În data de 15 noiembrie 1923 au fost făcuţi paşi decisivi pentru a încheia coşmarul hiperinflaţiei Republicii de la Weimar: "Reichsbank-ul", banca centrală germană a încetat monetizarea datoriei guvernului şi a fost emis un nou mijloc de schimb, "Rentenmark", pe lângă "Papermark”, (în germană ”Papiermark”) . Aceste măsuri au avut succes în a stopa hiperinflaţia, dar puterea de cumpărare a papermark a fost complet distrusă. Pentru a înţelege cum şi de ce s-a putut întâmpla asta, trebuie să privim cu puţin înainte de izbucnirea Primului Război Mondial. Din 1871, marca a fost moneda oficială în Imperiul German. Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, convertibilitatea în aur a mărcii a fost suspendată, pe 4 august 1914. Marca cu acoperire în  aur (sau "marca de aur" așa cum a fost numit după 1914) a devenit papermark („marca de hârtie” – n.t.), fără acoperire. Iniţial, Imperiul şi-a finanţat participarea în război în mare parte prin împrumuturi. Datoria publică totală a crescut de la 5,2 miliarde papermark în 1914 la 105,3 miliarde în 1918[1]. În 1914, cantitatea de papermark era de 5,9 miliarde, iar în 1918 de 32,9 miliarde. Din august 1914 până în noiembrie 1918 preţurile en-gros în Reich crescuseră cu 115%, iar puterea de cumpărare a papermark scăzuse cu mai mult de jumătate. În aceeaşi perioadă, rata de schimb a papermark a scăzut cu 84% faţă de dolarul american.

Noua Republică de la Weimar avea de înfruntat imense provocări economice și politice. În 1920 producţia industrială era la 61% faţă de nivelul din 1913, iar în 1923 scăzuse şi mai mult, până la 54%. Pierderile teritoriale ca urmare a Tratatului de la Versailles slăbiseră substanţial capacităţile productive ale Reichului: acesta pierduse aproximativ 13% din suprafaţa sa teritorială, iar aproximativ 10% din populaţia germană  locuia acum  în afara graniţelor ţării. În plus, Germania era nevoită să facă plăţi compensatorii. Cel mai important, cu toate acestea, noul și entuziastul guvern democratic voia să se ocupe cât mai bine de voinţele alegătorilor săi. Cum veniturile din taxe erau insuficiente pentru a finanţa aceste cheltuieli, Reichsbank-ul a început să utilizeze tiparnița.

Din aprilie 1920 până în 1921, raportul între taxele colectate și cheltuieli era de doar 37%. Ulterior, situaţia s-a imbunătăţit cât de cât şi în iunie 1922 taxele colectate raportate la nivelul chetuielilor ajungeau la 75%. Apoi lucrurile au luat o întorsătură urâtă. Spre sfârşitul anului 1922, Germania a fost acuzată că nu a reuşit să îşi facă plăţile compensatorii la timp. Pentru a-şi susţine cauza, trupele franceze şi belgiene au invadat şi ocupat Ruhrgebiet, care era inima industrială a Reich-ului, la începutul lui ianuarie 1923. Guvernul german aflat sub cancelarul Wilhelm Kuno a făcut apel la muncitorii din Ruhrgebiet să nu urmeze niciun ordin al invadatorilor, promiţând că Reich-ul va continua să le plătească salariile. Reichbank-ul a început să tipărească bani noi monetizând datoria pentru a putea susţine guvernul cu suficientă lichiditate astfel încât să poată gestiona deficitele bugetare şi să plătească salariile, transferurile sociale şi subvențiile.

Din mai 1923, cantitatea de papermark a scăpat de sub control. A crescut de la 8.610 miliarde, în mai, la 17.340 miliarde în aprilie şi, în continuare, la 669.703 miliarde în august, atingând 400 de cvintilioane (400 x 10¹⁸) în noiembrie 1923[2]. Preţurile en-gros s-au ridicat la niveluri astronomice crescând cu 1.8¹³% de la sfârşitul lui 1919 până în noiembrie 1923. La sfârşitul Primului Război Mondial în 1918 ai fi putut cumpăra 500 de miliarde de ouă cu aceeaşi sumă cu care, 5 ani mai târziu, ai fi putut cumpăra un singur ou. Pe parcursul lunii noiembrie 1923, preţul dolarului american exprimat în papermark crescuse cu 8.9¹²%. Papermark ajunsese să nu mai valoreze nimic.

Odată cu colapsul monedei naţionale, şomajul era în creştere. De la sfârşitul războiului şomajul rămăsese relativ mic - dat fiind faptul că guvernul de la Weimar menținuse economia viabilă prin cheltuieli finanțate prin deficit bugetar şi tipărire de bani. La sfârşitul lui 1919 rata şomajului se afla la 2,9 %, în 1920 la 4,1 % , în 1921 la 1,6 % şi în 1922 la 2.8%. O dată cu prăbuşirea papermark rata şomajului a atins 19,1 % în octombrie, 23,4% în noiembrie şi 28,2% în decembrie. Hiperinflaţia sărăcise marea majoritate a populaţiei germane, în special clasa mijlocie. Oamenii se confruntau cu penurie de bunuri şi sufereau de frig. Extremismul politic era în creştere.

