Monopolul statului asupra educaţiei

Share:

Principiul specific pieței libere, care constă în intrarea liberă pe piață, este constrâns de restricțiile guvernamentale în privința accesului la piețele de consum. Există o mulțime de justificări oficiale pentru aceste restricții, dar cea mai importantă este aceasta: ”Consumatorii nu știu ce este bine pentru ei.” Ei nu știu ce produse să cumpere, ce prețuri să plătească sau cum să negocieze cu privire la returnarea sau înlocuirea produselor. Consumatorii sunt, de fapt, teribil de ignoranți în legatură cu lucrurile de care au nevoie, deci statul intervine pe piață pentru a restricționa ceea ce consumatorilor le este permis din punct de vedere legal să cumpere. Ideea vehiculată aici este aceea că reprezentanții statului cunosc lucrurile de care consumatorii au de fapt nevoie, spre deosebire de lucrurile pentru care consumatorii sunt dispuși să plătească.

Una dintre justificările care vin în susținerea acestui argument este faptul că publicitatea induce în eroare consumatorii. Acest lucru se referă la ideea potrivit căreia consumatorii nu sunt considerați capabili să distingă între realitate și ficțiune atunci când citesc sau văd un anunț publicitar. Interesant este faptul că aceleași agenții de publicitate angajate de companii pentru a le vinde produsele sunt, de asemenea, angajate de politicieni pentru a le face publicitate în campaniile electorale. Cu alte cuvinte, publicitatea este acceptată ca fiind o modalitate legitimă pentru a determina oamenii să adopte o anumită direcție de acțiune atunci când vine vorba de campaniile electorale, dar se află sub suspiciune atunci când vine vorba de publicitatea realizată pentru anumite produse și servicii. Oamenii, în calitatea lor de alegători, se presupune că sunt perfect capabili să ia decizii corecte, bazate pe publicitate. Pe de altă parte, aceiași oameni, în calitate de consumatori, se presupune ca sunt incapabili să ia decizii corecte bazate pe publicitate. Acest lucru este complet lipsit de logică, dar este fundamental pentru a înțelege toate guvernele moderne din Occident.

Ori de câte ori statul intervine pe o piață pentru a restricționa intrarea comercianților, rezultatul va consta în prețuri mai mari pe piața respectivă. Clienții nu pot să cumpere bunurile și serviciile pe care le vor, la un preț pe care sunt dispuși sa îl plătească. Prin urmare, producatorii care ar fi intrat pe piață sunt obligați să intre pe alte piețe. Aceste piețe sunt mai puțin profitabile decât cele restricționate. Clienții de pe piețele reglementate sunt dezavantajați, la fel ca și furnizorii care părăsesc aceste piețe.

Putem vedea aplicarea acestui principiu în cazul pieței serviciilor educaționale. Oferta serviciilor educaționale este limitată de restricțiile guvernamentale privind certificarea academică. Profesorii trebuie să treacă printr-un regim specificat la nivel de colegiu pentru a putea fi eligibili să predea în școlile de stat. Acest lucru reduce numărul de profesori care pot fi angajați în mod legal de către districte școlare locale. Mai mult, restricțiile în ceea ce privește construirea de școli de către firme private limitează concurența cu care se confruntă școlile de stat.

Prin urmare, părinții sunt obligați să își trimită copiii la școală, dar statul limitează numărul de școli disponibile. Acest lucru creează un monopol al statului asupra educației, începând de la grădiniță până la clasa a douăsprezecea. Statul folosește fonduri publice pentru a construi școli și, de asemenea, folosește sistemul de reglementare pentru a restricționa construirea de școli care ar putea intra în concurență cu școlile de stat. Acesta este semnul clasic al unui monopol.

Soluția pieței libere este intrarea liberă pe piață și concurența. Concurența poate fi sub forma calității. Unii părinți doresc o educație de foarte bună calitate pentru copiii lor și sunt dispuși să plătească o mulțime de bani pentru aceasta. Ei nu ar mai trebui să plătească atât de mulți bani în cazul în care intrarea pe piața locală ar fi liberă pentru școli. Alți părinți nu își pot permite cea mai bună educație pentru copiii lor pentru că nu au destui bani. Prin urmare, aceștia doresc ca educația să aibă un preț competitiv. Acest lucru este, de asemenea, pus la dispoziție de către întreprinzatorii din domeniul învătământului privat. Acești întreprinzători pot decide ce programe sunt accesibile pentru ce părinți și ce programe vor corespunde cerințelor anumitor părinți. Cu cât sunt mai multe școli, cu atât posibilitățile de alegere pentru părinți sunt mai mari. Aceasta este definiția standard a ceea ce constituie creșterea economică. Creșterea economică are loc atunci când consumatorii pot cumpăra mai multe bunuri și servicii decât erau în măsură să cumpere înainte de intensificarea creșterii economice.

Birocrații din domeniul educației, sector aproape în întregime nonprofit, au o prejudecată împotriva programelor academice cu un preț competitiv. Ei pornesc de la ideea că aceste programe sunt de slabă calitate. Ei cred că este o idee bună să închidă piața pentru întreprinzătorii care oferă orice plan de studii care nu este certificat de birocrații educaționali. Ei au un control mai mare asupra conținutului și structurii învățământului atunci când pot restricționa intrarea pe piață. În ideea că ajută copiii, acești promotori ai restricțiilor la intrarea pe piață (care sunt pentru propriul interes) ascund faptul că ei sunt în măsură să exercite o putere mai mare asupra educației și apoi să pretindă mai mult pentru privilegiul de a face acest lucru.

