Începând cu mijlocul secolului trecut, mainstream-ul gândirii economice, reflectat în operele multor economişti renumiţi, a avut drept fundament următoarea filozofie: pentru a reduce rata şomajului, pentru a stimula creşterea economică şi distribuirea mai echitabilă a veniturilor, guvernele trebuie să crească gradul de reglementare a pieţei, cheltuielile publice şi, totodată, nivelul taxării. Efectele „pozitive” obţinute ca urmare a implementării diverselor politici economice au fost considerate a avea o valoare socială net superioară pierderilor în termeni de libertăţi individuale şi iniţiativă privată provocate de creşterea interferenţei statului în activitatea economică. Drept urmare, politica „big government” era apreciată ca fiind pe deplin justificată din perspectivă socială şi economică.
În timp, teoria economică nu a încetat să furnizeze argumente - considerate ştiinţifice - în favoarea susţinerii şi promovării unei ample configuraţii de politici economice. Modelele macroeconomice de origine keynesiană, diluate apoi în sinteza neoclasică, au oferit soluţii pentru reducerea şomajului utilizând ca instrument adâncirea deficitelor bugetare (cunoscute sub denumirea de măsuri anticiclice). Altfel spus, pornind de la binecunoscuta curbă Philips, puţină inflaţie era calea sigură de a creşte gradul de ocupare în economie.
Aşadar, procesul de creştere economică avea la bază credinţa în eficienţa unui mix de politici economice (monetare şi fiscale), proprietatea publică asupra anumitor ramuri economice şi, nu în ultimul rând, programe de investiţii publice în domeniile strategice. (Grubel, 1998:287). Mai mult, reglementarea sporită a vieţii economice promitea eliminarea eşecurilor aferente pieţei, în timp ce prin programele de securitate socială se urmărea o mai mare siguranţă socială pentru individ şi aşezarea păcii sociale. Nu puţini au fost cei care au dezvoltat analize empirice menite a confirma succesul perpetuu al unor astfel de politici. După cel de-al doilea război mondial, SUA (dar şi alte ţări precum Uniunea Sovietică) au înregistrat performanţe economice concomitent cu creşterea mărimii guvernului. Mai târziu avea să se dovedească că performanţa economică ridicată nu a fost efectul intervenţiei tot mai mare a statului în economie, iar puţinele eşecuri ale pieţei sunt preferabile multiplelor eşecuri guvernamentale.
În plină glorie a şcolii keynesiste, lucrarea lui Milton Friedman „Capitalism şi Libertate” (1962) a venit să contrazică mare parte din ideile economice vehiculate în acea vreme. Două decenii mai târziu, la o întâlnire a Societăţii Mont Pelerin de la Cambridge, s-a desprins ideea dezvoltării unei evidenţe empirice care să fie o provocare pentru curentele de gândire preponderente. Aceste evidenţe empirice urmau să analizeze - şi să demonstreze - legătura dintre libertate economică şi performanţă economică. În 1986, un grup de economişti s-au întâlnit în California pentru a contura bazele acestei idei. Institutul Fraser (Canada) a organizat o conferinţă la care au participat, printre alţii, Milton şi Rose Friedman, Armen Alchian, Arnold Harberger, Assar Lindbeck. Începând din acel an, au fost scrise diverse studii despre legătura organică dintre libertatea economică şi dezvoltare.
După Peter Bauer, dezvoltarea economică are ca fundament şi este în totalitate dependentă de proprietatea privată şi libertatea contractuală. Dacă se doreşte maximizarea nivelului de dezvoltare economică, atunci condiţia esenţială este maximizarea libertăţii şi minimizarea coerciţiei. În această ordine de idei, puterea guvernului trebuie limitată la a proteja indivizii şi proprietatea. [...] De pe urma dezvoltării vor beneficia atât cei bogaţi, cât şi cei săraci. Când legea întăreşte şi ocroteşte drepturile de proprietate privată, procesul de piaţă va înflori, iar schimburile voluntare vor determina avantaje mutuale (Bauer, 1984:25).
