Principalele preocupări ale acestei secţiuni constau în explicarea modului de articulare a teoriei economice (pozitive) a drepturilor de proprietate şi în înţelegerea faptului că fenomenul de creaţie juridică a proprietăţii este inseparabil de analiza economică. Voi încerca să argumentez faptul că, în absenţa unei teorii pozitive a drepturilor de proprietate, economiştii nu pot avea pretenţia să înţeleagă anevoiosul drum al dezvoltării economice.
La sfârşitul anilor ’’60, un grup de economişti a încercat să remedieze deficienţele analitice care decurgeau din inexistenţa unei teorii economice a drepturilor de proprietate, utilizând instrumentarul neoclasic în vederea examinării originilor proprietăţii. Aceste explicaţii iniţiale sunt asociate de cunoscuţi economişti moderni unei „teorii naive a drepturilor de proprietate” [1]. Naivitatea, un atribut oarecum nedrept pentru inovaţiile ştiinţifice, se referă la faptul că teoria „caută să explice dezvoltarea drepturilor exclusive (de proprietate) fără modelarea explicită a instituţiilor sociale şi politice” (Eggertsson, 1990:250).
Studiul lui Demsetz din 1967 constituie explicaţia devenită „clasică” a teoriei naive a drepturilor de proprietate [2]. Teza sa este că „drepturile de proprietate se dezvoltă pentru internalizarea externalităţilor, atunci când câştigurile internalizării devin mai mari decât costul internalizării… Fiind date preferinţele unei comunităţi …[proprietate privată versus proprietate de stat], emergenţa unor noi drepturi de proprietate va avea loc ca răspuns la schimbări în tehnologie şi în preţurile relative” (Demsetz, 1967:350). Această teorie este utilizată pentru explicarea apariţiei proprietăţii private a vânătorilor indieni din estul Canadei unde, la începutul secolului al XVIII-lea, s-au dezvoltat drepturi exclusive prin delimitarea teritoriilor de vânătoare a castorilor. Într-o perioadă anterioară, atunci când indienii vânau castori pentru asigurarea propriului consum, drepturile exclusive erau inexistente. Dezvoltarea schimbului comercial de blănuri a generat intensificarea bruscă a activităţii de vânătoare, iar interesul maximizării avuţiei presupunea iniţierea unor eforturi de protejare a resurselor de vânat, până la un nivel ce maximizează valoarea prezentă a acestora. Aşadar, această teorie sugerează că,caeteris paribus, apariţia unor drepturi exclusive va diminua pericolul reducerii drastice a populaţiei de castori şi, odată stabilizată, aceasta va putea chiar să crească.
Atâta vreme cât valoarea anticipată a unor resurse depăşeşte valoarea sa curentă, proprietarii acestora vor câştiga dacă păstrează resursele respective pentru viitori utilizatori. Funcţia protectivă şi de conservare a proprietăţii private poate fi evidenţiată prin cercetarea structurilor alternative de drepturi de proprietate aplicate în cazul animalelor. Absenţa proprietăţii private a condus la exploatarea excesivă a unor animale precum bizonul, balena şi castorul. O dovadă elocventă a importanţei proprietăţii private este oferită de problema protecţiei elefanţilor în Africa [3].
Totuşi, pe baza aceluiaşi tip de exemplu, Demsetz arată că indienii din America de sud-vest au eşuat în dezvoltarea unor drepturi de proprietate similare, datorită existenţei unor costuri relativ înalte şi avantaje scăzute din stabilirea drepturilor exclusive asupra terenurilor de vânătoare. Principala explicaţie constă în faptul că în sud-vestul Americii nu existau animale de importanţă comercială asemănătoare castorilor, cel mai adesea fiind vorba de specii ce cutreieră suprafeţe întinse. (Demsetz, 1967:353). Această abordare economică a drepturilor de proprietate a fost succesiv rafinată prin încorporarea explicită a costului excluziunii, în raport de avantajele aşteptate în urma introducerii drepturilor exclusive.
