Despre educația morală

Share:

În timp ce se știe că pentru a-ți câștiga traiul este nevoie de o pregătire elaborată, aparent se consideră că pentru a crește un copil nu este nevoie de niciun fel de pregătire. În lipsa acestei pregătiri, educarea copiilor și în special educarea morală a acestora este, în mod lamentabil, proastă. Părinții fie nu se gândesc la această chestiune deloc, fie concluziile lor sunt pripite și inconsistente. În cea mai mare parte a situațiilor și mai ales din partea mamelor, tratamentul aplicat de fiecare dată este cel pe care îl cere impulsul de moment;acesta nu apare dintr-o convingere motivată asupra a ceea ce va contribui cel mai mult la bunăstarea copilului, ci pur și simplu exprimă sentimentele parentale trecătoare, fie ele bune sau rele și variază de la o oră la alta, așa cum și aceste sentimente variază. Sau dacă aceste dictate oarbe ale pasiunii sunt completate de doctrine și metode clare, acestea sunt cele care au fost transmise din trecut, cele propuse de amintirile copilăriei sau cele preluate de la asistente și slujitori – metode elaborate nu de iluminarea, ci de ignoranța timpului.

Să continuăm și să analizăm adevăratele scopuri și metode ale educației morale. Când un copil cade sau se lovește cu capul de masă suportă o durere, amintirea căreia tinde să îl facă mai atent pe viitor; și prin repetarea ocazională a experiențelor asemănătoare, în cele din urmă este disciplinat către o orientare adecvată a mișcărilor sale. Dacă țin mâna deasupra flăcărilor, dacă își își pune degetul pe flacăra lumânării sau își varsă apă fiartă pe piele, arsura sau opărirea obținută este o lecție ce nu va fi uitată ușor.

Acum, în cazuri precum acestea sau altele asemănătoare, Natura ne arată în cel mai simplu mod adevărata teorie și practică a disciplinei morale. Observați, în primul rând, că în cazul rănilor provocate asupra corpului nostru și a implicațiilor lor, este vorba despre un comportament greșit și consecințele acestuia reduse la formele lor cele mai simple. Conform înțelegerii comune, binele și răul sunt cuvinte rar aplicabile acțiunilor care nu au decât efecte directe asupra corpului; totuși, oricine analizează problema va constata că astfel de acțiuni trebuie să fie încadrate în aceste categorii la fel de mult ca orice alte acțiuni. Observați, în al doilea rând, caracterul pedepselor prin care aceste greșeli fizice sunt prevenite. Le numim pedepse în lipsa unui cuvânt mai bun, pentru că nu sunt pedepse literalmente. Ele nu sunt provocări artificiale și ne-necesare de durere, ci sunt pur și simplu forme benefice de control asupra acțiunilor care sunt, în principiu, în contradicție cu bunăstarea trupească - forme în absența cărora viața ar fi rapid terminată de răni ale corpului. Particularitatea acestor penalități, să le spunem așa, este cea care le face să nu fie nimic altceva decât consecințele inevitabile ale faptelor cărora le urmează. Ele nu sunt altceva decât reacțiile inevitabile determinate de acțiunile copilului.

În continuare, țineți minte că aceste reacții dureroase sunt proporționale cu gradul în care legile organice au fost încălcate. Un accident ușor generează o durere ușoară, unul mai serios generează o durere mai mare. Când un copil se împiedică de prag, nu este stabilit că el va suferi mai mult decât este necesar, cu scopul de a deveni mai precaut decât l-ar face suferința necesară. Ci, este lăsat să simtă prin experiența lui zilnică pedepsele mai mari sau mai mici pentru greșelile mai mari sau mai mici și să se comporte în mod adecvat. Și apoi observați, în final, că aceste reacții naturale care urmează acțiunilor greșite ale copilului sunt constante, directe, prompte și de neevitat. Fără amenințări: doar o acțiune tăcută, riguroasă.

