26. Lecţia după treizeci de ani

Share:
Economia într-o lecţie

Prima ediţie a acestei cărţi a apărut în 1946. Acum, când scriu aceste rânduri, au trecut treizeci şi doi de ani. Cât s-a învăţat din lecţia prezentată în paginile cărţii în această perioadă?

Dacă ar fi să ne referim la politicieni, la toţi cei care sunt responsabili de formularea şi aplicarea politicii guvernului, practic nu s-a învăţat nimic. Dimpotrivă, politicile analizate în capitolele anterioare sunt mult mai puternic înrădăcinate şi mai extinse, nu numai în Statele Unite, ci practic în toate ţările lumii, chiar mai mult decât erau când a apărut cartea prima oară.

Cel mai sugestiv exemplu pe care îl putem lua este inflaţia. Aceasta nu este o politică impusă doar de dragul ei, ci un rezultat inevitabil al celor mai multe politici intervenţioniste. Ea reprezintă astăzi simbolul universal al intervenţiei guvernului în toate domeniile.

Ediţia din 1946 a explicat consecinţele inflaţiei, deşi atunci inflaţia era mult mai blândă comparativ cu cea din zilele noastre. Este adevărat că, deşi cheltuielile guvernului federal au fost în 1926 mai mici de 3 miliarde $ şi s-a înregistrat un surplus, în anul 1946 cheltuielile s-au ridicat la 55 miliarde $ şi s-a înregistrat un deficit de 16 miliarde. Totuşi, în anul fiscal 1947, odată cu sfârşitul războiului, cheltuielile au scăzut la 35 miliarde $ şi s-a înregistrat un surplus de 4 miliarde $. Oricum, în anul fiscal 1978, cheltuielile s-au ridicat la 451 miliarde $, iar deficitul a fost de 49 miliarde $.

Toate acestea au fost însoţite de o creştere enormă a cantităţii de bani – de la 113 miliarde $ în depozite la vedere, plus numerar în circulaţie în afara băncilor în 1947, la 357 miliarde $ în august 1978. Cu alte cuvinte, oferta de bani a crescut de mai mult de trei ori în această perioadă.

Efectul acestei creşteri a cantităţii de bani a fost creşterea dramatică a preţurilor. Indicele preţurilor de consum era în 1946 de 58,5. În septembrie 1978 era 199,3. Preţurile au crescut de peste trei ori.

Politica inflaţiei este, după cum am spus, impusă parţial doar de dragul ei. La peste patruzeci de ani de la publicarea cărţii General Theory a lui John Maynard Keynes şi la peste douăzeci de ani de la discreditarea cărţii de către analişti şi de experienţa practică, mulţi dintre politicienii noştri continuă să recomande extinderea deficitului bugetar pentru reducerea şomajului. Ironia este că ei fac această recomandare în condiţiile în care din ultimii patruzeci şi opt de ani, în patruzeci şi unu de ani s-a înregistrat un deficit al bugetului, iar acest deficit a atins valoarea de 50 miliarde $ pe an. O şi mai mare ironie este că, nefiind mulţumiţi cu promovarea acestor politici dezastruoase în ţara lor, oficialităţile americane au mustrat aspru alte ţări, mai ales Germania şi Japonia, că nu promovează aceste politici „expansioniste”. Aceasta seamănă mult cu vulpea lui Esop, care atunci când şi-a pierdut coada le-a îndemnat pe toate celelalte vulpi să şi le taie pe ale lor.

Unul dintre cele mai dezastruoase rezultate ale politicii economice bazate pe miturile lui Keynes este nu numai că duce la o inflaţie din ce în ce mai mare, dar mai ales distrage sistematic atenţia de la cauzele reale ale şomajului, respectiv salariile excesive impuse de sindicate, legile care stabilesc nivelul minim al salariilor, asistenţă excesivă şi prelungită pentru şomeri şi ajutoare de şomaj mult prea generoase.

Inflaţia, deşi parţial provocată în mod deliberat, reprezintă astăzi principala consecinţă a altor intervenţii ale guvernului în economie. Este, pe scurt, consecinţa Statului Redistribuirii, consecinţa tuturor politicilor prin care se iau bani de la Petru ca să i se dea de pomană lui Pavel.