Un asemenea modelul a fost prezentat pentru prima dată de Anderson şi Hill (1975), cu privire la evoluţia drepturilor exclusive faţă de pământuri, apă şi vite în marile câmpii ale Americii de Vest, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea [4]. Diagrama evidenţiază activităţile de definire şi aplicare a drepturilor de proprietate, cum ar fi împrejmuirea terenurilor, spre exemplu. Scăderea preţurilor inputurilor activităţii de excludere sau schimbarea tehnicilor necesare (spre exemplu, introducerea sârmei ghimpate în 1874) determină reducerea costului marginal şi stimulează eforturile de excludere.
Curba venitului marginal, ce arată cererea de excludere, creşte odată cu sporirea valorii activelor supuse excluderii şi a probabilităţii violării proprietăţii. Spre exemplu, în cel de-al doilea caz, câinii de pază, alarmele şi sistemele de protecţie vor aduce avantaje mai mari decât în perioada anterioară.
Explicarea apariţiei drepturilor de proprietate în virtutea evaluării avantajelor relative ale activităţii de excludere constituie piatra de rezistenţă a teoriei naive a drepturilor de proprietate. Conceptual, acest model pare să funcţioneze rezonabil în situaţiile în care procesele politice sunt relativ neimportante, aşa cum este cazul colonizării Americii de Vest, datorită concentrării autorităţii politice în partea de est a continentului. Ca rezultat, are loc dezvoltarea unor instituţii extra-legale şi a acordurilor voluntare locale nesusţinute de acţiunile vreunei autorităţi centrale. De altfel, pretenţia unui asemenea model se concentrează asupra posibilităţii explicării emergenţei drepturilor de proprietate fără necesitatea dezvoltării unei teorii explicite a statului şi proceselor politice. De asemenea, în acelaşi cadru analitic, anumiţi autori au explicat şi evoluţia istorică a drepturilor comunale exclusive către drepturi individuale exclusive.
Rolul guvernului în teoria naivă a drepturilor de proprietate este unul implicit, pasiv (Eggertsson, 1990:271). Se consideră valabilă ipoteza că statul va stabili şi proteja o structură a drepturilor de proprietate care va permite tuturor indivizilor maximizarea avuţiei, prin captarea avantajelor furnizate de specializare şi schimb.
Această perspectivă concurează concluziile abordărilor lui Furubotn şi Pejovich, potrivit cărora „o teorie a drepturilor de proprietate nu poate fi cu adevărat completă fără o teorie a statului…” [5]. Aceasta înseamnă că economia politică a statului-naţiune devine un pas necesar în completarea teoriei naive a drepturilor de proprietate. Însă apariţia şi manifestarea drepturilor de proprietate aparţin unui proces istoric a cărei evoluţie este cu mult anterioară celei a statului modern.
Recunoaşterea rarităţii, ca sursă primară a conflictului, constituie primul pas al acceptării necesităţii apariţiei dreptului de proprietate [6]. Mai mult decât atât, manifestarea instituţiei legii cutumiare în condiţiile societăţilor primitive a demonstrat că, în ciuda convingerilor lui Hobbes şi Locke, un sistem de proprietate poate emerge fără existenţa unui conclav iniţial. De asemenea, numeroase exemple istorice evidenţiază producerea legii în absenţa unei „autorităţi” centrale cu putere coercitivă [7]. Unele dintre ele reprezintă expuneri fascinante ale problemelor legate de emergenţa drepturilor de proprietate, lege cutumiară şi ordine şi cooperare socială în societăţile fără stat („stateless societies”).
Nici o societate nu poate supravieţui dacă îi lipsesc mecanismele instituţionale necesare constrângerii liberului acces la resursele rare, necesare satisfacerii nevoilor umane nelimitate. Constrângerea liberului acces şi apariţia drepturilor exclusive (de proprietate) sunt consecinţele a patru categorii de factori corelaţi în diferite grade: (1) excluderea prin violenţă sau ameninţare cu violenţa; (2) sisteme de valori sau ideologii care afectează stimulentele individuale şi diminuează costurile excluderii; (3) datini şi legi cutumiare, precum regulile informale ale ordinii sociale din „stateless societies”; (4) regulile formale impuse de stat şi agenţiile guvernamentale, incluzând aici constituţia, legea comună, actele legislative. Eggertsson (1990:284) arată că toate societăţile şi organizaţiile, inclusiv statul modern, depind de existenţa anumitor instituţii informale şi sisteme de valori care să prevină accesul liber la resursele rare şi distrugerea avuţiei.
