Obiectivul economic al oricărei naţiuni, ca şi al fiecărei persoane în parte, este obţinerea celor mai bune rezultate cu cel mai mic efort posibil. Întregul progres economic al lumii constă, de fapt, în obţinerea unor producţii din ce în ce mai mari cu acelaşi volum de muncă. Urmărind acest scop, oamenii au început să pună greutăţile pe spinarea catârilor în locul propriilor spinări; au inventat apoi roata şi căruţa, calea ferată şi autovehiculul. Acesta este scopul pentru care şi-au folosit oamenii ingeniozitatea în realizarea a sute de mii de invenţii destinate creşterii productivităţii.

Toate acestea sunt lucruri atât de elementare încât ar fi jenant să le mai amintim, dacă nu ar fi atât de des uitate de cei care creează şi lansează noile sloganuri. La scară naţională, acest prim principiu înseamnă că obiectivul nostru real este de a maximiza producţia. Pentru realizarea acestui scop, ocuparea deplină a forţei de muncă – adică absenţa neocupării involuntare – devine o necesitate secundară. Trebuie reţinut faptul că scopul este creşterea producţiei, în timp ce ocuparea forţei de muncă reprezintă doar mijlocul de realizare a lui. Nu putem obţine, permanent, producţia maximă fără ocuparea la maxim a forţei de muncă. Dar putem obţine cu uşurinţă o ocupare deplină a forţei de muncă fără a avea o producţie maximă.

Să ne amintim că membrii triburilor primitive sunt dezbrăcaţi, mizerabil hrăniţi şi adăpostiţi, dar nu sunt afectaţi de şomaj. China şi India sunt incomparabil mai sărace decât noi, dar principala lor problemă economică o constituie metodele de producţie primitive de care dispun (care sunt în acelaşi timp şi cauza, şi consecinţa lipsei capitalului), şi nu şomajul. Nu există ceva mai uşor de realizat decât ocuparea la maxim a forţei de muncă, dacă se renunţă la ideea maximizării producţiei. Hitler a realizat ocuparea completă a forţei de muncă lansând un uriaş program de înarmare. Al Doilea Război Mondial a asigurat ocuparea deplină a forţei de muncă disponibilă pentru toate naţiunile implicate în conflict. „Regimul sclavagist” din Germania asigura ocuparea deplină a forţei de muncă. Închisorile şi lagărele de muncă realizau ocuparea deplină a forţei de muncă de care dispuneau. Sistemele coercitive pot asigura întotdeauna acest lucru.

Cu toate acestea, este ciudat faptul că legiuitorii noştri nu prezintă în Congres proiecte de lege pentru maximizarea producţiei, ci numai proiecte de legi pentru realizarea ocupării complete a forţei de muncă. Chiar şi grupurile oamenilor de afaceri recomandă înfiinţarea unei „Comisii prezidenţiale pentru ocuparea completă a forţei de muncă”, şi nu a unei comisii care să urmărească maximizarea producţiei prin creşterea ocupării forţei de muncă disponibile. De fiecare dată mijlocul de realizare este transformat în obiectiv, iar obiectivul în sine este uitat.

Se discută despre salarii şi despre ocuparea forţei de muncă de parcă nu ar avea nicio legătură cu productivitatea şi cu producţia. Pe baza presupunerii că există numai un volum determinat de muncă de prestat, se trage concluzia că săptămâna de lucru de treizeci de ore va asigura mai multe locuri de muncă şi, prin urmare, trebuie preferată săptămânii de patruzeci de ore. Cele mai diverse practici ale sindicatelor vizând asigurarea locurilor de muncă sunt în mod confuz tolerate. Când un Petrillo ameninţă că va înlătura din afaceri un post de radio dacă acesta nu angajează de două ori mai mulţi muzicieni decât îi sunt necesari, el obţine sprijinul unei părţi a opiniei publice fiindcă, la urma-urmei, încearcă să creeze locuri de muncă. Când a fost înfiinţată WPA (Work Progress Administration), s-a considerat genial ca administratorii să întocmească proiecte care să necesite cât mai multă forţă de muncă în raport cu valoarea muncii prestate – cu alte cuvinte, care să presupună o muncă pe cât posibil mai ineficientă.

Ar fi mult mai bine dacă s-ar opta pentru obţinerea unei producţii maxime (ceea ce, în general, nu se întâmplă), o parte din populaţie fiind susţinută în inactivitate printr-un ajutor social nedeghizat, decât să se asigure o „ocupare deplină” realizată prin tot felul de subterfugii şi care sfârşeşte prin dezorganizarea producţiei. Progresul civilizaţiei a însemnat reducerea gradului de ocupare a forţei de muncă, nu creşterea lui. Tocmai prosperitatea este cea care a eliminat, practic, în Statele Unite, necesitatea de a munci pentru copii, pentru mulţi dintre vârstnici şi pentru milioane de femei. O parte mult mai mică a populaţiei americane nu mai este nevoită să muncească în raport cu proporţiile similare din China sau din Rusia. Se pune întrebarea nu câte milioane de locuri de muncă vor exista în America peste zece ani, ci cât de mult vom putea produce şi care va fi, în consecinţă, nivelul nostru de trai. Problema repartizării bunurilor, asupra căreia cade accentul astăzi, este cu atât mai uşor de rezolvat cu cât există mai mult de repartizat.

Putem să ne ordonăm gândirea punând accentul acolo unde trebuie - asupra politicilor de maximixare a producţiei.