Ne-ar fi uşor să urmărim acest proces şi efectele sale dezastruoase dacă am face-o utilizând doar un singur indicator – cum a fi venitul anual garantat, care a fost propus şi luat cu seriozitate în discuţie de către comitetele Congresului la începutul anilor ’70. Această propunere consta în impozitarea mai fermă şi consecventă a tuturor veniturilor ce se situau deasupra mediei şi de a distribui sumele astfel obţinute celor care trăiesc sub un aşa-numit prag de sărăcie, în vederea asigurării unui venit pentru aceştia, fie că erau sau nu dispuşi să muncească, venit care să „le permită un trai demn”. Cu greu ar putea fi imaginat un plan care să descurajeze mai tare munca şi eventual să-i sărăcească pe toţi.

Dar în loc de a adopta această unică măsură care să aducă ruina dintr-o mişcare, guvernul nostru a preferat să elaboreze o sută de legi al căror efect să fie o redistribuire pe criterii selective. Aceste măsuri pot scăpa din vedere întregi grupuri cu adevărat nevoiaşe; pe de altă parte, însă, pot revărsa asupra altor grupuri o varietate de beneficii, subvenţii şi alte înlesniri. Printre aceste beneficii se numără asistenţă socială, diverse tipuri de asistenţă medicală (Medicare, Medicaid), asigurări de şomaj, bonuri de hrană, avantaje pentru veterani, subvenţii agricole, construcţii de case şi chirii subvenţionate, ajutor pentru familiile cu copii handicapaţi precum şi asistenţă directă de toate felurile, inclusiv ajutor pentru persoanele în vârstă, pentru orbi şi pentru handicapaţi. Guvernul federal a estimat că pentru aceste din urmă categorii a oferit ajutor guvernamental unui număr de peste 4 milioane de persoane – fără a lua în calcul şi asistenţa oferită de primării şi de fiecare stat în parte. Recent, un autor a numărat şi a examinat nici mai mult nici mai puţin decât patruzeci şi patru de programe de ajutoare pentru creşterea bunăstării. Cheltuielile guvernamentale în acest domeniu au fost, în 1976, de 187 miliarde $. Creşterea medie corespunzătoare acestor programe pe perioada 1971-1975 a fost de 25% pe an, de 2,5 ori mai mare decât rata de creştere a produsului naţional brut estimat pentru aceeaşi perioadă. Cheltuielile propuse pentru 1979 erau de peste 250 miliarde $. Într-un mod asemănător extraordinarei dezvoltări a acestor cheltuieli de ajutorare s-a dezvoltat o „industrie naţională” a bunăstării care se compunea, în 1978, din 5 milioane de muncitori angajaţi de stat sau de particulari care distribuiau bani şi servicii unui număr de 50 de milioane de beneficiari.[1]

Aproape toate celelalte ţări occidentale au programe similare de ajutorare, deşi uneori acestea sunt mai integrate. Iar pentru a implementa astfel de programe au trebuit să recurgă din ce în ce mai mult la impozite draconice.

Să luăm, de exemplu, Marea Britanie. Guvernul Marii Britanii a legiferat impozite pe veniturile personale rezultate din muncă (venit „câştigat prin muncă”) de până la 83% şi impozite pe veniturile rezultate din investiţii (venituri care „nu au fost câştigate prin muncă”) de până la 98%. Ar trebui oare să fim surprinşi că au fost descurajate munca şi investiţiile şi, astfel, au fost descurajate profund producţia şi ocuparea forţei de muncă?

Cea mai sigură cale de a reduce gradul de ocupare a forţei de muncă o reprezintă hărţuirea patronilor. Cea mai sigură cale de a menţine scăzut nivelul salariilor o reprezintă eliminarea tuturor stimulentelor de a investi în maşini şi echipamente noi şi eficiente. Dar aceasta devine, pe zi ce trece şi din ce în ce mai mult, politica promovată de guvernele de pretutindeni.

Totuşi, impozitarea aceasta draconică nu a reuşit să furnizeze venituri suficiente care să poată ţine pasul cu cheltuielile nesăbuite făcute de guverne şi presupuse de schemele de redistribuire a veniturilor. Rezultatul a fost înregistrarea de deficite bugetare cronice din ce în ce mai mari şi, deci, inflaţie cronică crescândă în toate ţările lumii.