Deşi utilizarea studiilor istorice, în scopul verificării concluziilor ştiinţifice, constituie un mijloc inadecvat de evaluare a valabilităţii ştiinţifice din perspectiva apriorismului metodologic, nu sunt puţini economiştii ce consideră că studiile istorice pot reprezenta preludiul necesar elaborării explicaţiilor pozitive şi rafinării acestora. Prin invocarea unor exemple istorice consacrate, se demonstrează astfel necesitatea completării teoriei pozitive „clasice” a drepturilor de proprietate şi atenuării caracterului său de „naivitate”.
Cunoaşterea elementară a istoriei economice sau a mecanismelor instituţionale ale sistemelor economice moderne demonstrează imposibilitatea conceperii modelului „clasic” de analiză ca teorie generală a drepturilor de proprietate. Aceasta presupune evaluarea influenţei asupra structurii drepturilor de proprietate a celui de-al patrulea factor imaginat de Eggertsson, ceea ce însemnă recunoaşterea importanţei proceselor politice, acţiunii grupurilor de interese, comportamentului „rent-seeking”, a legislaţiei şi a acţiunilor guvernamentale asupra structurii drepturilor de proprietate.
Voi începe cu expunerea mecanismelor instituţionale ce au permis prezervarea ordinii sociale în absenţa vreunei autorităţi coercitive de tipul statului modern. Este cazul Islandei timpurii între 930 şi 1262 e.n. Conservarea ordinii sociale şi stabilirea de drepturi exclusive sunt rezultatul unui sistem politic ce include un sistem legislativ şi unul al curţilor de justiţie (locale, regionale şi naţionale) – ambele controlate de 36 (mai târziu 39) de căpetenii („chieftains”). Toţi fermierii erau independenţi, însă fiecare dintre ei era „vasalul” unei căpetenii, fiind însă liber în orice moment să opteze pentru altă căpetenie. Căpităniile (moşiile căpeteniilor, ca delimitare geografică şi jurisdicţională) erau exclusiv private: puteau fi moştenite, cumpărate şi vândute. O persoană avea dreptul să deţină mai multe căpitănii şi să numească căpetenii, dar el însuşi nu putea să administreze decât o căpitănie.
Relaţia dintre vasali şi căpetenii se caracteriza prin drepturi şi obligaţii mutuale, în special pentru rezolvarea conflictelor. În general, persoanele ale căror drepturi erau violate se adresau curţilor de justiţie pentru rezolvarea litigiilor [8]. Instituţia legii era consecinţa unor relaţii consimţite reciproc, producerea ei fiind pe bază privată. Arena politică a Islandei timpurii era asemănătoare cu o piaţă competitivă cu 39 de firme de dimensiuni similare. Fiecare „firmă” presupunea existenţa unor convenţii între căpetenie şi vasali în legătură cu protejarea drepturilor de proprietate şi soluţionarea disputelor.
Această organizare socială a dovedit o stabilitate rezonabilă de-a lungul celor două secole de existenţă. Ruperea echilibrului instituţional al sistemului a fost favorizată de: (1) consolidarea poziţiei căpeteniei în raport cu vasalii săi datorită expansiunii demografice ce a determinat creşterea preţului relativ al pământului şi accentuarea diferenţelor sociale; (2) concentrarea celor 39 de firme competitive în câteva căpitănii oligarhice. De asemenea, introducerea „dijmei” în 1097 a însemnat începutul „fiscalităţii” şi a transformat radical structura de putere a ţării [9]. Drept consecinţă, prin anii 1220, toate căpităniile ţinutului erau deţinute de şase familii care s-au angajat în lupta pentru puterea politică. Odată ce „căpeteniile au devenit îmbuibate de noţiunile regalităţii şi regii norvegieni au devenit interesaţi de Islanda”, colapsul organizării sociale devenise inevitabil (Eggertsson, 1990:310).
