel mai bun caz, stagnant.  

Rolul pieţei libere este astfel unul special şi anume, acela de a îndrepta dinamica economică pe un trend ascendant, spre prosperitate şi avuţia naţiunilor. Doar prin liberalizarea comerţului şi prin lăsarea liberă a indivizilor pe piaţă se poate ajunge la civilizaţia modelului occidental. Ceea ce această lume ne învaţă este tocmai supremaţia unor principii fundamentale ale libertăţii individuale, principii care nu sunt altceva decât umbrela perfectă pentru dezvoltarea pieţei libere.

Putem privi asupra datelor economice din trecut. Nu este nevoie de o analiză amănunţită pentru a evidenţia eşecul total al planificării centralizate în economie. Cu toate că şi în socialism au fost diferite stadii ale a dinamicii economice, unele chiar ascendente, acestea s-au înregistrat pe perioade scurte de timp, pe premise false şi cu implicaţii devastatoare pe termen lung. Ori, o creştere sănătoasă a unei economii puternice putem observa în regiunile unde nu s-a ajuns la limitele unicului manual, acolo unde spiritual liberal a călăuzit firul istoriei.

Piaţa liberă nu doar că va conduce la creşterea economiei, ci va deveni şi promotor al unui set de valori pentru societate. Multiculturalitatea, toleranţă, cooperarea, integitatea, toate sunt rezultante ale interacţiunii umane într-un sistem liber. Nu putem privi spre viitor decât prin prisma instituţiei pieţei libere şi a rolului său fundamental în crearea unei societăţi moderne, dezvoltate, civilizate.