De treizeci de ani, Citybank din New York ţine evidenţa inflaţiei pe perioade de zece ani. Calculele se bazează pe estimările costului vieţii publicate de fiecare guvern în parte. Studiul publicat în octombrie 1977 include înregistrarea evoluţiei inflaţiei în cincizeci de ţări. Aceste cifre arată că în 1976, de exemplu, marca vest-germană – care stătea cel mai bine – îşi pierduse 35% din puterea de cumpărare în ultimii zece ani; francul elveţian pierduse 40%, dolarul american 43%, francul francez 50%, yenul japonez 57%, coroana suedeză 47%, lira italiană 56% iar lira britanică 61%. În ceea ce priveşte America Latină, cruizero brazilian îşi pierduse 89% din valoare, iar pesosul uruguayan, cel chilian şi cel argentinian pierduseră peste 99% din valoare.

Când se compară cu anul anterior sau cu nivelul înregistrat cu doi ani în urmă, deprecierea monedelor pare a fi mai moderată; dolarul american se depreciase în 1977 cu o rată anuală de 6%, francul francez cu 8,6%, yenul japonez cu 9,1%, coroana suedeză cu 9,5%, lira engleză cu 14,5%, lira italiană cu 15,7% şi peseta spaniolă cu 17,5%. În ce priveşte ţările Americii Latine, moneda braziliană se deprecia anual cu 30,8%, cea uruguayană cu 35,5%, cea chiliană cu 53,9% iar cea argentiniană cu 65,7%.

Îl las pe cititor să-şi imagineze haosul pe care-l produceau aceste rate de depreciere în economiile ţărilor respective şi suferinţele pe care le îndurau milioanele de locuitori ale acestora.

După cum am arătat, aceste rate ale inflaţiei, ele însele cauză a atâtor suferinţe, au fost, în mare parte, consecinţe ale altor intervenţii ale guvernelor în economie. Practic, toate aceste intervenţii ilustrează şi subliniază involuntar concluzia acestei cărţi. Toate aceste politici s-au bazat pe intenţia de a oferi unele beneficii imediate unui anumit grup. Promotorii acestor politici nu şi-au dat seama care vor fi consecinţele lor secundare, respectiv efectele acestor intervenţii pe termen lung asupra tuturor.

Pe scurt, în ceea ce-i priveşte pe politicieni, ideile pe care a încercat această carte să le difuzeze cu mai mult de treizeci de ani în urmă se pare că nu au găsit ecou nicăieri.

Dacă trecem în revistă toate capitolele acestei cărţi, constatăm că, practic, se continuă aplicarea aceloraşi politici ca şi la momentul primei editări a cărţii, dar acum cu o şi mai mare obstinaţie. Guvernele de pretutindeni încearcă încă să rezolve problema şomajului prin lucrări publice, şomaj care este tocmai o consecinţă a politicilor promovate de ele. Legiferează impozite mai mari ca oricând. Continuă să recomande expansiunea creditelor. Majoritatea lor îşi stabilesc ca scop final „ocuparea deplină a forţei de muncă”. Continuă să impună cote de import şi tarife vamale protecţioniste. Încearcă să crească exporturile depreciindu-şi în continuare moneda. Fermierii mai fac încă „greve” pentru obţinerea de „preţuri paritare”. Guvernele continuă să încurajeze unele industrii neprofitabile. Fac încă eforturi pentru a „stabiliza” preţurile anumitor bunuri de consum.

Crescând preţurile bunurilor de consum ca urmare a deprecierii monedelor lor, guvernele continuă să îi învinuiască de existenţa acestor preţuri ridicate pe producătorii particulari, pe vânzători şi pe „profitori”. Impun limitări ale preţurilor petrolului şi gazelor naturale pentru a descuraja efectuarea de noi prospecţiuni exact când acestea sunt mai necesare sau apelează la fixarea sau „controlul general” al salariilor şi preţurilor. Continuă să practice controlul chiriilor, în ciuda dezastrului evident pe care această măsură l-a cauzat. Nu numai că perpetuează legi ale salariului minim, dar îi tot cresc nivelul, cu tot şomajul cronic pe care îl cauzează. Continuă să emită legi care oferă privilegii speciale şi imunităţi sindicatelor; să oblige muncitorii să devină sindicalişti; să tolereze pichetele şi alte forme de coerciţie şi să-i forţeze pe patroni să „negocieze cu bună-credinţă” cu astfel de sindicate – adică să facă cel puţin unele concesii la cererile acestora. Intenţia tuturor acestor măsuri este de a „ajuta forţa de muncă”. Dar rezultatul nu este altul decât continuarea, prelungirea şi adâncirea şomajului şi reducerea, pe ansamblu, a salariilor.