Aceste adevăruri generale vor părea mai semnificative când vom constata că ele sunt valabile de-a lungul vieții de adult, la fel ca în cazul vieții de copil. Printr-o cunoaștere a consecințelor naturale, dobândită prin experimente, bărbații și femeile sunt verificați atunci când greșesc. Atunci când educația de acasă s-a terminat și când nu mai există părinți sau profesori care să interzică un comportament sau altul, intervine o diciplinare precum aceea prin care un copil mic este învățat primele sale lecții în materie de auto-îndrumare. Dacă tânărul, luând viața în mâini, își irosește timpul și îndeplinește încet sau în mod nepriceput obligațiile care i-au fost încredințate, atunci, încetul cu încetul, intervine pedeapsa naturală: este sancționat și lăsat să suporte pentru un timp greutățile sărăciei relative. Asupra omului nepunctual, care își ratează atât întâlnirile de afaceri cât și pe cele personale, se abat mereu dificultățile, pierderile și privările subsecvente. Omul de afaceri avar care țintește o rată a profitului prea mare își pierde clienții și, astfel, este ținut sub control în privința lăcomiei sale. Și astfel se întâmplă de-a lungul vieții fiecărui cetățean. În zicala folosită atât de des cu privire la aceste situații – „Copilul care se arde este îngrozit de foc”  – observăm nu numai că analogia dintre această disciplinare socială și disciplinarea timpurie a copiilor de către natură este universal recunoscută, ci vedem și o convingere implicită că această disciplinare este una dintre cele mai eficiente.

Nu avem așadar, aici, principiul călăuzitor al educației morale? Nu trebuie să deducem că sistemul atât de benefic, prin efectele sale, atât în timpul copilăriei cât și al maturității, va fi la fel de benefic de-a lungul tinereții? Nu este evident faptul că, în calitate de „reprezentanți și interpreți ai naturii”, este rolul părinților să vadă că copiii lor experimentează, de obicei, consecințele reale ale comportamentului lor - reacțiile naturale: nici să nu le minimizeze, nici să nu le intensifice, nici să nu le înlocuiască cu altele artificiale?

Totuși, probabil că nu puțini vor fi cei care vor susține că majoritatea părinților fac deja asta – că pedepsele pe care ei le aplică sunt, în majoritatea cazurilor, adevăratele consecințe ale comportamentului greșit – că furia părintească, învăluită în cuvinte și fapte dure, este rezultatul vinei unui copil. Dar, observați faptul că disciplina asupra căreia insistăm noi, nu constă în experimentarea aprobării sau dezaprobării parentale, care, în majoritatea cazurilor este doar o consecință secundară a comportamentului unui copil, ci este experimentarea acelor rezultate care ar decurge în mod natural din comportament, în lipsa opiniei sau intervenției parentale. Adevăratele consecințe instructive și salutare nu sunt cele generate de părinți când își asumă rolul de agenți ai naturii, ci sunt cele generate de natura însăși. Ne vom strădui să clarificăm această distincție prin intermediul câtorva exemple care, în timp ce arată la ce ne referim prin reacții naturale în opoziție cu reacțiile artificiale, vor permite câteva sugestii direct aplicabile.