Următoarea expunere ia în considerare presiunea puternică din partea anumitor fenomene economice şi demografice asupra evoluţiilor instituţionale ce au contribuit la naşterea proprietăţii individuale de tip „modern”, evidenţiind desigur rolul proceselor politice în cristalizarea instituţiei dreptului de proprietate.
Rădăcinile structurilor sociale moderne se află în pactul feudal al Europei Medievale. În această epocă nu a existat nici un drept de proprietate demn de acest nume, nici chiar la nivel de nobilime sau monarhie. Conceptul de proprietate a apărut progresiv în contextul unui joc de forţe economice care au alterat treptat „rentabilitatea” relaţiilor feudale. Este rezultatul unei evoluţii ce poate fi descrisă ca având, mai mult sau mai puţin, o natură contractuală.
Ca rezultat al prăbuşirii Imperiului Roman, primul mileniu se încheie cu o lungă perioadă de haos politic şi economic. Europa Occidentală era un continent slab populat, constituit din mici comunităţi relativ izolate, organizate autarhic în jurul castelelor senioriale.
Cea mai comună condiţie socială a epocii era „şerbia”. Nobilimea feudală îndeplinea o funcţie asemănătoare căpităniilor Islandei timpurii: aceea de asigurare a „serviciilor publice” fundamentale, fără de care nici o comunitate nu poate funcţiona şi care aparţine astăzi statului: securitatea şi justiţia. În schimb, şerbii participau cu forţa lor de muncă. Totuşi, la nivel individual, era conservată libertatea de a părăsi satul său în schimbul condiţiilor oferite de alte fiefuri feudale.
Existenţa acestei libertăţi naşte problema „competiţiei jurisdicţionale”. În ceea ce priveşte mâna de lucru, seniorii epocii sunt, unii faţă de alţii, într-o poziţie de concurenţă destul de asemănătoare cu cea a întreprinderilor moderne ce licitează factorii de producţie pe pieţe concurenţiale. Raritatea „capitalului uman” datorată condiţiilor demografice precare impune limite naturale în exercitarea puterii senioriale. Mobilitatea factorului muncă reflectă preferinţele individuale pentru „serviciile publice” locale, ca rezultat al evaluării ofertelor competitive de bunuri publice.
Cantitatea de muncă furnizată pe pământurile senioriale sau pentru obligaţiile comune era fixată într-o manieră precisă, o dată pentru totdeauna, pe bază cutumiară şi de uzanţe. Astfel, seniorii nu dispun de libertatea redefinirii după bunul lor plac a termenilor „contractului”, adică a numărului de zile de muncă pe care fiecare şerb trebuia să le asigure pe domeniul seniorial. Individul rămâne proprietarul unei părţi importante din timpul său, în vederea satisfacerii nevoilor familiale prin punerea în valoare a terenurilor comunale, destul de abundente în secolele al X-lea şi al XI-lea. „Venitul” fiecărei familii era calculat în funcţie de aportul în muncă la organizarea comunitară; fiecare familie percepea acest venit nu sub formă de salariu, ci sub forma unui drept de uzufruct în ce priveşte produsele unei parcele de teren determinate. Munca depusă, a cărei dimensiune este fixată prin cutumă, constituie, într-o anumită măsură, achitarea unui impozit personal în natură către senior, drept contraprestaţie faţă de serviciile de protecţie şi justiţie.
Funcţionarea acestui sistem nu se bazează pe nici un drept de proprietate, în accepţiunea modernă a termenilor. Seniorul nu este proprietarul domeniului respectiv şi cu atât mai puţin al şerbilor, ci doar beneficiarul unei anumite „delegări de putere” efectuate de suzeranul său. De fapt, este vorba de un sistem complex de obligaţii reciproce, răsplătite printr-o succesiune a drepturilor de uzufruct. Contrar aparenţelor, sistemul şerbiei nu este propriu-zis un regim de exploatare. Aceasta s-ar întâmpla dacă seniorul (precum statul modern) ar fi putut modifica discreţionar, în avantajul său, termenii „contractului” de şerbie. Însă rata de schimb între „impozitul-muncă” şi „serviciile publice” a fost fixată odată cu constituirea fiefului feudal, în raport de practicile cutumiare locale.
