Zis-a un profesor de economie al uneia dintre universităţile noastre mari: „Guvernul ar trebui să facă ceea ce majoritatea oamenilor votează că ar trebui să facă.”[1] Acest profesor al Americii tinere dădea glas convingerii unui vast segment al publicului votant de astăzi: singurul criteriu pentru ceea ce trebuie să facă un guvern este ceea ce majoritatea votanţilor îi cere. Credinţa potrivit căreia suveranitatea există exclusiv în „voinţa majorităţii” este aceeaşi precum credinţa într-un guvern total democrat. Făcând abstracţie de popularitatea acestei viziuni, dezavantajele ei trebuie înţelese şi explicate, atâta vreme cât nu vrem ca majoritatea să ne dirijeze afacerile, să ne manipuleze vieţile, să ne formeze destinele. Pentru că, potrivit acestei noţiuni, majoritatea este atotputernică; nu există nicio autoritate morală mai presus de majoritate; întinderea guvernului nu este limitată de vreun principiu, ci doar de voinţa majorităţii.

Principiul unui guvern limitat este iluzoriu. Chiar unii dintre cei care au scris principiul în Declaraţia de Independenţă în termenii drepturilor inalienabile ale indivizilor, au definit fără întârziere acest principiu prin nelimitarea puterii majorităţii, adică, prin neaplicarea principiului limitării statului democratic. Ei au gândit că domnia majorităţii (democraţia) nu putea să fie inteligentă fără un electorat bine educat, aşă că au continuat prin a „securiza” înţelepciunea dorită printr-un sistem al educaţiei guvernamentale. Făcând acest lucru, au coborât barierele pe care ei înşişi le ridicaseră, permiţând astfel domniei majorităţii (prin stabilirea acestui precedent) să scape de sub control şi să deţină puterea asupra indivizilor, neintenţionată la momentul conceperii modelului pentru un guvern limitat. Ca şi progeniturile lor până în ziua de azi, aceşti sponsori ai educaţiei de stat trebuie să fi concluzionat că orice lucru bun de care un individ este capabil ar fi valabil şi pentru majoritate dacă toţi ar fi educaţi în virtute.

Aceşti oameni nu au putut să vadă că bunătatea nu este niciodată evocată prin coerciţie[2]. Şi au trecut cu vederea un lucru crucial: Orice bună intenţie manifestată în acţiunile unui individ tinde să se piardă în acţiunile în masă. Majoritatea, orice fel de oameni ar compune-o, este un mecanism amoral; o concluzie a majorităţii este o concentrare – un amalgam – de puncte de vedere care nu include vocea conştiinţei individuale. Aceasta este o acuzaţie serioasă ţinând cont că noi, ca popor ne supunem conducerii de către majoritate: destinul unei întregi naţiuni în mâna unei forţe lipsită de conştiinţă, a unui mecanism amoral care nu distinge înter bine şi rău, incapabil să înveţe şi să gândească sau să analizeze – este echivalentul cu a ne supune voinţei unui robot! Aşadar, să examinăm acuzaţia potrivit căreia acţiunile majorităţii înlătură conştiinţa majorităţii.

În primul rând, ce este conştiinţa? „Ştiinţa sau sentimentul binelui şi răului, cu impulsul de a face bine; judecată morală care interzice sau se opune violării unui principiu etic recunoscut mai devreme ca atare.”

În al doilea rând, ce sau cine este capabil de a avea o conţtiinţă? Nu este evident că aceasta este o calitate sau o caracteristică pe care numai un individ uman o poate avea?

În al treilea rând, ce este o majoritate? Este cea mai mare parte dintr-o mulţime care are mai mult de două elemente.

A se supune propriei conştiinţe

Să considerăm o grupare minimă, de trei indivizi – oricare trei indivizi de pe pământ - şi să reflectăm asupra „ştiinţei sau sentimentului lor despre bine şi rău”, adică, să luăm notă de conştiinţele lor. Prima noastră descoperire este că niciun set de două nu are elementele absolut identice; oricare două conştiinţe ale celor care trăiesc sunt diferite; oricare două sunt diferite în ceea ce priveşte concepţiile despre bunătate sau dreptate sau adevăr!