În orice familie în care există copii mici aproape zilnic apare ceea ce mamele și servitorii numesc “a face dezordine”. Un copil și-a scos cutia cu jucării, apoi a lăsat jucăriile împrăștiate pe podea. În majoritatea cazurilor, responsabilitatea îndreptării acestei greșeli revine oricui, numai nu persoanei care trebuie: dacă are loc la grădiniță, atunci educatoarea însăși, după multe bombăneli, îndeplinește sarcina, dacă scena are loc sub scări, sarcina îi revine fie unuia dintre copiii mai mari, fie menajerei, vinovatul nefiind penalizat decât cu o dojeneală. Totuși, în această situație extrem de simplă, există mulți părinți suficient de inteligenți încât să urmeze, într-un mod mai mult sau mai puțin constant, evoluția firească a lucrurilor - aceea de a-l pune pe copilul însuși să strângă jucăriile sau fărâmele. Acțiunea de a pune lucrurile în ordine este consecința corectă a faptului de a le fi lăsat în dezordine. Fiecare comerciant în biroul său, fiecare soție în gospodăria ei, experimentează zilnic această situație. Și dacă educația este o pregătire pentru viață, atunci oricare copil ar trebui, de asemenea, să experimenteze de la început această situație. Dacă pedeapsa naturală întâlnește o atitudine încăpățânată, atunci acțiunea corectă este să fie lăsat copilul să simtă reacția care decurge din lipsa lui de obediență. Refuzând sau neglijând să strângă și să mute lucrurile pe care le-a împrăștiat și prin urmare, plasând povara acestei acțiuni asupra altcuiva, copilului ar trebui, cu alte ocazii, să-i fie interzise mijloacele cu care să mai facă o astfel de dezordine. Data viitoare când va mai cere jucăriile din cutie, replica mamei sale ar trebui să fie – „Ultima dată când ai avut jucăriile le-ai lăsat pe podea și Jane a trebuit să le strângă. Așa că, dacă nu vei strânge jucăriile după ce te vei juca cu ele, nu ți le pot da”. Aceasta este, în mod evident, o consecință naturală, nici amplificată, nici redusă și trebuie să fie recunoscută ca atare de către copil. Pedeapsa vine, de asemenea, în momentul în care este cel mai puternic resimțită. Dorința unui nou-născut este refuzată la momentul satisfacerii anticipate. Iar impresia puternică produsă astfel, cu greu poate să nu aibă un efect asupra comportamentului viitor. Adăugați la asta faptul că, prin această metodă, un copil este învățat de timpuriu lecția care nu poate fi învățată prea devreme și anume aceea că, în lumea aceasta a noastră, dorințele nu se îndeplinesc decât prin muncă.

Să luăm un alt caz. Nu a trecut mult de când trebuia să asistăm la mustrările făcute unei fetițe care abia era gata la timp pentru plimbarea zilnică. Nerăbdătoare și complet absorbită de ocupația momentului, Constance nu se gândea niciodată să se îmbrace până ce ceilalți nu erau gata. Guvernanta și ceilalți copii aproape întotdeauna trebuiau sa aștepte; iar din partea mamei aproape negreșit veneau aceleași admonestări. Deși acest sistem a dat greș complet, mama nu s-a gândit niciodată să o lase pe Constance să-și primească pedeapsa naturală. Într-adevăr, nici când i-a fost sugerat acest lucru, nu a făcut asta. În lume, pedeapsa pentru întârziere, constă în pierderea unui beneficiu care altfel ar fi fost obținut: trenul a plecat sau vaporul cu aburi tocmai părăsește portul. Și toată lumea, în situații care se repetă la nesfârșit, poate vedea că dezavantajele anticipate, cele care pot apărea în cazul în care oamenii întârzie prea mult, sunt cele care îi împiedică pe aceștia să întârzie prea mult. Nu este evidentă deducția? Nu ar trebui ca aceste dezavantaje anticipate să controleze, de asemenea, și comportamentul copilului? Dacă Constance nu este gata la ora indicată, consecința naturală este aceea că va fi lăsată în urmă și că va rata plimbarea. Și nu se poate îndoi nimeni că, după ce va fi rămas acasă o dată sau de două ori, în timp ce ceilalți se distrează prin zonă și după ce va fi simțit că pierderea unei satisfacții foarte apreciate s-a datorat lipsei sale de promptitudine, unele schimbări vor avea loc. În orice moment, această măsură va fi mai eficientă decât reproșurile perpetue care duc numai la nepăsare.