Cea mai mare parte a politicienilor continuă să ignore necesitatea obţinerii de profituri, să supraestimeze nivelul mediu al acestora, să denunţe profituri anormale peste tot, să le impoziteze în mod excesiv şi uneori chiar să deplângă existenţa profiturilor.

Mentalitatea anticapitalistă pare să fie astăzi mai înrădăcinată ca niciodată. Ori de câte ori se înregistrează un declin al afacerilor, politicienii de azi consideră că principala cauză ar fi reprezentată de „cheltuielile insuficiente pentru consum”.

Concomitent cu încurajarea de a cheltui cât mai mult pentru consum, ei ridică stavile şi penalităţi în calea economisirii şi investiţiilor. Metoda de bază prin care fac acest lucru este, astăzi, după cum am văzut deja, promovarea sau accelerarea inflaţiei. Rezultatul este că azi, pentru prima dată în istorie, nicio naţiune nu foloseşte etalonul monetar „metalic” şi practic toate guvernele îşi păcălesc poporul tipărind bani de hârtie care sunt supuşi deprecierii cronice.

Tot în acest sens vă propun să examinăm tendinţa care se manifestă în prezent nu numai în Statele Unite, ci şi în alte ţări, şi anume aceea de a scăpa de sub control programele sociale. Am aruncat deja o privire asupra imaginii de ansamblu, dar să studiem mai în amănunt un exemplu sugestiv – asistenţa socială în Statele Unite.

Legea asistenţei sociale în forma sa iniţială a fost votată în 1935. Teoria care a stat la baza emiterii sale a fost aceea că oamenii nu economiseau suficient de mult în timpul vieţii productive şi, astfel, când ajungeau prea bătrâni ca să mai lucreze, se găseau în poziţia de a nu avea resurse de trai. S-a considerat că această problemă putea fi rezolvată dacă ar fi fost obligaţi să se asigure, iar patronii erau şi ei obligaţi să contribuie cu jumătate din prima de asigurare, astfel încât muncitorii să poată să înceteze să mai muncească atunci când ajungeau la vârsta de şaizeci şi cinci de ani sau mai mult. Asistenţa socială urma să fie un plan de asigurări complet autofinanţat, bazat pe principii stricte de actualizare. Urma să fie constituit un fond suficient de mare din care să se poată plăti cererile viitoare.

Acest sistem nu a fost însă realizat practic. Fondul de rezervă exista pe hârtie. Guvernul a utilizat sumele primite din taxele plătite de muncitori pentru asistenţă socială fie pentru cheltuieli curente, fie pentru a plăti beneficii speciale. Începând cu 1975, plăţile curente de asigurări au devenit mai mari decât veniturile rezultate din taxe.

Apoi, Congresul, practic în fiecare sesiune, a găsit căi de a creşte sumele plătite ca asistenţă socială şi de a adăuga noi forme de „asigurare socială”. După cum spunea un comentator în 1965, la puţin timp după instituirea asigurării medicale Medicare: „În fiecare din ultimii şapte ani electorali au fost instituite noi îndulciri ale asistenţei sociale.”

Pe măsură ce a crescut inflaţia, beneficiile plătite de asistenţa socială au fost crescute într-un ritm care a depăşit cu mult creşterea investiţiei. Politica tipică a fost de a oferi beneficii în prezent şi de a împinge costurile în viitor. Totuşi, acel viitor a sosit; şi, din nou, la fiecare câţiva ani, Congresul a trebuit să crească impozitele percepute atât muncitorilor, cât şi proprietarilor.

Nu doar că rata de impozitare a sporit, dar a crescut continuu şi fracţiunea din salariu care se impozitează (baza de impozitare). Conform legii din 1935, se impozitau numai primii 3.000 $. Procentele de impozitare iniţiale erau foarte scăzute. Dar între 1965 şi 1977, de exemplu, impozitul pentru asistenţă socială a crescut de la 4,4% pentru primii 6.600 $ venituri din muncă (percepuţi atât salariatului cât şi patronului) la un impozit global de 11,7% pe primii 16.500 $. (Între anii 1960 şi 1977, impozitul total anual a crescut cu 572% sau cu 12% pe an, iar pentru viitor se prevede o creştere şi mai mare.)

La începutul anului 1977, datoriile fără acoperire ale programului de asigurări sociale erau estimate oficial la 4,1 trilioane dolari.