Acest lucru nu vrea să spună că adevărul este el însuşi variabil, ci că fiinţele umane failibile vor avea cunoştinţe diferite despre adevăr, chiar dacă fiecare ar face tot ce ar putea, tot timpul, să se apropie de adevăr. O persoană se comportă conştient numai în măsura în care îşi ascultă propria conştiinţă, oriunde ar duce-o aceasta. Singura sa alternativă ar fi să se comporte inconştient. Aşadar, cu excepţia problemelor în care nu există nicio controversă – cum ar fi că doi plus doi fac patru sau că amestecul dintre galben şi albastrul dă naştere culorii verde – a „face media” a două conştiinţe diferite are ca rezultat o concluzie care are tendinţa să priveze indivizii de exercitarea propriei conştiinţe.

Exemplu: un reprezentant al puterii executive numeşte un comitet pentru a pregăti un raport în legătură cu cea mai bună soluţie privitor la politica fiscală a naţiunii. Este un lucru ştiut că părerile despre cum ar trebui să arate această politică variază. Să considerăm că:

A crede în proprietate privată, şi anume că orice individ are un drept moral asupra rezultatelor muncii sale şi mai crede că acest drept presupune inclusiv deţinerea controlul deplin asupra schimburilor ale căror obiecte le fac acestea. Acesta va adopta o poziţie în favoarea liberului schimb, deci va respinge cu totul ideea unui tarif.

B crede, la fel de sincer, că producătorii interni ar trebui protejaţi împotriva tuturor competitorilor străini care plătesc salarii mai mici decât cele plătite acasă.

C, care reflectă ceea ce conştiinţa sa îi dictează că ar fi bine, este în favoarea unor „înţelegeri comerciale reciproce”.

Comitetul, totuşi, a acceptat responsabilitatea transmiterii unui raport. În final, după ce au descoperit că o înţelegere precisă este imposibilă, B şi C fac un compromis: tarifele ar trebui să fie impuse tuturor produselor străine care au un avantaj competitiv asupra produselor domestice (sau orice alt posibil compromis). B şi C, desigur, votează „Da”, în timp ce A votează „Nu”. Majoritatea câştigă, iar compromisul lor dă naştere la raport.

Să notăm că raportul – ca majoritatea rapoartelor în care o problemă este controversată – nu este o reflecţie precisă a ceea ce este acceptat ca drept fie de către A, B sau C. Orice conexiune cu conştiinţa, şi anume cu percepţia precisă a individului despre dreptate, a fost distorsionată. Şi tocmai această distorsiune face din majoritate un mecanism inconştient.

Ar trebui notat de asemenea că amoralitatea unei majorităţi nu este reparată dacă mărim numărul persoanelor care fac parte din acea majoritate. De fapt, pe măsură ce avem mai mulţi participanţi, posibilitatea ca concluzia să deraieze şi mai mult devine şi mai mare, ca în orice eveniment care are loc în lipsa conştiinţei.

Rolul guvernului

Când luăm în considerare măsura în care politicile publice în SUA sunt supuse votului majorităţii şi când recunoaştem inconştienţa mecanismului, nu trebuie să fim surprinşi de existenţa unei responsabilităţi individuale în descompunere şi de descinderea noastră în socialism. Mai degrabă, ar terbui să ne considerăm binecuvântaţi pentru că mai avem încă timp să alocăm acestei forţe lipsite de conştiinţă spaţiul pe care îl merită. Şi are  un loc pe care îl merită.