De asemenea, atunci când copiii, cu o nepăsare mai mare decât de obicei, distrug sau pierd lucrurile care le-au fost date, pedeapsa naturală - care îi face pe adulți mai atenți - este inconvenientul subsecvent. Dorul pentru obiectul pierdut sau deteriorat și costul înlocuirii lui sunt experiențe prin intermediul cărora orice bărbat sau femeie este atent în aceste situații. Și situația copiilor ar trebui să fie pe cât posibil asemănătoare cu a lor. Nu ne referim la acea perioadă timpurie în care jucăriile sunt demolate cu scopul învățării proprietăților lor fizice și în care consecințele lipsei de interes nu pot fi înțelese, ci la o perioadă ulterioară când sunt percepute înțelesul și avantajele proprietății. Când un băiat, suficient de mare încât să posede un briceag, îl folosește în așa fel încât aproape îi rupe lama, un părinte necugetat sau vreo rudă indulgentă aproape imediat îi va cumpăra altul, neînțelegând că, făcând asta, se pierde o lecție valoroasă. Într-o astfel de situație, tatăl i-ar putea explica în mod corespunzător că briceagul costă bani și că pentru a obține bani trebuie să muncești, că nu-și poate permite să cumpere briceaguri noi pentru cei care le pierd sau le strică și că până nu vede o dovadă a unei mai mari responsabilități, va trebui să-i refuze repararea prejudiciului. O disciplinare asemănătoare poate fi utilizată ca o modalitate de a controla extravaganța.

Aceste câteva exemple familiare, expuse aici datorită simplității cu care ilustrează punctul nostru de vedere, vor face clară pentru toată lumea distincția dintre pedepsele naturale, care susținem că sunt cele cu adevărat eficiente și pedepsele artificiale, cu care părinții le înlocuiesc de obicei. Să observăm avantajele numeroase și majore ale acestui principiu față de principiul sau mai degrabă, practica empirică ce prevalează în majoritatea familiilor.

În primul rând, concepțiile corecte cu privire la cauză și efect se formează de timpuriu și prin experiențe frecvente și consecvente, în cele din urmă, sunt redate categoric și complet. Comportamentul corect în viață este mult mai bine asigurat atunci când consecințele pozitive și negative ale acțiunilor sunt înțelese în mod rațional, decât atunci când se bazează pe autoritate. Un copil care descoperă că dezordinea generează problema subsecventă de a aranja lucrurile, sau care ratează satisfacerea unei dorințe din cauza întârzierii sale, sau a cărui neatenție este urmată de pierderea sau distrugerea unui obiect îndrăgit, nu numai că experimentează o consecință care este resimțită acut, dar și obține o cunoaștere asupra cauzalității: atât una, cât și cealaltă fiind precum cele pe care viața de adult le va aduce. În timp ce un copil care, în astfel de cazuri primește o mustrare sau o pedeapsă artificială, nu numai că experimentează o consecință de care îi pasă prea puțin, ci îi lipsește instruirea care respectă natura esențială a comportamentului bun și rău, pe care ar fi obținut-o altfel. Acesta este un viciu al sistemului obișnuit de recompense și pedepse artificiale care, prin substituirea rezultatelor naturale ale comportamentului greșit cu anumite cerințe imperative sau pedepse grele, produce un standard complet greșit de îndrumare morală. Dacă în copilărie și adolescență întotdeauna ai privit neplăcerile cauzate de părinți sau tutori ca fiind rezultatul unei acțiuni interzise, în tinerețe ai obținut o asociere stabilă de idei între acea acțiune și acea neplăcere ca fiind cauză și efect. Și, prin urmare, când părinții și tutorii s-au retras și neplăcerea cauzată de ei nu mai este de temut, constrângerea cu privire la o acțiune interzisă este, în mare măsură, eliminată, adevăratele constrângeri, reacțiile naturale trebuind să fie învățate din nou prin experiența tristă. După cum scrie o persoană care a experimentat acest sistem bazat pe o viziune pe termen scurt: „Oamenii tineri lasă libertatea de la școală să pătrundă în orice descriere a extravaganței. Ei nu cunosc nicio regulă a acțiunii – sunt neștiutori cu privire la motivele în favoarea comportamentului moral – nu au o temelie pe care să se bazeze.

