De la scrierile lui Spencer din 1884, la cele ale lui Orwell din 1984

Share:

În anul 1884, Herbert Spencer a scris ceea ce a devenit foarte rapid o carte celebră, „Individul împotriva statului”. Cartea este rareori menţionată în prezent şi adună praful de pe rafturile bibliotecilor – în cazul în care se mai găseşte pe rafturile acestora. Opiniile politice ale lui Spencer sunt considerate de majoritatea scriitorilor de astăzi ca fiind politici de „laissez faire”, şi prin urmare discreditate. Dar orice persoană deschisă la minte, care citeşte sau reciteşte în prezent „Individul împotriva statului” va fi probabil surprinsă de două lucruri. Primul dintre ele este legat de clarviziunea misterioasă prin care Spencer a prevăzut încălcările statului asupra libertăţii individuale, mai ales în domeniul economic. Cel de-al doilea aspect este legat de măsura în care aceste încălcări au avut deja loc în anul 1884, anul în care a fost scrisă cartea. Generaţia actuală a fost determinată să creadă că preocuparea guvernului pentru „dreptatea socială” şi pentru situaţia dificilă a celor nevoiaşi a fost un lucru care chiar nu exista până la „Noua Învoială” sau „Noua Orientare”, o serie de programe economice adoptate începând cu 1933. Anii de dinainte au fost descrişi ca perioade când nimănui nu îi păsa, când politicile de „laissez faire” erau agresive, când toată lumea care nu a reuşea în competiţia acerbă era lăsată să moară de foame. 

Cu toate acestea, uimirea iniţială a celui care începe să citească „Individul împotriva statului” se poate estompa înainte de a ajunge la jumătate, deoarece o cauză a surprinderii este explicată de cealaltă jumătate. Tot ceea ce a făcut Spencer a fost să proiecteze şi să extrapoleze în viitor tendinţele legislative existente în anul 1880. Acest lucru a avut loc deoarece Spencer a fost foarte îngrozit de aceste tendinţe, pe care le-a recunoscut mult mai puternic decât contemporanii săi şi a putut să înţeleagă mult mai clar unde s-ar ajunge dacă aceste tendinţe ar continua fără oprelişti.

Chiar şi în prefaţa cărţii „Individul împotriva statului”, Spencer a subliniat: „creşterea libertăţii a fost urmată, de fapt, de o scădere a libertăţii.”

„În fiecare an au fost adoptate reglementări într-un număr tot mai mare, împiedicând cetăţeanul să acţioneze în direcţiile în care acţiunile sale erau necontrolate anterior, şi impunând realizarea unor acţiuni care anterior erau sau nu îndeplinite, în funcţie de opţiunea fiecăruia; în acelaşi timp poverile fiscale au restricţionat, de asemenea, libertatea prin diminuarea acelei părţi din venit pe care individul o poate utiliza aşa cum îşi doreşte, şi sporind partea luată de la el pentru a fi cheltuită de agenţii publici aşa cum vor.”

În primul capitol, „The New Toryism”, Spencer susţine ca „majoritatea celor care devin acum liberali sunt conservatorii de un alt tip”.Liberalii din zilele sale, subliniază el, „au pierdut deja din vedere adevărul că în trecut liberalismul a luptat în mod obişnuit pentru libertatea individuală, împotriva constrângerilor statului”.  

Aşadar, schimbarea completă a abordării anglo-americane, prin care a fi „liberal” astăzi a ajuns să însemne în primul rând a fi intervenţionist, începuse deja în 1884. De asemenea, au fost făcute o serie de „propuneri plauzibile” potrivit cărora „ar trebui să fie organizat un sistem de asigurare obligatoriu prin care, în timpul vieţii lor, oamenii să fie forţaţi să se asigure pentru momentul în care se vor afla în incapacitate”. Aici este deja vorba despre reglementările prevăzute în Legea americană privind securitatea socială din 1935.