Bineînţeles, ne va lua mult să ne descleştăm de această forţă amorală. Poate că această eliberare ar trebui să înceapă gândindu-ne la întrebarea de bază pe care democraţia o ridică : Cine ar trebui să domnească ? Răspunsul pe care aceasta îl dă este: Majoritatea. Există un entuziasm enorm pentru acest răspuns, şi nu fără motiv. Pentru că alternativa este mult-temuta dictatură. Nu numai că acesta este modul în care cei mai mulţi oameni văd acest lucru dar, din nefericire, este singurul mod în care majoritatea vede acest lucru. Preferinţa lor pentru democraţie şi nu pentru dictatură i-a orbit efectiv şi nu le mai permite să ridice o altă problemă mai importantă decât cine ar terbui să conducă: făcând abstracţie de cine conduce, care ar trebui să fie măsura acestei domnii ?

Dacă întrebarea cu privire la care este limita puterii guvernamentale nu este niciodată pusă sau dacă nu se răspunde corect la aceasta, majoritatea inconştientă se va dezlanţui ca înainte. Nerestricţionat, fără a cunoaşte limite, acest mecanism politic amoral poate fi şi va fi (aşa cum este) la fel de vicious, tiranic şi distrugător al drepturilor omului ca orice proscris care ar avea monopol asupra forţei poliţiei.

Foarte bine. Dacă democraţia pune şi răspunde la întrebarea cine ar trebui să conducă, ce anume pune şi răspunde la întrebarea care ar trebui să fie limitele sau ariile în care să se exercite puterea ?

Care este natura Principiului Limitării ?

Aşa cum am observat, nu este democraţia. Majoritatea, atunci când operează în dimensiunea politică – o forţă separată de conştiinţă sau de judecată – nu poate să îşi cunoască locul. Va fura şi ucide cu acelaşi abandon nepăsător ca un bandit şi cu aceeaşi ignoranţă cu privire la crimele sale ca o gloată sau ca un camion năvalnic[3]. Democraţia sau domnia majorităţii, aşa cum este ea aplicată acţiunii politicii, nu poate să se limiteze singură. Alegerile populare din vremurile noastre atestă această observaţie.

Şi, contrar spuselor lui Ortega, liberalismul nu conţine principiul limitator. (Ortega folosea acest termen în sensul său clasic)[4]. Liberalismul, care insistă asupra drepturilor individului şi asupra unor limitări mari a Statului nu vede în raţionalitatea omului ca pe o sursă a puterii sale[5]. În timp ce liberalismul autentic pune şi răspunde la această înterbare într-un fel arbitrar, răspunsul este mai mult bazat pe o opinie splendidă decât pe un principiu fundamental.

Nici termenul „americanism” nu indică principiul care prescrie limitarea guvernamentală.

„Americanismul” are aproape atâtea sensuri câţi sunt oameni care îl folosesc ca termen. Poate însemna orice de la un guvern constituţional, la vacanţe plătite, la o atitudine democrată faţă de oameni, la un „melting pot”. Americanismul nu explică nici teoretic, nici practic care ar trebui să fie dimensiunea sau scopul guvernului.

Ceea ce căutăm noi se poate spune că nu are deloc nume. Un anume ceva – o idee sau un concept - s-a insinuat temporar, aproape pe nesimţite – în conştiinţa câtorva persoane care s-au nimerit să fie americani - şi un miracol s-a întâmplat! Oamenii au devenit atât de fascinaţi de efuziunea materială a miracolului, încât au dat greş în a reflecta asupra conceptului misterios care le conferea aceste binecuvântări. Conceptul s-a strecurat înăuntrul şi în afara conştiinţei atât de repede – ca un vis sau o idee care este uitată foarte prompt, încât nimeni nu i-a dat niciodată vreun nume.