Toate întâlnirile şi conferinţele ulterioare au urmărit definirea cât mai clară a conceptului de libertate economică, precum şi construirea unui instrument de măsurare a acesteia. În 1996, James Gwartney, Robert Larson şi Walter Block au publicat primul volum Libertatea Economică în Lume, volum ce cuprinde un indicator al libertăţii economice calculat pentru mai multe ţări. Anul următor, studiul realizat prezenta date din 115 ţări cu privire la măsura în care guvernul restrânge libertatea economică prin intermediul politicilor monetare inflaţioniste şi instabile, al reglementărilor excesive, fiscalităţii şi al barierelor privind comerţul internaţional.
Rezultatul acelor întâlniri s-a materializat în atingerea unui consens general cu privire la natura libertăţii economice. Participanţii au căzut de acord că există patru elemente fundamentale ale libertăţii economice (Gwartney, 2005:5):
1. Alegeri personale – în loc de alegeri colective;
2. Schimburi voluntare ghidate de piaţă – în loc de alocarea politică a resurselor;
3. Libertatea de a intra şi concura pe piaţă;
4. Protecţia persoanelor şi a proprietăţii acestora.
Aceste elemente impun o anumită conduită a autorităţii guvernamentale. În unele situaţii, i se cere statului să acţioneze, în timp ce în altele recomandarea – din perspectiva libertăţii – este de a nu face. Iată câteva exemple semnificative despre ceea ce trebuie şi nu trebuie să facă statul.
Literatura economică din prezent – atât din perspectiva mainstream, cât mai ales cea austriacă – ilustrează legătura organică dintre aranjamentul sistemului legislativ şi monetar, pe de o parte, şi schimburile voluntare ce au loc pe piaţă, pe de altă parte. Guvernele pot contribui la extinderea libertăţii economice prin consolidarea unui sistem judiciar prin acţiuni în favoarea întăririi unor instituţii precum libertate contractuală şi proprietate privată şi în defavoarea utilizării coerciţiei, violenţei sau fraudei în scopul de a intra în posesia proprietăţii altora. Tot în vederea promovării libertăţii economice sunt şi măsurile de politică monetară neinflaţionistă, evitând confiscarea şi redistribuirea avuţiei în cadrul societăţii ca urmare a creşterii masei monetare şi a modificării preţurilor relative.
În acelaşi timp, i se solicită organismului guvernamental să se abţină de la acţiuni care vin în conflict cu alegerile individuale ale membrilor societăţii, cu schimburile voluntare sau cu libertatea de a intra/concura pe pieţe (a muncii, a bunurilor şi a serviciilor). Gradul de libertate economică scade atunci când taxele, cheltuielile guvernamentale şi reglementările substituie alegerile personale, schimburile voluntare şi coordonarea resurselor prin piaţă. În aceeaşi direcţie acţionează şi diferite restricţii ale statului care limitează sau împiedică intrarea pe piaţa muncii sau pe alte pieţe.
Libertatea economică reprezintă centrul de rezistenţă în construirea indicatorului libertăţii economice (ILE). Gwartney apreciază că ILE poate fi analizat din mai multe perspective. Spre exemplu, poate fi ilustrativ în evidenţierea calităţii aranjamentelor instituţionale şi politice dintr-o ţară. Douglass C. North, Peter Bauer, Hernando de Soto şi Gerald Scully au subliniat, în scrierile lor, semnificaţia instituţiilor şi a mediului politic în asigurarea prosperităţii economice. Legea, securizarea drepturilor de proprietate, contractul, stabilitatea preţurilor, comerţul liber, pieţe concurenţiale şi fiscalitate redusă sunt factori cu o importanţă aparte în construirea ILE.