Spencer evidenţiază, de asemenea, implicaţiile anti-libertariene ale unei creşteri a poverii fiscale. Cei care impun taxe suplimentare afirmă de fapt: „până acum aţi fost liber să vă cheltuiţi această parte din câştigurile dumneavoastră în ce fel aţi vrut; de acum, nu mai sunteţi liber să o cheltuiţi, dar noi o vom cheltui pentru beneficiul general.”

Spencer trece apoi la constrângerile pe care sindicatele le impuneau chiar şi atunci membrilor, şi întreabă: „Dacă oamenii folosesc libertatea lor în aşa fel încât să renunţe la libertate, vor fi ei ulterior altceva decât sclavi?”

În cel de-al doilea capitol, „The Coming Slavery”, Spencer atrage atenţia asupra existenţei a ceea ce se numeşte „impuls politic” – tendinţa de intervenţie a statului şi măsurile politice similare pentru a creşte accelerat în direcţia care a fost deja stabilită. Americanii au devenit mult prea familiariazaţi cu acest impuls în ultimii ani.

Spencer ilustrează: „Modelul nescris al unei anchete obişnuite este – Am facut deja acest lucru; de ce ar trebui să nu facem asta?”. „Cumpărarea şi exploatarea stâlpilor de telegraf de către stat (care deja realiza acest lucru în Anglia, în momentul în care a fost scrisă cartea), continuă el, „reprezintă un motiv pentru a îndemna statul să cumpere şi să exploateze căile ferate”. El citează apoi cerinţele unui grup potrivit căruia statul ar trebui să intre în posesia căilor ferate, „cu sau fără compensaţie”.

Statul britanic nu a cumpărat şi nu a exploatat căile ferate până în 1948, cu 65 de ani mai târziu, dar lucrurile s-au întâmplat exact aşa cum se temea Spencer.

Acesta nu este singurul precedent care determină răspândirea constantă a măsurilor intervenţioniste, subliniază Spencer, „ci şi necesitatea care apare pentru a întregi măsurile ineficiente şi pentru a se ocupa de necazurile provocate încontinuu de oameni. Eşecul nu distruge credinţa în agenţiile statului, ci doar sugerează utilizarea mai strictă a lor sau ramificaţii mai largi ale acestora.”

Un aspect pe care el îl redă este modul în care „problemele produse de binefacerea obligatorie sunt acum propuse spre a fi îndeplinite de asigurarea obligatorie.” Astăzi, în America, s-ar putea indica zeci de exemple (de la măsuri menite să vindece „deficitul balanţei de plăţi”, până la multiplicarea constantă a măsurilor de combatere a „războiului” purtat de guvern „împotriva sărăciei”) de intervenţii concepute în principal pentru a elimina relele artificiale provocate de intervenţiile anterioare.

În orice aspect pe care Spencer îl prezintă, ipoteza tacită este următoarea: „Guvernul ar trebui să intervină ori de câte ori ceva nu merge bine... Cele mai multe intervenţii guvernamentale devin... cele mai puternice şi mai frecvente cereri pentru intervenţii.” Fiecare măsură care implică o scutire suplimentară creşte speranţa pentru mai mult.

„Cu cât instrumente intervenţiei publice devin mai numeroase, cu atât mai mult este indusă cetăţenilor ideea că totul este făcut pentru ei şi nimic de către ei. Fiecare generaţie devine mai puţin familiară cu atingerea scopurilor dorite prin acţiuni individuale sau agenţii private; în cele din urmă, agenţiile guvernamentale ajung să fie considerate singurele capabile.” 

„Socialism în întregimea lui” concluzionează Spencer, „implică sclavie... Ceea ce deosebeşte fundamental scalvul este faptul că, în acest caz, munca este realizată sub constrângere pentru a satisface dorinţele altora.” Relaţia permite mai multe gradaţii. Sarcinile fiscale apăsătoare sunt o formă de sclavie a individului la comunitate ca întreg. „Întrebarea esenţială este: cât de mult este obligat individul să lucreze pentru beneficiul altora mai mult decât pentru propriul său beneficiu şi cât de mult poate el să muncească pentru propriul său beneficiu?”