Aceasta înseamnă că, pentru o foarte lungă perioadă de timp, valoarea reală a termenilor schimbului se modifică odată cu variaţia randamentelor agricole, pe de o parte, şi cu evoluţia preţurilor, pe de altă parte (Lepage, 1978:101).
Creşterea preţurilor semnifică sporirea veniturilor nobililor feudali din exploatarea domeniilor lor, în raport cu volumul serviciilor publice prestate, care rămâne practic neschimbat. Termenii pactului feudal se modifică în favoarea nobililor: ţăranul furnizează aceeaşi cantitate de timp de muncă şi produce o valoare monetară superioară, însă primeşte aceeaşi contraprestaţie în termenii serviciilor publice. Are loc creşterea ratei reale a „impozitului”. Situaţia este inversă dacă are loc scăderea preţurilor.
Creşterea productivităţii medii a activităţilor agricole înseamnă că, la cantitatea de muncă egală, are loc creşterea producţiilor domeniilor feudale. De asemenea, termenii schimbului se modifică, în valoare realativă, în favoarea nobililor. Această situaţie a prevalat de-a lungul primei părţi a Evului Mediu, odată ce avântul colonizării, favorizând dezvoltarea economiei de schimb, a generat o creştere sensibilă a randamentelor agricole. Invers, scăderea productivităţii medii a muncii în cadrul sistemului şerbiei antrenează un transfer social în favoarea ţăranilor: este situaţia ce caracterizează sfârşitul secolului al XIII-lea, deoarece calitatea terenurilor ce puteau fi atrase în activitatea agricolă era tot mai slabă.
Potrivit lui Douglass North, fenomenul demografic este factorul central în explicarea evoluţiei aranjamentelor instituţionale [10]. În cadrul societăţii europene medievale, creşterea populaţiei este forţa de dezechilibru care perturbă funcţionarea sistemului. Diversitatea densităţii populaţiei (a raportului capital/muncă), varietatea condiţiilor naturale şi climaterice favorizează specializarea producţiei agricole şi consolidarea schimburilor comerciale. Totuşi, cea mai importantă consecinţă este modificarea raportului relativ al factorilor de producţie: capitalul (pământul) devine rar, iar factorul muncă devine relativ abundent.
Inversarea raportului factorilor de producţie determină deteriorarea relativă a situaţiei nobilimii. Valoarea reală a „impozitului” pe care ţăranii îl varsă sub formă de prestaţii personale scade în raport cu cantitatea de servicii publice furnizate în sistemul şerbiei. Această modificare a termenilor schimbului, corelată cu creşterea populaţiei fiefurilor feudale în momentul în care agricultura intră într-o perioadă de randamente descrescătoare, determină seniorii feudali să caute formule de „taxare” mai suple, care să le ofere posibilitatea influenţării parităţii schimbului.
Astfel se intensifică tendinţa de eliberare a şerbilor de obligaţiile în natură, în schimbul plăţii unei taxe anuale. Mai exact, ţăranilor li se oferea posibilitatea „răscumpărării” obligaţiilor „fiscale” individuale în schimbul achitării unei taxe forfetare anuale. Aceste condiţii istorice, însoţite de amplificarea tendinţelor dominatoare, coercitive, ale feudalilor, constituie momentul naşterii „impozitului” modern şi, odată cu el, a primei forme de proprietate individuală: în schimbul taxei forfetare, ţăranul obţine deplina proprietate asupra forţei sale de muncă.
Extinderea pieţelor şi dezvoltarea economiei modifică echilibrul raporturilor de suzeranitate în care se găseau membrii pactului feudal. O serie de inovaţii în arta şi tehnica militară conduce la devalorizarea obligaţiilor de muncă militară gratuită în schimbul angajării de bande de mercenari bine pregătiţi. Rezultatul acestor evoluţii constă în întărirea caracterului „exclusiv” al drepturilor seniorului asupra domeniului feudal, manifestat prin acordarea de terenuri în arendă ţăranilor „eliberaţi”. Astfel, dezvoltarea economiei de schimb ruinează treptat baza instituţiilor feudale.