În plus, ILE poate fi privit ca reflectând poziţia unei ţări între cele două extreme: stat minimal şi stat totalitar. Evidenţele empirice confirmă ipoteza că cu cât acţiunile şi deciziile guvernamentale sunt orientate către minimizarea rolului statului în economie, cu atât nivelul ILE va fi mai mare, în timp ce o creştere a cheltuielilor statului şi o extindere a setului de reglementări asupra activităţii economice conduc la coborârea ţării respective în clasamentul ILE. Conform raportului anual din 2005, Hong Kong păstrează primul loc (cu un nivel general al ILE de 8,7 din 10), urmată de Singapore (8,5), Noua Zeelandă, Elveţia şi SUA (8,2), Marea Britanie, Canada şi Irlanda. Mare parte dintre ţările din Africa, America Latină şi cele fost-comuniste au un nivel redus al ILE (Gwartney, 2005:3).
Pentru măsurarea gradului de libertate economică sunt incluse în structura ILE cinci arii cuprinzătoare de analiză:
1. mărimea sectorului public: cheltuieli, impozite şi taxe, întreprinderi publice;
2. sistemul juridic şi securizarea drepturilor de proprietate;
3. stabilitatea politicii monetare şi a preţurilor;
4. libertatea comerţului internaţional;
5. reglementări în domeniul creditării bancare, muncii şi mediului de afaceri.
Indicatorului ILE calculat pe baza metodologiei prezentate anterior, stă la baza determinării corelaţiilor între nivelul de libertate economică – cuantificat prin indicatorul ILE – şi mărimea indicatorilor macroeconomici ai bunăstării economice şi sociale. Studierea acestor interdependenţe are ca scop testarea empirică a valabilităţii următoarei ecuaţii:nivelul de dezvoltare depinde substanţial de gradul în care libertatea economică se regăseşte în structura instituţională a fiecărei economii. În acest sens, literatura de specialitate [1] a ultimilor decenii abundă în studii economico-sociale prin care s-a dorit definirea factorilor care stau la baza inegalităţilor de dezvoltare interstatală.
Rezultatele studiului publicat de Institutul Fraser Economic Freedom of The World. Anual Report sub ingrijirea profesorilor James Gwartney şi Robert Lawson, a cărui metodologie am prezentat-o în secţiunea anterioară, ilustrează impactul negativ al activităţii guvernamentale asupra dezvoltării. Intensificarea intervenţionismului limitează libertatea economică conducând la accentuarea crizelor, creşterea inflaţiei şi descurajarea comerţului exterior.
În ilustrarea comparaţiilor reflectând corelaţia dintre libertatea economică şi nivelul de performanţă am recurs de asemenea la prezentarea grafică. Măsurarea performanţei economice cuprinde atât indicatori cantitativi specifici creşterii economice (precum venitul pe cap de locuitor, ritmul de creştere, nivelul şomajului) cât şi indicatori ai dezvoltării umane ce reflectă calitatea vieţii.
Statele supuse analizei sunt grupate în cinci părţi, în funcţie de omogenitatea nivelului libertăţii economice, după cum urmează: prima cincimereprezintă grupa statelor care au înregistrat performanţele cele mai ridicate în domeniul libertăţii economice; adoua cincimereprezintă grupa statelor destul de libere, în cadrul căreia intervenţia statului în economie este redusă, însă mai ridicată decât în cazul grupei anterioare; a treia cincimeeste grupa statelor libere, care prezintă un nivel mediu de libertate; cincimea a patra – grupa statelor care au înregistrat un nivel de libertate sub medie şi ultima cincime – grupa statelor care au înregistrat cel mai redus nivel libertate economică, dintre cele supuse studiului.
Libertatea economică, veniturile pe cap de locuitor şi creşterea economică
Într-o primă instanţă vom avea în vedere legătura dintre libertatea economică şi venitul pe cap de locuitor şi ritmul de creştere, ca indicatori ai bunăstării şi evoluţiei economice.