Chiar şi Spencer ar fi privit probabil cu scepticism o previziune potrivit căreia în mai puţin de două generaţii Anglia ar avea rate ale impozitului pe profit cu 90% mai mari, şi potrivit căreia mulţi oameni activi şi ambiţioşi, din Anglia şi Statele Unite, ar fi obligaţi să îşi petreacă mai mult de jumătate din timpul lor să muncească în sprijinul comunităţii şi să aloce mai puţin de jumătate din timpul lor pentru a munci pentru ei şi familiile lor.

Impozitul progresiv pe venit de astăzi oferă o măsură cantitativă a gradului relativ de libertate economică şi servitute a individului.

Cei care cred că locuinţele publice prezintă o evoluţie cu totul nouă vor fi surprinşi să audă că începuturile acestui domeniu - precum şi unele dintre consecinţele sale negative - au fost deja prezente în 1884:

„Acolo unde organismele municipale devin antreprize de construcţii (a scris Spencer), vor scădea în mod inevitabil valorile caselor construite altfel, iar oferta pentru altele va fi controlată. Creşterea numărului de case, în special case de mici dimensiuni, controlată din ce în ce mai mult, trebuie să beneficieze de o cerere tot mai mare din partea autorităţilor locale pentru a compensa oferta deficitară… Şi apoi, când în oraşe acest proces merge atât de departe încât să facă autoritatea locală proprietarul şef al caselor, va exista un precedent bun în favoarea furnizării publice a locuinţelor pentru populaţia din mediul rural, aşa cum a fost propus în Programul Radical şi aşa cum a cerut Federaţia Democrată [care a insistat asupra] construirii obligatorii de locuinţe pentru meşteşugarii prosperi şi agricultori, proporţional cu populaţia.”

O intervenţie a statului pe care Spencer nu o prevedea era viitoarea impunere a controlului asupra chiriilor, care face neprofitabilă pentru persoanele private repararea sau renovarea locuinţelor închiriate, mai vechi, sau construirea unora noi. Consecinţele controlului asupra chiriilor provoacă acuzaţia revoltătoare potrivit căreia „iniţiativa privată pur şi simplu nu îşi face meseria” de a oferi suficiente locuinţe. Concluzia este că, prin urmare, guvernul trebuie să intervină şi să preia această sarcină.

Un lucru de care Spencer s-a temut în mod expres, într-un alt domeniu, a fost acela că educaţia publică, oferind în mod gratuit servicii pentru care şcolile private percep anumite taxe, le va distruge în timp pe acestea din urmă. Dar, bineînţeles, el nu a prevăzut faptul că, în cele din urmă, guvernul va oferi învăţământ gratuit chiar şi în colegii şi universităţi susţinute prin taxe, punând astfel tot mai mult în pericol continuarea activităţii colegiilor şi universităţilor particulare – şi, deci, tinzând tot mai mult spre a produce o educaţie uniformă conformistă, cu universităţi dependente de locurile de muncă de la guvern şi dezvoltând în acest fel un interes economic în profesarea şi predarea unei ideologii etatiste, socialiste şi în favoarea guvernului. Tendinţa sprijinirii educaţiei de către guvern urmăreşte, în cele din urmă, obţinerea de către guvern a monopolului asupra educaţiei.

Aşa cum cititorii „liberali” din 1970 pot fi şocaţi să afle că recentele intervenţii ale statului, pe care ei le consideră cele mai noi expresii ale gândirii avansate şi pline de compasiune, au fost anticipate în 1884, la fel şi cititorii etatişti din timpul lui Spencer ar fi fost şocaţi să afle cât de multe dintre cele mai recente intervenţii ale statului din 1884 au fost anticipate în epoca romană şi în Evul Mediu. Spencer le-a reamintit citând un istoric, potrivit căruia în Galia, în timpul declinului Imperiului Roman, „atât de numeroşi au fost beneficiarii în raport cu contribuabilii, şi atât de mare a fost povara impozitării, încât muncitorii au fost înfrânţi, câmpiile au devenit deşerturi şi pădurile au crescut acolo unde a fost plugul.”