Acesta este motivul pentru care libertarienii consideră că ar trebui să existe intrare liberă pe piață în domeniul educației. Ei nu au încredere în birocrații care să acționeze în numele părinților, mai ales în numele celor care au o perspectivă individuală în ceea ce privește cea mai bună metodologie și cel mai bun conținut pentru educația copiilor lor. Birocrații acționează pentru propriul lor interes, acela de a-și crește puterea și venitul.

Astfel apare poblema reglementării școlilor de către stat. În primul rând, guvernul impune prezența obligatorie. În al doilea rând, pentru a menține controlul asupra conținutului curriculum-ului, guvernele stabilesc reguli și reglementări care să guverneze aceste școli. Părinții nu au voie să își trimită copiii la școli care nu îndeplinesc aceste calificări. Calificările sunt stabilite la un nivel foarte înalt, astfel că nu foarte multe școli pot concura împotriva sistemului public de învățământ. Acest lucru crește puterea sistemului public de învățământ și puterea birocraților care conduc sistemul.

Un exemplu al acestui tip de regulament este cerința ca liceele private să aibă biblioteci de cel puțin 1500 de cărți. Statele din America au avut această cerință sau o cerință similară în anii 1990. Dar la începutul anilor 1990, un student a reușit să realizeze un CD-ROM care conținea 5000 de cărți: „Biblioteca viitorului”. Însă acest lucru nu a contat. Un CD-ROM nu se consideră că îndeplinește cerința privind cele 1500 de cărți. Cărțile trebuie să existe în format fizic, astfel încât fondurile să fie direcționate pentru realizarea acestui scop. Astăzi, elevii au acces la sute de mii de cărți prin intermediul telefoanelor mobile pe care la au în buzunarele lor. Dar liceele acreditate trebuie să aibă în continuare biblioteci în care cărțile să fie în format fizic. Aceste biblioteci trebuie să fie conduse de către o persoană cu diplomă în acest domeniu. Concluzia: Cerința impusă în ceea ce privește bibliotecile nu are nimic de-a face cu numărul de cărți din bibliotecă. Această cerință presupune creșterea costurilor pentru construcția unei facilități ce se califică drept o școală care îndeplinește reglementările guvernamentale.

Scopul reglementărilor în domeniul academic este acela de a limita oferta școlilor care concurează împotriva școlilor publice. Acest lucru este făcut în numele garantării calității educaționale a școlii, protejând astfel elevii. Cu toate acestea, performanța academică a școlilor publice continuă să scadă, acest aspect fiind vizibil încă de la începutul anilor 1960. Rezultatele pentru examenele SAT și ACT continuă să scadă. Punctul culminant a fost la începutul anilor 1960. Așadar, reglementarea nu a avut succes în asigurarea calității educației. Dar a avut un succes destul de mare în ceea ce privește restricționarea intrării pe piață în domeniul educației.

În anii 1980 a existat o bătălie puternică pentru educația la domiciliu. Statele din întreaga națiune au adoptat legi care interziceau părinților să înlocuiască educația dintr-o școală publică sau una privată cu educația la domiciliu. Școlile private erau atât de scumpe încât doar o mică parte dintre părinți și le puteau permite. Acest lucru însemna că, pur și simplu, părinții au fost nevoiți să își trimită copiii la școlile publice. Apariția educației la domiciliu în anii 1970 și 1980 a reprezentat o amenințare pentru această strategie de restricționare a ofertei de programe educaționale competitive. Statul a urmărit în justiție părinții pentru faptul că au ales ca fiii lor să beneficieze de educație la domiciliu.

Un caz important a avut loc în Texas în 1985, Leeper vs. Arlington, când o coalițiede susținători ai educației la domiciliu, a deschis un proces împotriva statului. Statul a pierdut procesul la Curtea Supremă, în 1994. Curtea a cerut districtelor școlare să îi despăgubească pe părinții elevilor care au intentat procesul. Acest caz a transmis un mesaj clar pentru districtele școlare locale din Texas. Peste noapte, au fost eliminate cele mai multe dintre restricțiile împotriva educației la domiciliu. Statul Texas a devenit foarte binevoitor în ceea ce privește educația la domiciliu. Dar a fost nevoie de un proces pentru a se atinge acest obiectiv...

Nu ar trebui să existe ceva asemănător cu un monopol al guvernului asupra educației. Standardele care guvernează sistemul public de învățământ la nivel local nu ar trebui să fie impuse părinților care decid să își retragă copiii din acel sistem. Fără libertatea de alegere a părinților în domeniul educației, statul va urmări o politică de extindere a monopolului asupra educației. Birocrații vor folosi apoi acest monopol pentru a concepe idei care aduc în discuție legitimitatea intervenției guvernului în multe domenii ale vieții, inclusiv în educație. Guvernul nu trebuie să distrugă cărți pentru a convinge următoarea generație de votanți în legătură cu ideile care sunt in favoarea guvernului. Guvernul trebuie doar să selecteze cărți și materiale care sunt ostile creșterii intervenției statului.

 

Textul de mai sus a fost publicat iniţial în cadrul Institutului Ludwig von Mises, 14.10.2013.

 

Share:

Publicat de