O înlănţuire fericită

Lucrurile bune care ni se întâmplă sunt mai degrabă în afara creaţiei noastre. Inadvertenţele minore de semnificaţie mică, atunci când sunt văzute separat, se combină câteodată sau au loc în înlănţuiri care au cele mai neaşteptate, uimitoare sau eficace rezultate. Dacă suntem nişte observatori destul de buni pentru a lua notă de – sau a descoperi care evenimente minore anume combinate formează rezultatul cel mare, poate că putem, prin repetarea lor, să continuăm să ne bucurăm de binecuvântările pe care le conferă. Altfel spus, umanitatea avansează dezvoltându-şi legi sau teorii pe baza faptelor observate şi a practicii cu succes. Un exemplu splendid de teorie concepută după fapt a fost citată de Eugen von Böhm – Bawerk. Spus-a acest teoretician înţelept al economiei libere de piaţă :

„…el [omul de rând] a practicat doctrina utilităţii marginale dinainte ca teoria economică să o descopere”

Afirm că o înşiruire de aparente inadvertenţe care au avut loc între 1620 şi 1791, dacă sunt privite în întergimea lor, conţin răspunsul pe care îl căutăm[6]. Vom găsi că în combinaţiile acestor evenimente singurul principiu pentru limitarea adecvată a guvernului sau, cu alte cuvinte, care este răspunsul la întrebarea „Care ar trebui să fie măsura controlului?”

Comunism la Plymouth Rock

Două fapte, relevante acestei teze, se remarcă: (1) Pentru o vreme, guvernul din SUA a fost mai limitat decât a fost vreodată vreun alt guvern din altă ţată şi (2) a urmat o izbucnire de energie creativă şi o acceptare a responsabilităţii personale fără precedent în toată istoria. Ca în multe cazuri, majoritatea dintre noi a atribuit aceste fenomene unui lucru extraordinar din alcătuirea noastră. Însă această atribuire nu are mai multă validitate ca aceea a observaţiei muştei aflate pe roată căruţei care se miră „Uite ce de praf scot.” După cum cred eu şi sper să demonstrez, izbucnirea de energie a fost efectul limitării. Însă, ce a fost responsabil pentru limitare?

Prima parte din neprevăzuta combinaţie probabil că s-a întâmplat în timpul primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea. Un excellent exemplu în acest sens a urmat debarcării predecesorilor noştri la Plymouth Rock. Membrii acestei mici Colonii şi-au început viaţa împreună într-un organizare comunistă. Pentru că, indiferent de ceea ce producea fiecare pelerin, toată producţia mergea într-un depozit comun sub control, iar câştigurile erau distribuite pe măsură ce era nevoie. Pe scurt, ei au încercat să trăiască după un principiu pe care, mai mult de două secole mai târziu, Karl Marx l-a înaintat ca pe un ideal Partidului Comunist : „de la fiecare după putere, fiecăruia după nevoie.”

Întoarcerea la libertate

A existat o constrângere pentru care pelerinii au renunţat la aceaste practici comunale sau comuniste. Foarte mulţi dintre ei mureau de foame! Se pare că de fiecare dată când se organizau în acest fel, depozitul rămânea fără provizii. Cei „în nevoie” erau… toţi ! În cea de-a treia iarnă, Guvernatorul Bradford s-a întâlnit cu membrii rămaşi ai coloniei.

Au hotărât să renunţe la ideea „de la fiecare după putere, fiecăruia după nevoie” şi urmau ca, începând din primăvară, să încerce ideea „fiecăruia după merit”.

Fiecăruia după merit! Este de neconceput ca aceşti oameni să fi fost pe deplin conştienţi de ceea ce spuneau. În Lumea Veche nu fusese niciodată aşa. Guvernele erau suverane. Oamenii păstrau din producţia lor numai atât cât le permitea Statul. Se poate presupune că filozofia „fiecăruia după merit” s-a născut din disperare. Poate că foametea le-a dezvăluit unul din principiile care duceau la belşug.

Principiul Proprietăţii Private

Folosind retrospectiva – ceea ce noi putem să facem, iar nu Guvernatorul Bradford – „fiecăruia după merit” este o definiţie excelentă a principiului proprietăţii private.

Este un alt fel de a spune că fiecare individ are dreptul la roadele propriei sale munci. „Fiecare dintre voi va avea ceea ce el însuşi produce” a fost sensul concluziei Guvernatorului din acea a treia iarnă.