Spencer a reamintit cititorilor săi, de asemenea, de legile privind camăta în Franţa, în timpul domniei lui Lodovic al XV-lea, care a crescut rata dobânzii „de la cinci la şase, după ce intenţiona să o reducă la patru.”

El a amintit, de asemenea, de legile împotriva „speculei” (achiziţia de bunuri în avans pentru a fi revândute ulterior), legi existente, de asemenea, în Franţa. Efectul unor astfel de legi, a fost acela de a împiedica pe oricine să cumpere „mai mult de două baniţe de grâu la piaţă”, ceea ce nu a permis comercianţilor şi distribuitorilor să îşi facă provizii în timp, intensificând astfel penuria.

El a amintit cititorilor săi, de asemenea, despre măsura care, în 1315, fixa preţurile alimentelor pentru a diminua presiunea foametei, dar care, ulterior, a fost abrogată după ce a cauzat dispariţia totală a diferitelor alimente de pe piaţă.

El a menţionat, de asemenea, mai multe eforturi pentru a stabili salariile, începând cu Statutul Muncitorilor, din timpul lui Eduard al III-lea (1327-1377).

Şi în afară de acestea, el a amintit de Statutul 35 din timpul domniei lui Eduard al III-lea, care avea drept scop să menţină scăzut preţul heringului (dar a fost abrogat curând deoarece a crescut preţul). De asemenea, el aminteşte de hangiii din porturile maritime care au fost puşi să jure că îi percheziţionează pe vizitatori „pentru a preveni exportul de bani sau argint.”

Acest ultim exemplu va reaminti americanilor de interdicţia din prezent de a deţine aur şi de a exporta aur, împreună cu propunerea Administraţiei Johnson de a pune un impozit punitiv pe călătoriile în străinătate, precum şi de impozitul punitiv efectiv pus pe investiţiile străine. La aceste interdicţii încă existente se adaugă cele avansate chiar de către naţiunile europene care presupun interdicția de a duce în afara ţării mai mult de o cantitate mică din bancnota locală. 

Am ajuns la ultima paralelă specifică între 1884 şi prezent. Acest aspect se referă la curăţirea zonelor de la periferie şi reînnoirea urbană. Guvernul britanic din timpul lui Spencer a răspuns existenţei locuinţelor mizarabile şi supra-aglomerate prin adoptarea Legii cu privire la locuinţele meşteşugarilor. Această lege a dat putere autorităţilor locale să demoleze casele necorespunzătoare şi să asigure construirea unora bune:

„Care au fost rezultatele? Un rezumat al operaţiunilor Consiliului Metropolitan din 21 decembrie 1883 arată că până în luna septembrie, la un cost de un milion şi un sfert suportat de contribuabili, existau 21000 de persoane fără locuinţă şi 12000 cu locuinţe  asigurate – celelalte 9000 de persoane, rămase să le fie furnizate locuinţe în viitor, fiind, între timp, lăsate fără locuinţă. Aceasta nu e tot… Persoanele strămutate … formează un total de aproape 11000 de persoane rămase fără locuinţă care au trebuit să îşi găsească câte un loc pentru ei înşişi în spaţii mizerabile.”

