Persistă măcar o pereche de fetișuri în legătură cu principiile care animă și acțiunile care definesc organizațiile economice internaționale. Și, deopotrivă, ele au darul nu într-atât de a fi bizare, cât de a suferi de un ușor… mi(s)ticism. Este vorba, o dată, despre fetișul solidarității inter-națiuni, pe care conformiștii îl afișează atunci când privesc cu deferență, ba cu note extatice pe alocuri, sau îndeamnă diverși terți la astfel de priviri, opera concertelor inter-state (din neamul ONU, FMI, BM, OMC, UE și tot așa). Este vorba, apoi, despre fetișul imperialismului, al exploatării externe pe care conspiraționiștii îl citesc în ceea ce apare ca raporturi disproporționate, evident defavorabile, ale propriei țări cu străinătatea, forțate în ciuda împotrivirii demne de funestele organizații. La o analiză logică, ce să se ridice deasupra probatoriului de fapte (altminteri, mut fără o pre-judecată logică), apare și o altă perspectivă.

În locul romanței benevolenței și al cancanului ocult, putem așeza o analiză care să pornească de la natura fundamentală a statalității moderne: intervenționismul în economie / societate, în baza unor rațiuni / ficțiuni de etică și eficiență. Sistemul intervenționist nu este, la rigoare, vreo „a treia cale”. Dacă judecăm problema în termeni de „principii de alocare”, nu există decât două soluții: fie decizia alocării îi aparține exclusiv proprietarului privat legitim, fie nu-i aparține exclusiv. Așadar, avem ori libertate (social acceptabilă), ori grade de libertate (politic acceptabilă), cu parte din proprietatea noastră expropriată și cu o parte din plaja de contracte îngrădită. Esența intervenționismului: „corecții” punctuale ale ordinii proprietății private (a alocării antreprenoriale, voluntar validate de piață), prin uzul metodelor coercitive și al birocratismului. Un efect al intervenționismului: o mare instabilitate ce trebuie mascată.

Orice intervenție guvernamentală are „consecințe neintenționate” care pun autoritățile mereu în fața dilemei: renunțare la intervenția anterioară ce provoacă dezechilibre (în urma reacțiilor naturale ale agenților din piață de evicțiune în raport cu intervenția originară) vs. intervenții suplimentare (deci, cumularea intervențiilor, dar cu risc de rigidizare venit din centralizare). Un neajuns aparte al eforturilor guvernamentale de a corecta prin intervenții imperfecțiunile pieței interne provine din piețele externe: devoalate de ecartul de costuri (din considerente fiscale sau de reglementare asimetrică), de inflație sau de cursul de schimb, efectele interne ale intervenționismului cer, totodată și în mod continuu, mecanisme de acomodare inter-țări. Pentru a evita fluctuații ale bazei fiscale între jurisdicții și pentru ca jurisdicțiile economice cu probleme să nu-și piardă, în ultimă instanță, constituenții, una dintre soluții este „înfrățirea”.

Organizațiile economice internaționale au ca stindard solidaritatea, dar pe cea între guverne. Ele au la bază nevoia de viabilizare a formelor interne de intervenționism, printr-o cooperare în direcția unui „intervenționism internațional”. Dacă guvernele intervin „în concert”, ele nu-și vor mai submina, unul altuia, intervențiile. Deși intervenționismul intern poate atinge niveluri de fezabilitate internă limită, până acolo, menținerea înclinației spre intervenție trebuie asezonată de cooperarea lor cu guvernele străine. Și firește că această cooperare între guverne nu este simetrică, ci are adesea datele unei relații suzeran - vasal; aici nu este vorba decât de rațiunea rece a guvernelor care preferă să stea cu capul plecat în fața unor structuri de putere decât în genunchi în fața contribuabililor lor. Dilema partajării loialităților guvernelor, între „parteneri de vânătoare” și „vânat”, ține de senzații stomacale decât de sentimentele morale.