Ce s-a întâmplat odată cu venirea primăverii ? Citiţi propriile cuvinte ale Guvernatorului Bradford :

Femeile mergeau de acum ele singure pe câmp şi îi luau pe cei mici să pună porumb, care mai dinainte dădeau vina pe slabiciune şi nepricepere; pe care, dacă ar fi fost să-i obligi înainte, ar fi fost prin tiranie şi opresiune.[7]

Rezultatul practicării principiului proprietăţii private:

Atunci a venit vremea recoltei şi, în loc de foamete, acum Dumnezeu le-a dat lor belşug, iară chipul lucrurilor s-a schimbat şi ei se bucurau cu inimă uşoară, pentru care l-au binecuvântat pe Dumnezeu. Iară urmarea culturilor lor particulare era bine ştiută, căci toţi aveau, într-un fel sau altul, un fel de a-şi duce anul şi cei de fel mai priceput şi mai silitori aveau şi pus de-o parte şi puteau să vândă altora, aşa că nicio vreme de lipsuri şi foamete nu s-a mai abătut asupra lor până în ziua de azi.[8]

Nu putem citi afirmaţiile Guvernatorului Bradford fără să observăm uimirea sa faţă de asemenea „belşug”. Aceşti colonişti au atribuit aceste urmări, dacă vreţi, lui Dumnezeu, o confesiune cum că nu era creaţia lor. Practica principiului proprietăţii private, propun eu, nu a fost decât prima dintr-o serie de acţiuni fericite care au creat o combinaţie ce conţine cheia principiului limitării Statului.

Dacă Guvernatorul Bradford ar fi putut să întrevadă a doua jumătate a următorului secol, şi-ar fi dat seama că vorbele sale, „aşa că nicio vreme de lipsuri şi foamete nu s-a mai abătut asupra lor până în ziua de azi” au fost, într-adevăr, profetice. Pentru că, după vremea lui şi a celorlalţi colonişti din Plymouth, şi datorită principiului proprietăţii private pe care l-au descoperit fără să vrea, au venit decenii de creştere, dezvoltare, progres. Descoperiseră ceva nou, însă ceva care nu putea fi păstrat sub niciuna dintre formele de organizare ale Lumii Vechi cu guvern nelimitat. Primii americani şi-au dat seama de acest lucru. A fost această conştiinţă, un scepticism politic magnific, care a inspirat o frică de intervenţionism statal – pentru a folosi un termen actual – şi care a fost cauza pentru marea lor întârziere de a forma un guvern.

„Înzestraţi de Creatorul Lor”

Apoi a venit a doua acţiune din şirul fericit – Revoluţia Americană!

Adevărata Revoluţie Americană nu a fost conflictul armat cu Regele George al III-lea. Acela a fost un incident relativ neimportant. A fost, în schimb, un concept care, atunci când este înţeles, devine un principiu fundamental. Pentru a aprecia pe deplin natura fundamentală a acestui principiu revoluţionar, este necesar să reţinem că în orice alt loc şi orice altă perioadă precedentă, oamenii se luptau între ei şi se omorau cu milioanele pentru răspunsul înterbării vechi de când lumea: care dintre numeroasele forme de autoritarism – adică autoritate creată de om – ar terbui să-şi exercite suveranitatea asupra omului.

Apoi, în 1776, într-o fracţiune de propoziţie, s-a înregistrat adevărata esenţă a Revoluţiei Americane – spusă concis şi solemn pentru prima oară într-o acţiune politică relevantă[9] – ideea care respingea vechiul regim: „… ei [oamenii] sunt înzestraţi de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile; şi printre acestea sunt dreptul la viaţă, la libertate şi căutarea fericirii…”[10]Asta este! Acesta este Principiul, însăşi esenţa miracolului american.