Nimeni nu poate spune astăzi dacă asistenţa socială este într-adevăr un program de asigurare sau doar un sistem de ajutorare foarte complicat. Cea mai mare parte a celor care beneficiază de aceasta sunt asiguraţi că şi-au „câştigat” şi că şi-au „plătit” beneficiile pe care le primesc. Cu toate acestea, nicio companie particulară nu şi-ar fi putut permite să plătească aceste beneficii din „primele” efectiv plătite. Cât priveşte anul 1978, când muncitorii cu salarii mici ieşeau la pensie, sumele primite lunar reprezentau 60% din ce câştigau muncind. Muncitorii cu venituri medii primesc 45%. Pentru cei cu salarii extraordinar de mari, procentul scade la 10 sau 5%. Dacă asistenţa socială este concepută ca un sistem de ajutorare este, oricum, un sistem ciudat, din care beneficiază tot cei care au câştigat cele mai mari salarii.

Cu toate acestea, asistenţa socială este încă sacrosanctă. Toţi congresmenii consideră că ar fi curată sinucidere politică propunerea de a elimina sau de a reduce nu numai asistenţa socială oferită în prezent, ci chiar şi pe cea promisă pentru viitor. Sistemul american de asistenţă socială trebuie să apară astăzi ca un avertisment serios privind tendinţa oricărui program de ajutorare, de redistribuire sau de „asigurare” ca, odată introdus, să scape complet de sub control.

Pe scurt, principala problemă cu care ne confruntăm astăzi nu este de natură economică ci politică. Economiştii serioşi sunt de acord asupra a ceea ce trebuie întreprins. Practic, toate încercările guvernelor de a redistribui bogăţia şi veniturile tind să reducă stimulentele pentru producţie şi să ducă la sărăcie generalizată. Este datoria guvernului să creeze şi să impună un cadru legal care să interzică politica forţei şi frauda. Dar guvernul trebuie să se abţină de la intervenţii concrete în sfera economică. Principala funcţie economică a guvernului este de a menţine şi de a încuraja o piaţă liberă. Când Alexandru cel Mare l-a vizitat pe Diogene şi l-a întrebat dacă poate face ceva pentru el, se spune că Diogene ar fi replicat: „Da, să te dai puţin la o parte ca să mă pot bucura de soare.” Orice cetăţean este îndreptăţit să ceară un asemenea lucru guvernului său.

Imaginea este întunecată, dar nu lipsită de speranţă. Ici-colo se pot vedea spărturi în nori. Oamenii îşi dau din ce în ce mai mult seama că guvernul nu le poate oferi nimic fără ca mai înainte să fi luat de la altcineva – sau chiar de la ei înşişi. Înlesniri sporite pentru un anumit grup înseamnă impozite mai mari sau creşteri ale deficitelor bugetare şi inflaţie. Iar în final, inflaţia dezorganizează producţia şi o îndreaptă într-o direcţie greşită. Chiar şi câţiva politicieni au început să realizeze acest lucru, iar unii dintre ei au avut şi curajul să facă afirmaţii deschise.

În plus, au apărut semne că se produc reorientări doctrinare. Adepţii lui Keynes şi ai New Deal-ului par să fie într-o mişcare lentă de retragere. Se aud din ce în ce mai tare şi mai clar vocile conservatorilor, liberalilor şi ale altor apărători ai întreprinderii libere. Iar numărul lor continuă să crească. În rândul tinerilor se înregistrează o creştere a numărului discipolilor Şcolii austriece de economie.

Există o speranţă întemeiată că politica publică se va modifica înainte ca răul făcut de măsurile şi tendinţele actuale să devină ireparabil.

 
 

O notă asupra cărţilor

Cei care doresc să continue să citească despre ştiinţa economică ar trebui să se orienteze către o lucrare de dimensiuni şi dificultate medii. Nu ştiu să existe vreo carte care să satisfacă aceste cerinţe, dar s-au tipărit câteva care, împreună, o fac. O carte excelentă (126 de pagini) este Essentials of Economics (Irvington-on-Hudson, N.Y.: Foundation for Economic Education), de Faustino Balvé, care expune pe scurt principiile şi politicile economice.

O carte care tratează aceleaşi subiecte, dar într-un spaţiu mai larg (327 de pagini), este Understanding the Dollar Crisis de Percy L. Greaves (Belmont, Mass.: Western Islands, 1973). Bettina Bien Greaves a adunat o serie de conferinţe pe teme economice în două volume numite Free Market Economics (Foundation for Economic Education).