Un alt mare avantaj al acestui sistem natural al disciplinării, este acela de a fi un sistem de justiție pură și va fi recunoscut ca atare de orice copil. Cine nu suportă nimic mai mult decât consecințele care derivă în mod natural din comportamentul lui greșit, este mai puțin probabil să se considere tratat prost, decât dacă suportă o pedeapsă aplicată în mod artificial asupra lui; iar acest lucru este adevărat atât în cazul copiilor, cât și în cazul adulților. Luați în considerare situația unui băiat care este de obicei dezordonat cu hainele sale, se cațără pe garduri fără atenție, sau este cu totul neatent în privința noroiului. Dacă este bătut sau trimis la culcare, se va simți ca o victimă, iar mintea lui probabil va fi ocupată gândindu-se la rănile sale decât la îndreptarea greșelilor lui. Dar să presupunem că i se cere să remedieze pe cât poate răul pe care l-a făcut – să curețe noroiul de care s-a murdărit sau să repare ruptura pe cât de bine poate. Nu va simți oare că răul este unul din rezultatele acțiunilor sale? Oare în timp ce își îndeplinește pedeapsa nu va fi permanent conștient de legătura care există între cauza și efectul acesteia? Și nu va recunoaște mai mult sau mai puțin, în ciuda supărării sale, justețea acestui aranjament?

Din nou, atât temperamentul părinților cât și al copiilor este mult mai puțin probabil să fie afectat în cazul acestui sistem, decât în cazul sistemului obișnuit. În loc să lase copiii să experimenteze consecințele dureroase care derivă în mod natural din comportamentul lor greșit, cursul firesc urmat de părinți este să le aplice acestora alte consecințe mai dureroase. O dublă problemă rezultă din acest comportament. Procedând astfel, ei multiplică legile familiale și identifică supremația și demnitatea lor cu menținerea acestor legi. Astfel că orice greșeală ajunge să fie privită ca o ofensă la adresa lor și ca o sursă a furiei din partea lor. Adăugați la acestea iritările suplimentare care rezultă din luarea asupra lor, sub forma unei munci sau costuri suplimentare, a acelor consecințe negative care ar fi trebui să fie resimțite de cei care au greșit. La fel stau lucrurile în cazul copiilor. Pedepsele pe care reacțiile naturale le generează – pedepse care sunt create de o agenție impersonală - produc o nemulțumire care este mult mai ușoară și mai trecătoare; în timp ce pedepsele care sunt aplicate în mod voluntar de un părinte și apoi sunt percepute ca fiind generate de acesta, produc o nemulțumire mai mare și pe timp mai îndelungat.

Imaginați-vă numai cât de dezastruoase ar fi consecințele dacă această metodă empirică ar fi aplicată de la început. Să presupunem că ar fi posibil ca părinții să ia asupra lor suferințele fizice resimțite de copiii lor din cauza ignoranței sau a nepriceperii; și că, în timp ce suportă aceste consecințe negative, au transmis copiilor lor alte consecințe negative, cu scopul de a-i învăța o lecție cu privire la comportamentul lor neadecvat. Să presupunem că, atunci când un copil căruia i-a fost interzis să se joace cu ceainicul, își varsă apă fiartă pe picior, mama, în mod indirect își asumă arsura și, în schimb, îi dă o palmă copilului; în mod similar în toate celelalte cazuri. Nu cumva problemele zilnice sunt sursa unei furii mult mai mari decât cea de acum? Oare nu va exista un comportament urât pe termen lung de ambele părți? Cu toate acestea, o politică asemănătoare este urmată peste ani. Un tată care își pedepsește fiul pentru că a distrus jucăria surorii sale din greșeală sau intenționat – apoi plătește el însuși pentru o jucărie nouă, face exact același lucru - aplică o pedeapsă artificială celui care greșește și ia asupra sa pedeapsa naturală: atât sentimentele lui cât și ale vinovatului fiind iritate în mod inutil. Dacă pur și simplu ar fi cerut copilului să înapoieze jucăria, ar fi produs mult mai puține sentimente urâte. Dacă i-ar spune băiatului că o nouă jucărie trebuie cumpărată pe cheltuiala sa, a băiatului, și că numărul banilor din buzunarul său trebuie redus corespunzător, ar exista mult mai puține motive pentru pierderea cumpătului de ambele părți; în timp ce, odată cu lipsa pe care o resimte, băiatul va simți consecința corectă și salutară. Pe scurt, sistemul disciplinării prin reacțiile naturale este mai puțin dăunător temperamentului, atât pentru că este perceput de ambele părți ca nimic altceva decât justiție pură, cât și pentru că înlocuiește, mai mult sau mai puțin, agenția personală a părinților cu agenția impersonală a naturii.