Cei care sunt interesaţi într-un studiu aprofundat în ceea ce priveşte paralela cu prezentul legată de acest aspect sunt mentionaţi în „The Federal Bulldozer” (1964) a profesorului Martin Anderson. Citez doar un scurt paragraf din concluziile sale:

„Programul Federal de reînnoire urbană a agravat de fapt lipsa de locuinţe pentru grupurile cu venituri mici. Din 1950 până în 1960, 126000 de unităţi locative, majoritatea celor cu chirii reduse, au fost distruse. Acest studiu estimează că numărul de unităţi locative construite este de mai puţin de un sfert din numărul demolat, şi că cele mai multe dintre noile unităţi percep o chirie ridicată.  A se face diferenţa între adăugarea netă a milioane de unităţi locative standard la oferta privată de locuinţe şi efortul foarte mic de construcţie prin programului federal de reînnoire urbană.” (p.229)

Există un paragraf elocvent în cartea lui Spencer ce reaminteşte cititorilor săi din 1880 ceea ce ei nu datorează statului:

„Nu îi datorăm statului multitudinea de invenţii utile, de la lopată până la telefon; nu statul a făcut posbilă navigarea extinsă printr-o astronomie dezvoltată; nu este statul cel care a făcut descoperiri în fizică, chimie, şi în celelalte domenii, care ghidează producătorii moderni; nu statul este cel care a inventat utilaje pentru producerea de materiale de orice fel, pentru transportul oamenilor şi lucrurilor dintr-un loc în altul sau pentru slujirea în o mie de moduri pentru confortul nostru. Tranzacţiile efectuate la nivel mondial în birourile negustorilor, sistemul de distribuţie cu amănuntul care aduce totul la îndemână, nu au origini guvernamentele. Toate acestea sunt rezultatele activităţilor spontane ale cetăţenilor, separate sau grupate.”

Etatiştii din zilele noastre încearcă să schimbe toate astea. Ei acaparează miliarde de dolari de la contribuabili pentru a le transforma în „cercetare ştiinţifică”. Prin această competiţie guvernamentală subvenţionată sunt descurajate şi epuizate fondurile pentru cercetarea ştiinţifică privată; este prevestit faptul că cercetarea ştiinţifică va deveni în timp un monopol al guvernului. Faptul că acest lucru va determina extinderea progresului ştiintific pe termen lung este însă îndoielnic.

Este adevărat că se cheltuiesc enorm de mulţi bani pentru cercetare, dar aceasta este împărţită în diverse direcţii: în cercetarea militară, în dezvoltarea de super-bombe tot mai puternice şi alte arme de distrugere şi anihilare; în proiectarea de avioane supersonice pentru pasageri în ipoteza în care civilii trebuie să ajungă la locurile din Europa sau Caraibe cu 1200 sau 1800 de mile pe oră, în loc de doar 600 de mile pe oră, indiferent de cât de multe timpane sau ferestre ale oamenilor obişnuiţi sunt spulberate în acest proces; şi, în final, pentru cascadorii în stilul lui Buck Rogers, cum ar fi aterizarea pe lună sau chiar pe Marte. Aspectul care determină direcţia de cercetare nu este ceea ce oamenii de ştiinţă cred că este cel mai urgent sau important, ci ceea ce politicienii decid că va impresiona şi uimi masele.

Este destul de evident că toate acestea vor implica pierderi enorme; că birocraţii guvernamentali vor putea să decidă cine primeşte fonduri pentru cercetare şi cine nu, şi că această alegere va depinde fie de calificări stabilite, cum ar fi cele determinate de examinările serviciului public, fie de păstrarea de către beneficiarii de granturi în graţiile guvernului care se ocupă cu acordarea acestor granturi.

Dar etatiştii par să fie hotărâţi să ne pună într-o poziţie în care să depindem de guvern, chiar şi în ceea ce priveşte viitorul progres ştiinţific şi industrial – sau într-o poziţie în care pot cel puţin să argumenteze că suntem atât de dependenţi.

Spencer merge mai departe pentru a demonstra că tipul de intervenţie a statului invocată ridică nu doar o limitare, ci o respingere de bază a proprietăţii private: o „confuzie de idei, determinată de analiza unei singure faţete a tranzacţiei, poate fi depistată peste tot în legislaţia care ia cu forţa proprietatea unui  individ în scopul de a acorda beneficii în mod gratuit altui individ”.