Informaţiile înregistrate ilustrează evoluţia ritmului de creştere a venitului mediu pe cap de locuitor în statele în curs de dezvoltare, cu o rată de 1,5 ori mai înaltă în 1990 faţă de cea înregistrată 1980. Până în 2000, venitul mediu pe cap de locuitor a crescut în statele în curs de dezvoltare cu până la 3,4 ori - o rată de două ori mai mare faţă de cea înregistrată în statele dezvoltate[2].
Figura 1 ilustrează relaţia dintre libertatea economică şi venitul pe cap de locuitor[3], ca indicator al bunăstării. Statele incluse în studiu sunt ierarhizate în funcţie de nivelul performanţelor înregistrate în domeniul libertăţii economice şi grupate în cincimi. Se poate observa, în mod evident, relaţia pozitivă între libertatea economică şi nivelul veniturilor. Statele incluse în categoria celor mai libere, au înregistrat un venit mediul pe cap de locuitor de 25.062$, faţă de numai 2.409$ în grupa statelor cu cel mai redus nivel de libertate. Rezultatele se justifică prin faptul că libertatea economică stimulează proprietatea privată, activitatea antreprenorială şi astfel producţia de bunăstare, garantându-le proprietarilor de capital posibilitatea de a păstra o parte cât mai mare din rezultatul eforturilor productive. Intervenţia guvernamentală prin fiscalitate şi politicile de redistribuire, destimulează iniţiativa antreprenorială şi producţia de avuţie, perpetuând sărăcia şi regresul economic.
De asemenea, după cum se poate observa din Figura 2, ritmul de creştere este mai ridicat pentru statele a căror libertate economică este superioară – 2,5% în grupa statelor cu cel mai ridicat nivel de libertate, faţă de numai 0,8% în statele de la extrema opusă [4]. Explicaţia anterioară este valabilă şi în acest caz. Ritmul de creştere fiind un indicator al dinamicii activităţii antreprenoriale, va fi superior în cazul statelor în care barierele intervenţiilor guvernamentale de natură prohibitivă în faţa manifestărilor antreprenoriale sunt mai reduse. De aceea politicile de descentralizare economică şi relaxare fiscală stimulează activitatea economică, a cărei dinamică se reflectă în evoluţia ritmului de creştere.
Libertatea economică şi şomajul
Se apreciază că venitul pe cap de locuitor, măsurat în conturile balanţei naţionale de venituri şi cheltuieli, este un indicator insuficient pentru aprecierea bunăstării individuale, adăugându-i acestuia analiza şomajului şi a raportului de putere angajator – angajat, ca indicatori ai distribuţiei veniturilor în economie. Ca urmare a acestui demers, guvernele au demarat politici de reducere a şomajului prin întărirea puterii sindicatelor, stabilirea unor salarii minime ridicate şi alte reglementări privind negocierea şi aplicarea contractelor de muncă, adică prin intensificarea intervenţiei şi reducerea libertăţii economice. Dar s-au dovedit aceste măsuri viabile în reducerea şomajului şi stimularea căutării unui loc de muncă?
Iată dovezi empirice care vin să confirme postulatele apriorice. Rezultatele analizei întreprinse de Institutul Fraser asupra relaţiei dintre libertatea economică şi rata şomajului sunt ilustrate în Figura 3: Libertatea Economică şi Şomajul.