În prezent, mamele și tații sunt, de obicei, considerați de copiii lor ca fiind inamicii prietenilor. Determinați așa cum impresiile lor sunt determinate de tratamentul pe care-l primesc și oscilând precum acel tratament între influențare și opoziție, între mângâieri și mustrări, între amabilitate și pedepsire, copiii dobândesc în mod necesar convingeri contradictorii în privința caracterului părinților. O mamă, de regulă, crede că este suficient să-i spună copilașului ei că ea este cel mai bun prieten al lui și, presupunând că el are obligația să o creadă, concluzionează că el va face asta imediat. “Este spre binele tău”, „Știu ce e potrivit pentru tine mai bine decât știi tu”, „Nu ești suficient de mare încât să înțelegi acum, dar când vei crește îmi vei mulțumi pentru ceea ce fac acum” – aceste afirmații și altele de acest gen sunt enunțate zilnic. Între timp, băiatul suportă pedepse „pozitive” zilnice. Și i se interzice din oră în oră să facă una sau alta, ceea ce își dorea cu nerăbdare să facă. Prin cuvinte, înțelege că fericirea lui este scopul avut în vedere, dar prin faptele care le însoțesc, el primește de obicei mai multă sau mai puțină durere. Pe cât este de incapabil să înțeleagă viitorul pe care mama lui îl are în minte, sau cum acest comportament duce la fericirea din viitor, el judecă pe baza consecințelor pe care le resimte. Și cum găsește aceste consecințe oricum numai nu plăcute, devine sceptic în a respecta aceste atribuții ale prieteniei. Și nu este o prostie să se aștepte la altceva? Nu trebuie ca copilul să judece pe baza dovezilor pe care le are? Și nu cumva aceste dovezi par să determine concluzia lui? Mama ar gândi exact în același mod dacă ar fi pusă în aceeași situație. Dacă, în cercul său de cunoștințe, ar găsi pe cineva care i-ar zădărnici planurile în mod constant, rostind mustrări puternice, și ocazional impunându-i pedepse adevărate, ar acorda foarte puțină atenție oricărui interes pentru bunăstarea ei care ar însoți aceste fapte. De ce, atunci, presupune că băiatul ei va concluziona altfel?