Principala piedică pentru rezolvarea problemelor monetare era însuşi Reichsbank-ul. Mandatul preşedintelui său, Rudolf E.A. Havenstein, era pe viaţă, iar acesta era practic de neoprit: sub conducerea lui Havenstein, Richsbank a continuat să emită cantităţi din ce în ce mai mari de papermark pentru a păstra Reichul la suprafaţă din punct de vedere financiar. Apoi, pe 15 noiembrie 1923, Reichsbank a încetat monetizarea datoriei guvernului şi emiterea de noi bancnote. În acelaşi timp, s-a decis ca un trilion de papermark (1.000.000.000.000) să valoreze cât un rentenmark. Pe 20 noiembrie, Havenstein a murit subit, de infarct. În aceeaşi zi, Hjalmar Schacht, care avea să devină preşedintele băncii centrale în decembrie, a acţionat şi a fixat papermark-ul față de dolarul american: Reichsbank, prin intervenţii pe pieţele valutare, a stabilit ca 4,2 trilioane papermark să revină unui dolar american. Și, de vreme ce un trilion de papermark era egal cu un rentenmark, rate de schimb era de 4,2 rentenmark pentru un dolar. Aceasta era exact rata de schimb între Reichsmark şi dolarul american care predominase înainte de Primul Război Mondial. "Miracolul rentenmark" a însemnat sfârşitul hiperinflaţiei[3].

Cum a putut un asemenea dezastru monetar să aibă loc într-o societate avansată şi civilizată, conducând la dezastrul total al monedei? Multe explicaţii au fost înaintate. S-a susţinut faptul că, de exemplu, plăţile compensatorii, deficitele cronice ale balanței de plăți şi chiar deprecierea papermark pe piața valutară au cauzat, de fapt, prăbuşirea monedei germane. Totuși, aceste explicaţii nu sunt convingătoare, după cum explică economistul Hanz F. Sennholz : ''Fiecare bancnotă era tipărită de germani şi emisă de o bancă centrală care era condusă de germani, sub un guvern care era pur german. Existau partidele politice germane, cum era cel socialist, cel catolic central şi cel democratic, care formau diferite coaliţii guvernamentale care erau  responsabile exclusiv pentru politicile pe care le promovau. Desigur, recunoaşterea responsabilităţii pentru orice dezastru nu se putea aştepta de la niciun partid politic''[4]. Într-adevăr, hiperinflaţia germană a fost provocată de oameni, a fost rezultatul unei decizii politice deliberate de a creşte cantitatea de bani de facto fără nicio limită.

Care sunt lecţiile care trebuie învăţate din hiperinflaţia germană? Prima lecţie este aceea că până şi o bancă centrală independentă din punct de vedere politic nu poate oferi o protecţie sigură împotriva distrugerii banilor (de hârtie). Reichsbank fusese declarată independent politic din 1922; de fapt era un favor făcut forțelor aliate pentru amânarea provizorie a plăţilor compensatorii. Totuşi, consiliul Reichsbank a decis să hiperinflaţioneze moneda. Văzând că Reich-ul trebuia să se bazeze foarte mult pe creditul oferit de Reichsbank pentru a supravieţui, consiliul a hotărât să producă nelimitat bani pe durata unei asemenea "crize politice existențiale." Desigur, apetitul pentru credit al politicienilor nemţi s-a dovedit a fi nelimitat.

A doua lecţie este aceea că utilizarea banilor fiat nu va funcţiona. Hjalmar Schacht, în biografia sa din 1953, a notat: "Introducerea bancnotelor de stat de hârtie a fost posibilă numai datorită promisiunii statului şi băncii centrale de a răscumpăra bancnotele de hârtie în orice moment cu aur. Garantarea posibilității de a fi convertite în aur în orice moment trebuie să fie obiectivul tuturor emitenților de bani de hârtie."[5]  Cuvintele lui Schacht vizează o idee centrală esenţială a economiei: banii care nu pot fi acoperiţi sunt bani politici şi acesta este un element distructiv într-un sistem al pieței libere. Reprezentanţii şcolii austriece de economie au scos în evidență acest aspect cu mult timp în urmă.

Banii de hârtie emiși "ex nihilo" (din nimic - n.t.) şi injectați în economie prin credite bancare nu numai că sunt inflaționiști, dar cauzează şi malinvestiţii, cicluri de tip "boom-bust" şi scot la iveală o situaţie de supraîndatorare. Odată ce guvernele şi băncile în special, încep să se împovăreze cu datorii și, prin urmare, economia este în pericol de contracție, emiterea de bani suplimentari apare prea ușor ca fiind o politică de alegere a celui mai mic rău pentru a scăpa de problemele generate de banii creați prin credit inițial. Privind lumea de azi - în care multe economii folosesc bani de hârtie produşi prin credite de decenii bune şi unde mărimile datoriilor sunt copleşitoare, provocările actuale sunt, într-o oarecare măsură, similare celor care au predominat în Republica de la Weimar acum mai bine de 90 de ani. Acum, ca şi atunci, o reformă a ordinii monetare este neapărat necesară şi cu cât această provocare a reformei monetare este abordată mai repede, cu atât costurile de ajustare vor fi mai mici.

Acest articol a fost realizat în cadrul Institului Ludwig von Mises, 15.11.2013.