Datoria publică ascunde distrugerea avuţiei

Share:

Încă neobservat de o mare parte a populației este faptul că trăim o perioadă de sărăcire relativă. Banii sunt risipiți pe cheltuieli sociale, pe salvarea băncilor sau chiar – cum este cazul în Europa - a  guvernelor. Dar mulți oameni încă nu simt durerea. Totuși, malinvestițiile (n. t. termen misesian pentru investiții eronate) au distrus un volum imens de avuție reală. Cheltuielile guvernamentale pentru programe sociale și acțiuni militare au generat datorii și deficite publice crescânde în lumea occidentală. Aceste datorii nu vor fi niciodată achitate în termeni reali. Statul bunăstării-războiului (engl. welfare-warfare state) este cea mai mare malinvestiție în ziua de astăzi. El nu satisface preferințele indivizilor care interacționează în mod liber și ar fi desființat imediat dacă nu ar fi sprijinit în mod continuu de banii contribuabililor colectați sub amenințarea cu violența. O altă sursă de malinvestiții a fost ciclul de afaceri generat de expansiunea creditului realizată de sistemul bancar semi-public bazat pe rezerva fracționară. După criza financiară din 2008, malinvestițiile au fost lichidate doar parțial. Investitorii care finanțaseră malinvestițiile, precum producătorii de mașini cu o producție supraextinsă și creditorii ipotecari au fost salvați de guverne, fie direct prin infuzii de capital, fie indirect prin subvenții și lucrări publice.

Explozia bulei imobiliare a generat pierderi pentru sistemul bancar, dar sistemul bancar nu și-a asumat aceste pierderi complet deoarece a fost salvat de guvernele din toată lumea. În consecință, datoriile neperformante au fost transferate de la sectorul privat către cel public, dar nu au dispărut. În timp, au fost create noi datorii neperformante printr-o creștere a cheltuielilor pentru bunăstarea socială precum ajutoarele de șomaj și o imensitate de programe de „stimulare”. Datoria publică a explodat.

Cu alte cuvinte, pierderile rezultate de pe urma malinvestițiilor din ultimul ciclu al afacerilor au fost transferate într-o mare măsură în bilanțurile guvernelor și ale băncilor lor centrale. Nici investitorii inițiali, nici acționarii băncilor, nici creditorii băncilor, nici deținătorii datoriei publice nu și-au asumat aceste pierderi. Transferul datoriilor neperformante nu poate reface avuția pierdută, totuși, iar datoria rămâne.

Pentru a exemplifica, să ne gândim la Robinson Crusoe și la mai tânărul Vineri pe insula lor. Robinson muncește din greu timp de zeci de ani și economisește pentru pensie. El investește în obligațiuni emise de Vineri. Vineri investește într-un proiect. El începe să construiască o barcă de pescuit care va ajuta la obținerea unei cantități suficiente de pește pentru a-i hrăni pe ambii atunci când Robinson iasă la pensie și nu mai muncește.

La pensie, Robinson vrea să înceapă să-și consume capitalul. El vrea să-și vândă obligațiunile și să cumpere bunuri (pește) pe care Vineri le produce. Dar planul nu va da rezultate dacă capitalul a fost risipit pe investiții eronate. Vineri ar putea fi incapabil să răscumpere obligațiunile în termeni reali pentru că pur și simplu  a consumat economiile lui Robinson fără să muncească sau pentru că proiectul de investiții finanțat de economiile lui Robinson a eșuat.

De exemplu, imaginați-vă că barca este construită prost și se scufundă; sau că Vineri nu construiește niciodată barca pentru că preferă să se distreze. Avuția pe care Robinson credea că o deține pur și simplu nu este acolo. Desigur, pentru o vreme Robinson poate avea iluzia că este bogat. Până la urmă, încă deține obligațiunile.

Să ne imaginăm că există un guvern cu o bancă centrală pe insulă. Pentru a „remedia” situația, guvernul insulei cumpără și naționalizează compania falimentară a lui Vineri (și barca scufundată). Sau guvernul l-ar putea salva pe Vineri transferându-i bani prin emiterea unei datorii guvernamentale noi care este cumpărată de banca centrală. Vineri ar putea apoi să-i restituie lui Robinson banii cu ajutorul banilor nou-tipăriți. În mod alternativ, băncile centrale pot, de asemenea, tipări bani pentru a cumpăra obligațiunile direct de la Robinson. Activele neperformante (reprezentate de obligațiuni) sunt transferate pe bilanțul băncii centrale sau a guvernului.

Ca o consecință, Robinson Crusoe poate avea iluzia că încă este bogat pentru că deține obligațiuni guvernamentale, bani de hârtie, sau obligațiunile emise de o companie naționalizată sau subvenționată. În mod similar, oamenii se simt bogați astăzi pentru că dețin conturi de economii, obligațiuni guvernamentale, fonduri mutuale sau o poliță de asigurare de viață (băncile, fondurile și companiile de asigurări de viață investind masiv în obligațiuni guvernamentale). Totuși, distrugerea avuției (scufundarea bărcii) nu poate fi anulată. La finalul zilei, Robinson nu poate mânca obligațiunile, hârtia sau alte drepturi pe care le are. Pur și simplu nu există avuție reală care să le acopere. Nimeni nu prinde, de fapt, pește, așa că nu va exista suficient pește pentru a-i hrăni atât pe Robinson cât și pe Vineri.

Ceva asmenănător este adevărat astăzi. Mulți oameni cred că dețin avuție reală care de fapt nu există. Capitalul lor a fost irosit de malinvestiții guvernamentale în mod direct sau indirect. Guvernele au folosit resursele pentru programe sociale și au emis promisiuni de scheme de pensii publice, au salvat companii prin crearea de piețe artificiale, prin subvenții sau injecții de capital. Datoria guvernamentală a explodat.

Mulți oameni cred că avuția de hârtie pe care o dețin sub forma obligațiunilor guvernamentale, fonduri de investiții, polițe de asigurare, depozite bancare și alte drepturi le vor aduce ani de bătrânețe frumoși. Însă, când se vor pensiona, vor putea consuma doar ceea ce este produs de economia reală. Dar capacitatea de producție reală a economiei a fost sever distorsionată și redusă de intervenția guvernamentală. Avuția de hârtie se bazează pe aer. Transferul curent de datorii neperformante către bilanțurile guvernelor și băncilor centrale nu poate anula distrugerea de avuție. Cei care au economisit și pensionarii vor descoperi la un moment dat că valoarea reală a avuției lor este mult mai mică decât se așteptau ei. În ce măsură, mai exact, va dispărea iluzia, rămâne de văzut.

 

Philipp Bagus este profesor asociat la Universitatea Rey Juan Carlos. Este cercetător asociat la Institutul Ludwig von Mises și a primit în 2011 premiul O. P. Alford III in Libertarian Scholarship. Este autorul lucrării Tragedia monedei euro și co-autor al lucrării Deep Freeze: Iceland’s Economic Collapse.

Acest articol a fost publicat în cadrul Institutului Ludwig von Mises în data de 21.11.2013.

Share:

Publicat de