Înzestraţi de Creatorul lor! A fost aceasta o acţiune la întâmplare, adică o acţiune care să nu fie legată de marea combinaţie? Se pare că sunt puţine dovezi care să ateste contrarul. Timp de decenii întregi gânditorii americani au tot examinat şi respins forme de autoritarism unele după altele. În ce astfel de formă, dintre toate cele existente, era omul înzestrat cu dreptul de a trăi, de a fi liber şi de a avea proprietate privată? Ce formă precedentă de guvernare păstrase „fiecăruia, după merit”? Nici măcar una! De unde, atunci, vin aceste drepturi?

Chiar există asemenea lucruri ca drepturile. Aşadar, trebuie să existe şi o sursă. Ah… Creatorul ; asta este! Unii clerici ai secolului al XVIII-lea spuneau acest lucru. Asta ar putea rezolva toate certurile în legătură cu formele guvernului autoritar. Aceasta nu este, în niciun fel, o încercare de a diminua credinţa spirituală a strămoşilor noştri. Unii dintre ei erau adânc spirituali; alţii, s-a sugerat, erau agnostici sau deişti. Nu, această afirmaţie că oamenii erau „înzestraţi de Creatorul lor” era, într-un fel, o inadvertenţă bazată pe convingerea că cei care au scris Declaraţia nu îşi dădeau foarte bine seama că ei scriseseră principiul pe care toate sistemele bune de gândire politică trebuie să se bazeze! Trebuie să nu îşi fi dat seama de semnificaţia actului pentru că, el singur, fără cea de-a treia acţiune care avea să vină mai târziu, „înzestraţi de Creatorul lor” era, dintr-un punct de vedere politic şi practic, doar puţin mai mult decât o frază graţioasă.

Un principiul spiritual, politic şi economic[11]

Înainte de a trece la cea de-a treia acţiune din remarcabila înlănţuire, să reflectăm mai departe asupra acestui concept revoluţionar, această rupere de ritm în istoria politicii. Oamenii sunt înzestraţi de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile; şi printre ele sunt dreptul la viaţă, libertate… este în acelaşi timp un principiu spiritual, politic şi economic. Este spiritual pentru că îl proclamă pe Creator ca cel care înzestrează oamenii cu drepturi şi, deci, ca suveran; politic în sensul că o asemenea recunoaştere neagă implicit Statul ca cel care înzestrează oamenii cu aceste drepturi şi, deci Statul – fie el condus de o dictatură sau de o majoritate – nu este suveran ; şi economic în următorul fel : Dacă un om are depline drepturi asupra vieţii sale, se înţelege că are dreptul şi de a-şi menţine viaţa, aceasta nefiind nimic mai mult sau mai puţin decât roadele muncii lui. Notaţi aici relaţia cu dreptul de proprietate privată – „fiecăruia după merit”.

Prima dintre acţiunile revelatoare din această înlănţuire a avut loc în 1623, a doua în 1776. A treia s-a întâmplat pe parcursul următorilor 15 ani.

Constituţia şi Declaraţia Drepturilor Omului pot să nu fie privite, în general, drept două acţiuni aleatoare. Aproape toată lumea va susţine că cei care au conceput aceste două documente erau pe deplin conştienţi de ceea ce făceau. Într-un fel, da. Însă se gândeau ei oare la mai mult decât la care ar fi cea mai bună metodă de a implementa ideea că „acel guvern care guvernează cel mai puţin este cel mai bun” sau deduceau din premiza „Oamenii sunt înzestraţi de Creatorul lor”? Nu există vreo dovadă care să ateste că erau conştienţi că opera lor era ultima dintr-o serie de trei mutări politice care, separat, au fost mai mult sau mai puţin nesemnificative şi netrainice, dar care, dacă sunt luate la un loc, desluşite şi în care urmaşii lor să creadă, ar reprezenta ideea unui înţeles politic deplin. Urmaşii lor puteau să privească în urmă şi să evalueze semnificaţia acţiunilor lor; ei nu puteau face asta.