Presupunerea tacită care stă la baza tuturor acestor acţiuni redistributive este aceea că:

„Niciun individ nu are nicio revendicare a proprietăţii sale, nici măcar asupra a ceea ce a câştigat prin sudoarea frunţii sale, cu excepţia permisiunii din partea comunităţii; iar comunitatea poate anula această revendicare, pentru orice măsură consideră că este necesar. Nicio pledoarie nu poate fi făcută pentru această apropriere a bunurilor lui A pentru beneficiul lui B, cu excepţia celei care este evidenţiată prin postulatul potrivit căruia societatea ca întreg are dreptul absolut asupra bunurilor fiecărui individ.”

În capitolul final, Spencer a concluzionat: „În trecut, funcţia liberalismului a fost aceea de a pune o limită asupra puterii regilor. Funcţia adevăratului liberalism în viitor va fi aceea de a pune o limită asupra puterii parlamentelor.”

Pentru susţinerea unora dintre argumentele lui Spencer din cartea Individul împotriva statului şi pentru recunoaşterea caracterului penetrant al multora dintre opiniile sale şi acurateţii remarcabile a prezicerilor privind viitorul politic, nu trebuie neapărat să subscriem fiecăreia dintre poziţiile adoptate de el. Însuşi titlul cărţii lui Spencer a fost într-o privinţă nefericit. A vorbi despre „individ împotriva statului” sugerează faptul că statul, ca atare, este inutil şi dăunător. Statul este absolut indispensabil pentru păstrarea legii şi ordinii şi pentru promovarea păcii şi cooperarii sociale. Ce este inutil şi dăunător, ceea ce limitează libertatea şi ameninţă cu adevărat bunăstarea individului este statul care a uzurpat puteri excesive şi a crescut dincolo de funcţiile sale legitime – super-statul, statul socialist, statul redistributiv, pe scurt, denumit ironic și în mod greşit, „statul bunăstării”.

Din nou, nu trebuie să acceptăm „primul principiu” al lui Spencer (aşa cum este el prevăzut în Statistica Socială din 1850) pentru a determina funcţia de drept şi limitele statului. „Fiecare om are libertatea de a face tot ceea ce vrea, cu condiţia că acesta nu încalcă libertatea egală a oricărui alt individ.”

Luat ca atare, acest lucru ar putea fi interpretat în sensul că un criminal are dreptul de a sta într-un colţ cu o bâtă şi poate să lovească pe toată lumea care vine în jurul lui, cu condiţia că acesta recunoaşte oricăreia dintre victimele sale dreptul de a face acelaşi lucru.

Cel puţin, principiul lui Spencer pare să permită orice măsură de deranj reciproc, cu excepţia constrângerilor. Acest lucru este în întregime adevărat, aşa cum Locke a subliniat, că „scopul unei legi nu este să elimine sau să restrângă, ci să menţină şi să extindă libertatea.” Dar singura formă scurtă pe care o putem utiliza pentru a descrie funcţia legii ar fi aceea că aceasta ar trebui să maximizeze libertatea, ordinea, fericirea, prin minimizarea constrângerilor, violenţei şi nedreptăţii.

Aplicarea detaliată a unei formule atât de simple prezintă multe dificultăţi şi probleme. Nu vom vorbi despre ele aici, exceptând, să spunem, faptul că dreptul comun, dezvoltat din obiceiurile antice şi o sută de mii de decizii ale judecătorilor, a rezolvat aceste probleme de-a lungul veacurilor, şi că juriştii şi economiştii din vremurile noastre au perfecţionat ulterior aceste decizii.

Dar Spencer avea cu siguranţă dreptate în ceea ce priveşte direcţia principală a argumentului său, care era în esenţă cea a lui Adam Smith şi a altor liberali clasici, că cele două funcţii indispensabile ale guvernului sunt protejarea naţiunii împotriva agresiunilor venite din partea oricărei alte naţiuni şi protejarea fiecărui cetăţean împotriva agresiunii, nedreptăţii sau opresiunii oricărui alt cetăţean – şi orice extindere a funcţiilor guvernului dincolo de aceste două funcţii principale ar trebui să fie examinate cu grijă.