Când pământul devine un bun mai rar şi preţurile produselor agricole cresc, se manifestă creşterea cererii de trenuri agricole. Interesele purtătorilor acestei cereri vizează obţinerea unei definiri precise a drepturilor şi datoriilor fiecăruia, în vederea garantării caracterului exclusiv al rezultatelor eforturilor lor individuale. Cu cât activitatea antreprenorială este susceptibilă să producă beneficii mai importante, cu atât titularii de drept ai acestor beneficii sunt dispuşi să aloce resurse mai însemnate pentru dobândirea exclusivităţii. Este vorba de fenomenul clasic al creării de drepturi de proprietate: raritatea stimulează creşterea cererii de mecanisme de protecţie şi, în unele cazuri, şi producţia acestora.
În sensul ciclului malthusian, prosperitatea economică provoacă un feed-back brutal. Creşterea populaţiei depăşeşte creşterea producţiei iar consecinţele constau în diminuarea drastică a populaţiei europene. [11]Scăderea populaţiei provoacă reconstituirea preţului relativ al factorilor de producţie: valoarea capitalului funciar scade în raport cu valoarea „input-ului” muncă. Terenurile de slabă calitate sunt abandonate iar fiefurile feudale intră din nou în jocul „concurenţei jurisdicţionale” pentru atragerea mâinii de lucru. Nobilimea încearcă să reinstaureze condiţii definitorii ale sistemului şerbiei, însă raritatea factorului muncă împiedică această tendinţă. Necesitatea păstrării ţăranilor determină feudalii să permită generalizarea formulei de „închiriere pe viaţă” a terenurilor agricole. Depresiunea demografică face ca, treptat, nobilul să abandoneze aceste drepturi „locatarilor” fiefului feudal.
Creşterea puternică a preţurilor de-a lungul secolului al XVI-lea (în Anglia preţurile cerealelor s-au multiplicat de patru ori) a determinat sporirea valorii pământului, într-o manieră spectaculoasă, în raport cu valoarea muncii. Totuşi, dreptul de exploatare şi accesul la terenurile agricole devin costisitoare, chiar inaccesibile pentru cei care nu beneficiază deja de statutul „închirierii pe viaţă”. Scăderea preţului relativ al factorului muncă face ca, pe terenurile domeniale, nobilimea să aibă interesul să substituie mâna de lucru servilă cu una salariată, devenită mai ieftină. Sistemul şerbiei îşi epuizase astfel potenţialul. Modificarea structurii costurilor şi preţurilor relative a făcut ca şerbia să devină o instituţie perimată. În general, terenurile agricole încep să fie lucrate de fermieri şi/sau salariaţi liberi în deciziile lor, ceea ce înseamnă naşterea propriu-zisă şi recunoaşterea proprietăţii individuale.
Deşi secolul al XI-lea s-a caracterizat prin numeroase inovaţii tehnice – mai ales în agricultură (apariţia asolementului trienal), totuşi difuzarea lentă a acestor inovaţii nu au generat progrese suficiente pentru întreruperea ciclului malthusian. În secolele XVII şi XVIII, un nou val de inovaţii se răsfrânge asupra agriculturii europene, însă de data aceasta rezultatele sunt foarte diferite: este vorba de „revoluţia agricolă” ca preludiu a ceea ce va fi denumit revoluţia industrială. Cum pot fi explicate diferenţele în difuzarea şi manifestarea inovaţiilor agricole? Răspunsul adecvat constă în evaluarea diferenţelor de reacţie a inovaţiilor nu prin caracteristicile progresului tehnic, ci prin evoluţia înregistrată în structura drepturilor de proprietate între cele două perioade. Drepturile de proprietate (funciară) caracteristice secolului al XVII-lea sunt mult mai favorabile (printr-un caracter exclusiv mai pronunţat) difuzării masive a inovaţiilor decât cele specifice secolului al XII-lea.
Invocarea istoriei evoluţiilor instituţionale permite degajarea unui corolar fundamental al teoriei pozitive drepturilor de proprietate: constrângerile tehnologice şi structurarea puterii politice în cadrul diferitelor societăţi influenţează semnificativ formarea drepturilor de proprietate.
[1] Thráinn Eggertsson, Economic behavior and institutions, Cambridge University Press, 1990, p. 250.
[2] Harold Demsetz, Toward a Theory of Property Rights, American Economic Review 57, (mai, nr. 2), 1967, p. 347-359.