Dar acum să observăm cât de diferite ar fi rezultatele dacă sistemul pe care îl susținem ar fi urmat în mod consecvent – dacă mama nu numai că evită să devină instrumentul pedepsei, dar și joacă rolul unui prieten care îl avertizeză pe copil de pedepsele pe care natura le va aplica. Să luăm un exemplu. Și pentru a ilustra modul în care această politică poate fi urmată de timpuriu, să luăm unul din cele mai simple exemple. Să presupunem că, bazându-ne pe spiritul experimental atât de evident în cazul copiilor - ale căror fapte se conformează în mod instinctiv la metoda inductivă de cercetare – astfel impulsionat, copilul se amuză aprinzând bucăți de hârtie la lumânare și privindu-le arzând. Dacă mama lui este de genul mamelor obișnuite, care nu reflectează, îi va ordona copilului ei să înceteze, fie din motivul că îl „ferește de probleme”, fie de teamă că se va arde. Și în caz de nesupunere, va lua hârtia de lângă acesta. Pe de altă parte, dacă băiatul ar fi destul de norocos încât să aibă o mamă suficient de rațională, care știe că acest interes cu care copilul privește hârtia arzând își are originea într-o curiozitate sănătoasă, fără de care nu ar putea niciodată să depășească naivitatea copilăriei și care este, de asemenea, suficient de înțeleaptă încât să ia în considerare rezultatele morale ale intervenției sale, va gândi, deci: ”Dacă opresc asta, voi împiedica dobândirea unei anumite cantități de cunoaștere. Este adevărat că aș putea salva copilul de la o arsură, dar atunci ce? Cu siguranță se va arde cândva și este destul de important pentru siguranța lui în viață să învețe prin propria experiență proprietățile flăcărilor. În plus, dacă îi interzic să-și asume acest risc actual, cu siguranță pe viitor se va expune la același risc sau la unul mai mare când nimeni nu va fi de față să-l prevină. În timp ce, dacă are un accident acum, când sunt eu pe-aproape, îl pot salva de la o rană gravă, la care se adaugă avantajul că în viitor va avea o oarecare teamă de foc și va fi mai puțin probabil să ia foc și să moară sau să dea foc casei când ceilalți sunt plecați. Mai mult decât atât, dacă l-aș face să înceteze, i-aș zădărnici satisfacerea unei dorințe care este, în sine, inofensivă și într-adevăr, instructivă. Și el cu siguranță mă va privi mai mult sau mai puțin cu resentimente. Neștiutor cum este el, cu privire la durerea de care l-aș putea scuti și simțind numai durerea unei dorințe interzise, nu ar putea să nu mă privească pe mine ca fiind responsabilă pentru acea durere a lui. Pentru a-l salva de la a simți o durere pe care nu o poate percepe și care, prin urmare, nu exisă pentru el, îi provoc o durere pe care o simte destul de puternic. Și astfel devin, din punctul lui de vedere, un reprezentant al răului. Cel mai bun lucru pe care îl pot face atunci, este să îl avertizez în legătură cu pericolul și să fiu gata să împiedic orice rană serioasă.” Și, în conformitate cu această concluzie, îi spune copilului: „Mă tem că te vei răni dacă faci asta.” Să presupunem acum, că copilul va persevera, ceea ce se va întâmpla, cel mai probabil și să presupunem că în cele din urmă se arde. Care sunt rezultatele? În primul rând, a câștigat o experiență pe care trebuie să o câștige în cele din urmă, și pe care, pentru siguranța lui, nu o poate obține prea curând. Și, în al doilea rând, a descoperit că dezaprobarea sau avertismentul mamei sale a fost spre binele lui: are o experiență pozitivă în ceea ce privește bunăvoința ei – încă un motiv pentru a avea încredere în judecata și bunătatea ei – un motiv în plus pentru a o iubi.