Cititorul care vrea să înţeleagă şi se simte pregătit pentru asta, ar fi bine să citească după aceea cartea Human Action de Ludwig von Mises (Chicago Contemporary Books, 1949, 1966, 907 pagini). Această carte extinde unitatea logică şi precizia ştiinţei economice mai mult decât o face oricare altă lucrare anterioară. O lucrare în două volume, scrisă la treisprezece ani după apariţia lucrării Human Action, este Man, Economy and State (Mission, Kan.: Sheld Andrews and McMeel, 1962, 987 pagini), al cărei autor este un fost student al lui Mises, Murray N. Rothbard. Această lucrare conţine materiale originale şi penetrante; expunerea este de o luciditate admirabilă, iar modul în care a fost concepută o face, din unele puncte de vedere, mai bună pentru studiu decât marea lucrare a lui Mises.

Cărţi de dimensiuni reduse care tratează anumite probleme economice sunt: Planning for Freedom de Ludwig von Mises (South Holland, III.: Libertarian Press, 1952) şi Capitalism and Freedom de Milton Friedman (Chicago: University of Chicago Press, 1962). Ar mai fi şi un excelent pamflet scris de Murray N. Rothbard: What Has Government Done to Our Money? (Santa Ana, Calif.: Rampart College, 1964, 1974, 62 pagini). Autorul acestei cărţi a publicat o lucrare care tratează problema serioasă a inflaţiei, The Inflation Crisis, and How to Resolve It (New Rochelle, N.Y.: Arlington House, 1978). Lucrări recente care analizează ideologiile actuale şi noile dezvoltări ale acestora dintr-un punct de vedere similar lucrării de faţă este lucrarea mea: The Failure of the „New Economics”: An Analysis of the Keynesian Fallacies (Arlington House, 1959); The Road to Serfdom (1945) de F. A. Hayek şi monumentala carte a aceluiaşi autor: Constitution of Liberty (Chicago: University of Chicago Press, 1960). Cartea lui Ludwig von Mises Socialism: An Economic and Sociological Analysis (Londra: Jonathan Cape, 1936, 1969) este cea mai devastatoare şi completă critică adusă vreodată doctrinelor colectiviste.

Bineînţeles, cititorul nu trebuie să scape din vedere lucrarea lui Frédéric Bastiat Economic Sophisms (1844) şi mai ales eseul What Is Seen and What Is Not Seen.

Cei care sunt interesaţi de studiul clasicilor economiei ar fi bine să-i studieze în ordine cronologică inversă. Astfel, îi sfătuiesc să citească în ordine: Philip Wicksteed, The Common Sense of Political Economy, 1911; John Bates Clark, The Distribution of Wealth, 1899; Eugen von Böhm-Bawerk, The Positive Theory of Capital, 1888; Karl Menger, Principles of Economics, 1871; W. Stanley Jevons, The Theory of Political Economy, 1871; John Stuart Mill, Principles of Political Economy, 1848; David Ricardo, Principles of Political Economy and Taxation, 1817; şi Adam Smith, The Wealth of Nations, 1776.

Ştiinţa economică se dezvoltă în multe direcţii. S-au scris sute de cărţi doar pe subiecte specializate cum ar fi banii şi funcţionarea băncilor, comerţ exterior şi relaţii financiare internaţionale, impozite şi finanţe publice, control guvernamental, capitalism şi socialism, relaţii între salarii şi forţa de muncă, dobândă şi capital, economia agriculturii, chirie, preţuri, profituri, pieţe, concurenţă şi monopol, valoare şi utilitate, statistică, cicluri economice, bogăţie şi sărăcie, spaţiu locativ, asigurări sociale, servicii publice, matematică economică, studii ale diferitelor industrii şi de istorie economică. Dar nimeni nu poate să înţeleagă în fapt aceste domenii particulare dacă nu cunoaşte principiile de bază ale ştiinţei economice şi interconexiunile complexe dintre toţi factorii economici. După ce a citit suficient de multă economie generală, atunci poate fi sigur că va găsi singur lucrările de calitate în domeniul său particular de interes.

 


 

[1] Charles D. Hobbs, The Welfare Industry, 1978, Washington, D.C.: Heritage Foundation.

Share:

Autori: Alina Danielescu, Madalina Badea