Figura 3: Libertatea Economică şi Şomajul
Această ilustrare grafică reflectă o relaţie inversă între libertatea economică şi nivelul şomajului. Astfel statele în care guvernul se implică activ în activitatea economică – în mod particular în reglementarea pieţei muncii – au înregistrat un nivel al şomajului mai ridicat 13%, faţă de statele cu o libertate economică ridicată – numai 5,2%. De asemenea, se poate observa un trend descendent al nivelului şomajului pe măsura creşterii libertăţii economice – grupa statelor cu un nivel mediu al libertăţii, în care rata şomajului este mai ridicată cu 0,2%, faţă de grupa anterioară a statelor „mai puţin libere”. În consecinţă, se poate concluziona că restrângerea libertăţii angajatorilor, pe de o parte şi a angajaţilor, pe de altă parte, conduce la dezavantaje pentru ambele părţi şi în consecinţă la creşterea şomajului.[5]
Întrebarea este când şi în ce măsură un asemenea adevăr va fi luat în considerare de către oficialii legiuitori, când vor dori să intervină pentru protejarea raporturilor de muncă faţă de condiţiile nemiloase ale pieţei?
Libertatea economică şi dezvoltarea umană
Ipoteza că indicatorii macroeconomici reprezintă o măsură insuficientă a bunăstării umane a stat la baza căutării unui alt indicator care să cumuleze rezultatele performanţelor sociale înregistrate le nivel global. În acest sens, prin cercetările demarate prin Programul de Dezvoltare al Naţiunilor Unite (PDUN) s-a conturat Indicatorul Dezvoltarii Umane (IDU [6]), ca măsură a tendinţelor înregistrate la nivel social, în domenii precum mortalitatea infantilă şi cea în rândul adulţilor; speranţa de viaţă; nivelul analfabetismului în rândul populaţiei adulte; numărul de elevi înregistraţi în învăţământul primar; ajutoarele internaţionale; nivelul sărăciei ş.a. Precum se poate observa şi din graficul ilustrat în Figura 4, performanţele ridicate în dezvoltarea umană, corespund unui nivel ridicat de libertate economică, iar pe măsură ce nivelul de intervenţionism creşte, indicatorii dezvoltării umane înregistrază performanţe din ce în ce mai reduse.
Figura 4: Libertatea Economică şi Dezvoltarea Umană
Graficul anterior are la bază metodologia de calcul folosită de Naţiunile Unite. Astfel Indicatorul Dezvoltării Umane este măsurat pe o scară de la 0 la 1 – un indicator mai apropiat de „0” reflectând un nivel redus de dezvoltare, în timp ce apropierea de „1” denotă creşterea nivelului de dezvoltare umană. Se observă uşor corelaţia strânsă existentă între gradul de libertate economică şi IDU. Ţările încadrate în cincimea celor mai puţin libere înregistrează o valoare de 0,5 a Indicelui Dezvoltării Umane, în timp ce ţările considerate a fi cele mai libere se apropie de valoarea maximă a dezvoltării umane.
[1] De o relevanţă deosebită în această privinţă sunt studiul Institutului Fraser Economic Freedom of The World. Anual Report, cel al Institutului Heritage Index of Economic Freedom, precum şi cel demarat de Banca Mondială în colaborare cu diverse instituţii academice, asupra dezvoltării umane – Human Development Report.
[2] După două decenii în care venitul mediu pe cap de locuitor a înregistrat o creştere negativă, în 2000 acesta a înregistrat în Africa de Sud o creştere cu 1,2%. Este devreme să considerăm iniţiativa de creştere economică ca trend, însă numărul statelor din regiune care evoluează în acelaşi sens este din ce în ce mai mare, ca urmare a dereglementărilor şi creşterii independenţei individuale faţă de constrîngerile autorităţilor de conducere.
[3] Venitul pe cap de locuitor este calculat în dolari americani, pe baza parităţii puterii de cumpărare, faţă de anul 2000.