Pentru a recapitula: la începutul anilor 1600, principiul proprietăţii private şi-a plantat rădăcinile pe aceste meleaguri ale noastre, o recunoaştere politică dupa care fiecare individ avea dreptul la roadele muncii sale. În 1776, Declaraţia de Independenţă, un document politic, îl identifica pe Creator ca sursa acestuia şi a altor drepturi, negând astfel Statul sau orice altă autoritate umană ca sursă. Practic, Creatorul, cel care înzestrează cu drepturi, nu are niciun înţeles decât dacă oamenii şi agenţiile lor politice abdică de la rolul de Creator, adică renunţă la orice pretenţie că ei ar fi cei care îi înzestrează pe alţii cu drepturi.

Un set de prohibiţii

Nu există nicio îndoială asupra faptului că ambele – Constituţia şi Carta Drepturilor Omului – a treia mutare din înlănţuire – au completat perfect dreptul cuiva la roadele propriei munci şi conceptul conform căruia Creatorul este cel care atribuie şi stabileşte drepturile.

Aceste instrumente politice erau, în esenţa lor, un set de prohibiţii nu împotriva cetăţeniei, ci împotriva lucrului de care cetăţenii din Lumea Veche învăţaseră să se teamă, şi anume un guvern mult prea mare.[12] Ei au limitat mai mult guvernul decât fusese acesta limitat vreodată. Ei au deposedat guvernul de acest rol de a atribui drepturi. Mai mult, guvernului i s-a luat responsabilitatea de securitate, bunăstare şi prosperitate.

Au existat beneficii remarcabile care au decurs din această limitare severă a guvernului. În primul rând, când guvernul este atât de limitat încât nu poate să disemineze nimic, sau nu are puterea de a lua de la cineva pentru a da altora, către cine se întorc oamenii? Se întorc căter ei înşişi ! Drept rezultat, printre cei mai timpurii americani s-a dezvoltat o trăsătură de caracter pe care Emerson a lăudat-o, „dependenţa de sine”. Americanii au câştigat o reputaţie mondială drept oameni care se descurcă singuri.

În al doilea rând, atunci când rolul guvernului este limitat la singura funcţie de principiu pe care o posedă, şi anume, când este limitat doar la a restrânge şi a penaliza frauda, violenţa[13], prădarea, reprezentarea nejustă şi la a invoca justiţia comună, urmează logic drept consecinţă a acestei limitări o eliberare de asemenea energii creative precum sunt în oameni. Când guvernul limitează corespunzător acţiunile distructive ale oamenilor, nu există vreo forţă care să inhibe acţiunile creative.

O izbucnire de energie creativă

Chiar această eliberare a energiei creative umane la o scară fără precedent, în rândul unui popor dependent doar de sine, a fost motivul pentru cel mai mare avânt de energie productivă şi creativă din câte s-au cunoscut până acum. Miracolul american este rezultatul a trei acţiuni politice care au avut loc într-o înşiruire fortuită, o înşiruire pe care americanii nu au conceput-o sau plănuit-o şi pe care nici măcar nu au denumit-o cumva[14].

Este suficient să spunem că guvernul de astăzi din SUA este din nou nelimitat. Se crede acum că drepturile omului derivă din Stat. Democraţia domneşte! Răspunsul pe care îl dă întrebării cine ar trebui să domine, este majoritatea. Măsura domniei este, astăzi, acolo unde majoritatea inconştientă decide. Este destul de evident că drumul pe care ne aflăm acum duce la dezastre asemănătoarea cu cele din aranjamentele politice ale Lumii Vechi. În principiu, nu există nicio distincţie – niciuna – între forma noastră cu mulţi oameni care fac pe Creatorul şi forma lor, în care un singur om are acest rol. Întrebaţi-vă, care anume sunt diferenţele esenţiale dintre dreptul divin al majorităţii şi „dreptul divin al regilor”? Dacă nu găsiţi nicio diferenţă, atunci de ce să nu suferim soarta din aranajamentele Lumii Vechi?