[3] În prezent, în Kenya, elefanţii se plimbă liberi pe terenuri neîngrădite. Pentru protejarea elefanţilor de braconierii aflaţi în căutarea valorosului fildeş, guvernul kenyan a interzis toate utilizările comerciale ale elefantului, excepţie făcând cele turistice. Ca urmare a acestei politici, numărul de elefanţi a scăzut în Kenya de la 65.000 la 19.000. Celelalte ţări din centrul şi estul Africii care au adoptat aceleaşi măsuri au înregistrat şi ele experienţa reducerii numărului de elefanţi. Din contră, în Zimbabwe este permisă vânzarea de fildeş şi piei de elefant, însă localnicii pe terenurile cărora trăiesc elefanţii au drepturile de proprietate asupra acestora. După constituirea drepturilor de proprietate asupra elefanţilor, în Zimbabwe numărul de elefanţi a crescut de la 30.000 la 45.000. De asemenea, numărul de elefanţi a crescut şi în celelalte ţări care au adoptat o politică similară – Botswana, Africa de Sud, Namibia. (James Gwartney, Richard Stroup, Economie şi prosperitate. Introducere în teoria şi practica progresului economic, Ed. Alutus-D, Bucureşti, 1995, p. 127)
[4] Terry Anderson, P.J. Hill, The Evolution of Property Rights: A Study of the American West, Journal of Law and Economics, 18 (no. 1), 1975.
[5] Eirik Furubotn, Svetozar Pejovich, Property Rights and Economic Theory: A Survey of Recent Literature, The Journal of Economic Literature 10, (no.4), 1972.
[6] „Proprietatea, în sensul său larg, pentru a nu include doar aspectele materiale,…este singura soluţie pe care omul a descoperit-o la problema reconcilierii libertăţii individuale cu absenţa conflictului”. Într-adevăr, absenţa conflictului poate fi obiectivul primar al convenţiilor asupra existenţei drepturilor exclusive, în condiţiile unor probabilităţi scăzute de câştigare a confruntărilor violente, precum în multe societăţi animale unde „delimitarea teritoriului sau «proprietatea»…serveşte…eliminării luptelor inutile” (Friedrich von Hayek, Droit, législation et liberté, I, Quadrige/Press Universitaires de France, 1980, p. 91).
[7] A se vedea studiile lui Bruce Benson, Economic Freedom and the Evolution of Law (Cato Journal, vol. 18, 1998), Customary Law as a Social Contract: International Commercial Law (Constitutional Political Economy, vol. 2, 1992), Emerging From Hobbesian Jungle: Might Takes and Makes Rights (Constitutional Political Economy, vol. 5, 1994).
[8] David Friedman a arătat că structura drepturilor de proprietate în Icelandic Commonwealth era suficient de bine definită, chiar comparată cu structura drepturilor de proprietate sub constrângere publică, din societăţile cu instituţii legale formale. (Private Creation and Enforcement of Law: A Historical Case, Journal of Legal Studies 8, no. 2, 1979).
[9] Introducerea dijmei în Islanda a fost un eveniment relativ paşnic, în timp ce în ţările vecine a generat multă tulburare politică. Cu titlu de amănunte istorice, dijma însemna 1% din avutul net iar jumătate era repartizată preoţilor şi bisericilor, sub administrarea căpeteniilor. În alte ţări ale Europei nordice dijma era fixată la 10% din venitul net. În Islanda, un sfert din dijmă era alocată celor doi episcopi ai ţării, care astfel au devenit mai bogaţi decât orice căpetenie. Biserica a devenit cea mai importantă forţă a comunităţii, concentrarea căpităniilor începând cu districtele agricole bogate din jurul scaunelor episcopale.
[10] Douglass North, Structure and Change in Economic History, New York: W. W. Norton, 1981, capitolul 7.
[11] Foametea (cea mai severă fiind cea din 1315-1317) şi marile epidemii (în special ciuma anilor 1350) cuprind întreaga Europă. De la 73 milioane de locuitori, Europa nu număra mai mult de 45 de milioane în anul 1400, iar un secol mai târziu în jur de 65 de milioane.