[4] În ultimul timp, literatura economică de specialitate foloseşte din ce în ce mai des, în studii de mare amploare, ILE (Indicatorul Libertăţii Economice), ca variabilă determinantă pentru explicarea ceşterii economice. Eston şi Walker, spre exemplu, consideră „Libertatea economică este la fel de importantă şi ca model de creştere a bunăstării”. De asemenea, Gwartney, Lawson şi Holcombe consideră că „Există o legătură puternică între creşterea libertăţii economice ..... şi creşterea economică. Această relaţie de cauzalitate rămâne valabilă şi după ce a fost luat în considerare capitalul fizic şi uman”. Farr, Lord şi Wolfenberger (1998:8) au acceptat existenţa unei relaţii de determinism între libertate şi dezvoltare economică – în sensul descris de Friedman, prin care creşterea libertăţii economice conduce la dezvoltare. Spre deosebire de Friedman, cei trei susţin manifestarea unei duble cauzalităţi, atât dinspre libertate spre dezvoltare, cât şi invers. Însă argumentele pe care aceştia le aduc în susţinerea ipotezei unei cauzalităţi bipolare nu sunt suficiente. Mai mult, realitatea ultimilor ani evidenţiază avântul economiilor Est-Asiatice, ca rezultat al liberalizării comerţului şi al relaxării reglementărilor legislative. Pe de altă parte, performanţele economice de care Europa Occidentală şi SUA se bucură, nu au condus la dereglementare şi creşterea libertăţii acestora. Astfel bipolaritatea identificată de cei trei economişti, pare a fi mai degrabă rezultatul unor situaţii istorice, particulare, fără a exista argumente concrete care să justifice generalizarea ei.
[5] Franţa este recunoscută datorită protecţionismului ridicat la nivelul pieţei muncii şi datorită reticenţei populaţiei franceze în ceea ce priveşte politicile de dereglementare, aspecte care au contribuit la manifestarea conflictelor care au afectat economia franceză în ultima perioadă. Un exemplu recent este Legea Primului Contract de Muncă, adoptată de Parlamentul Francez la 3 martie 2006, potrivit căreia angajatorii pot concedia fără motiv, persoanele sub 26 de ani, angajate în perioada de probă, sub pretextul reducerii şomajului în rândul tinerilor, care se ridică în prezent până la 23%. Acest demers legislativ a scos în stradă sute de studenţi care şi-au manifestat dezacordul faţă de conţinutul legii, opunându-se promulgării acesteia. De asemenea, Guvernul din România în dorinţa de a sprijini piaţa muncii şi tinerii angajaţi cu un salariu minim pe economie, a propus ridicarea acestuia de la 30% la 50% din salariul mediu pe economie (cota practicată în UE). Un asemenea demers va determina dimpotrivă, desfiinţarea a numeroase locuri de muncă şi creşterea şomajului, mai ales în rândul tinerilor, a căror lipsă de experienţă descurajează iniţiativele angajatorilor de a-i angaja pentru un salariu minim, mai ridicat. Ca şi în celelalte ramuri ale economiei, măsurile protecţioniste la nivelul pieţei muncii contribuie la accentuarea efectelor recesiunii prin care trece în momentul de faţă întreaga Europă. Absenţa şi limitarea libertăţii economice la nivelul pieţei muncii, se reflectă din ce în ce mai mult în nemulţumirile salariaţilor, disponibilizările masive determinate de limitele minimale ridicate şi fiscalitatea impuse de guverne, ceea ce au determinat creşterea şomajului şi dezvoltarea tot mai intensă a unei pieţe ilegale a muncii.
[6] Uneori acest indicator este în mod eronat utilizat pentru a argumenta în favoarea unui nivel ridicat de intervenţie guvernamentală, în vederea îmbunătăţirii conjuncturii sociale, în defavoarea dereglementării legislative. Canada este în acest sens, ţara aflată pe prima poziţie în ierarhia realizată în cadrul PDNU. Această poziţie este folosită de guvernul canadian pentru a justifica creşterea disproporţiei dintre PIB-ul real al Canadei şi cel al Statelor Unite. De asemenea, în timpul anilor ’70, politicile guvernului cubanez de susţinere a creşterii ratei de alfabetism şi a accesului la serviciile medicale, au fost folosite ca exemplu politică de succes de susţinere a dezvoltării economice şi sociale.