Un alt aspect asupra căruia nu trebuie să fim neapărat de acord cu Spencer este respingerea completă a ajutoarelor de stat, pe baza unei aplicări inflexibile a doctrinei sale de „supravieţuire a celui mai bine adaptat”. El a avut dreptate, citând în mod aprobator dintr-un raport al comisarilor vechii legi a sărăciei: „Considerăm, pe de o parte, că rareori o reglementare este concordantă cu administrarea ajutoarelor publice, care au produs efectul prevăzut de legiuitor, şi că majoritatea acestora au creat noi dificultăţi, şi le-au agravat pe cele pe care trebuiau să le prevină.” Această judecată ar putea fi aplicată, în mod evident, cu o forţă mai mare proliferării nemăsurate, extinderii şi amendamentelor măsurilor asistenţiale de astăzi.

Cu toate acestea, deşi problema reducerii sărăciei nu a fost rezolvată, nu putem nega radical că problema există. Nici nu putem lăsa soluţia să vină în întregime din partea binefacerii private. Pentru a ilustra, luăm un exemplu excesiv, dar care din păcate apare zilnic: dacă un copil este lovit pe stradă sau în cazul în care două maşini sunt implicate într-un accident trebuie să se asigure cele mai rapide acţiuni posibile pentru a lua şi trimite victima sau victimele imediat la un spital, dacă este necesar, înainte de a se determina dacă îşi pot permite să plătească pentru un doctor sau pentru serviciile oferite la spital, şi fără să depindă de oferta unui bun samaritean, pentru a garanta plata serviciilor oferite la spital, care se poate întâmpla să fie prin preajmă sau nu. Ar trebui să existe prevederi guvernamentale pentru a asigura toate aceste situaţii de urgenţă.

Marea problemă este, cu siguranţă, cum să oferi ajutor în caz de urgenţă fără permisiunea de a degenera într-un ajutor permanent; cum să uşurezi suferinţa extremă a celor care sunt săraci de mici sau nu din vina lor, fără să îi sprijini pe cei care sunt săraci prin trândăvie sau în întregime prin vina lor.

Pentru a ilustra problema într-un alt mod (aşa cum am făcut mai devreme): cum putem reduce sancţiunile privind eşecul şi nenorocirile fără să subminăm stimulentele pentru efort şi succes? În ce cazuri precise şi în ce măsură exactă este datoria statului să joace un rol în rezlovarea acestei probleme? Şi care ar trebui să fie acest rol mai exact? De peste trei mii de ani de istorie, această problemă nu a fost rezolvată în mod satisfăcător de către nici un guvern. Eu nu pretind că ştiu soluţia exactă. Dar cele două părţi ale unei probleme de uşurare a suferinţei, fără a distruge stimulentele, trebuie să fie recunoscute sincer atât de „conservatori”, cât şi de „liberali” şi există cel puţin un câştig în ceea ce priveşte sinceritatea, în mod clar.

Cu toate acestea, indiferent de rezerve sau calificări îi suntem profund îndatoraţi lui Herbert Spencer pentru recunoaşterea cu un ochi mult mai ascuţit decât al contemporanilor săi şi pentru avertizarea împotriva „sclaviei” spre care statul din timpul său se îndrepta şi spre care ne îndreptăm mult mai rapid în prezent.

Este mai mult decât o coincidenţă sumbră faptul ca Spencer a avertizat în ceea ce priveşte sclavia în 1884, şi faptul ca George Orwell a prezis că sfârşitul complet al acestei sclavii va fi atins în 1984, exact un secol mai târziu.

 

Textul este extras din Capitolul 23 al lucrării „Omul împotriva statului bunăstării”, fiind publicat și în cadrul Institutului Ludwig von Mises - iunie 2013.

Share:

Publicat de