Bineînțeles, în acele cazuri ocazionale de pericol în care există riscul unor membre rupte sau alte răni serioase ale corpului, prevenirea cu forța este încurajată. Dar, lăsând deoparte aceste cazuri extreme, sistemul urmat nu ar trebui să fie cel al păzirii unui copil de la cele mai mici pericole pe care le poate întâlni zilnic, ci cel al sfătuirii și avertizării lui cu privire la acestea. Și acționând astfel, apare o afecțiune mult mai puternică între copii și părinți – dacă prin toate cățărările care au loc în afara casei și prin toate experimentele care au loc înăuntrul acesteia, prin care copiii sunt predispuși să se rănească, li se permite să persevereze, sub rezerva doar a unei discuții mai mult sau mai puțin sincere referitoare la riscul asumat, nu se poate să nu apară o încredere crescândă în prietenia și îndrumarea parentală. Așa cum am arătat, aplicarea acestui principiu nu numai că le permite taților și mamelor să evite mare parte din acea ură care vine odată cu pedeapsa pozitivă, dar, după cum putem vedea, le permite să evite în continuare ura care vine laolaltă cu mustrările constante și chiar să transforme toate aceste incidente care, de regulă, cauzează conflicte, într-o modalitate de a întări sentimentele plăcute reciproce. În loc să le fie spus în cuvinte ceea ce faptele par să contrazică - faptul că părinții le sunt cei mai buni prieteni - copiii vor învăța acest adevăr printr-o experiență zilnică și constantă. Și învățând-o astfel, vor dobândi un nivel al încrederii și al atașamentului pe care nu îl poate oferi nimic altceva.

Țineți minte permanent că scopul disciplinei voastre trebuie să fie acela de a produce o ființă care se auto-îndrumă, nu să producă o ființă care să fie condusă de ceilalți. Dacă copiii tăi ar fi predestinați să-și petreacă viețile ca sclavi, nu-i poți obișnui prea mult cu sclavia pe parcursul copilăriei; dar atunci când devin, încetul cu încetul, oameni liberi, cu nimeni care să le controleze comportamentul zilnic, nu-i poți obișnui prea mult cu auto-controlul, în timp ce încă sunt sub supravegherea ta. Prin urmare, propune-ți să reduci volumul de control parental pe cât de repede poți să-l înlocuiești în mintea copilului tău cu auto-controlul care rezultă din anticiparea rezultatelor. În copilărie, este necesară o cantitate considerabilă de absolutism. Un ștrengar de trei ani care se joacă cu un aparat de ras pornit nu poate fi lăsat să învețe din această disciplinare a consecințelor, pentru că, în acest caz, consecințele pot fi prea grave. Dar, pe măsură ce inteligența crește, numărul de momente care necesită intervenții categorice pot fi, și chiar trebuie reduse, cu scopul de a le elimina treptat pe măsură ce se apropie maturitatea. Toate perioadele de tranziție sunt periculoase, iar cel mai periculos este momentul trecerii de la constrângerea familiei la lipsa de constrângere a lumii. De aici și importanța politicii pe care o susținem, care atât prin cultivarea capacității de auto-control a copilului, prin creșterea continuă a măsurii în care el este lăsat în voia acestui auto-control și aducându-l pas cu pas, la un nivel al auto-constrângerii neasistate, distruge trecerea bruscă și periculoasă de la tinerețea guvernată din exterior la maturitatea guvernată din interior.

În ultimul rând, amintiți-vă întotdeauna că a educa nu este un lucru simplu și ușor, ci un lucru complex și extrem de dificil: cea mai grea sarcină care decurge din viața de adult. Dacă vei pune în aplicare un sistem rațional și civilizat trebuie să fii pregătit pentru un efort mental considerabil – pentru puțin studiu, puțină ingeniozitate, puțină răbdare, puțin control. Va trebui în mod constant să urmărești consecințele comportamentului – să analizezi care sunt rezultatele anumitor acțiuni în viața de adult. Apoi, va trebui să concepi metode prin care rezultate diferite vor fi stabilite pornind de la acțiuni diferite ale copiilor tăi.

 

Herbert Spencer a fost unul dintre cei mai remarcabili individualiști radicali ai secolului al nouăsprezecelea. A început să lucreze ca ziarist la revista laissez-faire The Economist în 1850. Mare parte din restul vieții sale și-a petrecut-o lucrând la o teorie atotcuprinzătoare a dezvoltării umane bazată pe ideile individualismului, teoria morală utilitaristă, evoluția socială și biologică, guvern limitat și economie laissez-faire.

 

Acest articol a apărut în cadrul Institutului Ludwig von Mises, 6.08.2013

Share:

Publicat de