Lecţia simplă

Totuşi, nu este necesar să avem aceeaşi soartă precum societăţile din Lumea Veche. Propria noastră istorie ne poate învăţa o lecţie dacă ne deschidem minţile spre ea. Lecţia este simplă : Creatorul, iar nu Statul, este cel care înzestrează oamenii cu drepturi. Ca în alte aspecte ale vieţii, aşa şi în aspectul politic, acesta este principiul primar în jurul căruia tot restul trebuie construit. Acest concept, cu un minimum de reflecţie, ar trebui să fie acceptabil pentru majoritatea oamenilor. Pentru că alternativa este Statul, un aranjament conceput de om, precum cel care atribuie drepturi oamenilor. Nu este clar că omul nu obţine dreptul la viaţă, spre exemplu, de la niciun individ particular precum Joe Doakes sau de la doi Joe în sus până la 182 de milioane de Joe ? Cum, atunci, poate o agenţie concepută de Joe, guvernamentală sau altfel, să câştige o putere de a delega şi atribui care nu există în acei Joe care formează  agenţia ? Mergând un pas mai departe, dacă Statul sau majoritatea nu poate să dea dreptul la viaţă (şi nu face asta), atunci nu se deduce logic că nu au dreptul moral de a priva pe cineva de la dreptul la viaţă şi la libertate şi acela de a şi le asigura?[15]

Odată ce conceptul de Creator este stabilit, drepturile, care sunt inalienabile social, apar imediat. Societatea, indiferent de cum se organizează, nu poate să ia viaţa, libertatea sau mijloacele de a le asigura. Oamenii sunt liberi să acţioneze creativ după cum doresc. Întrebările morale, în ceea ce priveşte societatea, îşi au originea în acceptarea Principiului Creatorului. Nu mai există principii morale care să rămână mecanismului amoral, majoritatea inconştientă şi asupra cărora aceasta să voteze.

Rămase democraţiei, adică votului majorităţii, vor fi întrebările care nu solicită conştiinţa – spre exemplu, cine ar trebui ales pentru a se ocupa de agenţiile limitate la funcţii defensive? Un mecanism amoral care să vină cu răspunsuri unor întrebări amorale! Splendid! Numai să nu lăsăm mecanismul amoral să vină cu răspunsuri în chestiuni morale.

Libertate şi credinţă

Luând în considerare măsura în care intervenţionismul s-a insinuat în vieţile noastre precum un cancer, se pare că situaţia noastră socială este fără speranţă. Desigur, niciunul dintre noi nu poate să întrevadă un „tratament”. Este stupefiant. Totuşi, ce miracole ar putea aduce un bun mod de a gândi? Ar fi putut vreunul dintre noi, în 1860, să fi întrevăzut un model pentru a reda vocea umană la celălalt capât al pământului în doar a douăzeci şi şaptea parte din secunda? Într-adevăr, nu. Însă acest lucru s-a întâmplat. Niciun om de pe pământ nu ştie cum să facă un creion obişnuit, din cărbune şi lemn, darămite un automobile sau un avion.[16] Cu toate acestea, acum le avem!

Dacă remediul pentru starea noastră critică ar cere vreo măsură care să fie înţeleasă de majoritate, opusul ei la nivel naţional ar fi imposibil. Însă asemenea imposibilităţi nu au fost niciodată un obstacol pentru progres. Este necesar numai o reafirmare a Principiului Creatorului - şi credinţa că ideile drepte radiază şi că, într-adevăr, fac miracole.

***

O democraţie nu poate exista ca o formă permanentă de guvernământ. Poate exista numai până ce votanţii descoperă că îşi pot vota generozitate din partea trezoreriei publice. Din acel moment, majoritatea va vota mereu candidatul care promite cele mai mari beneficii din partea trezoreriei publice cu rezultatul că democraţia duce întotdeauna la colaps din cauza unei politici fiscale necontrolate şi este întotdeauna urmată de dictatură şi după aceea de monarhie. (Scris de Profesorul Alexander Fraser Tytler, aproape acum două veacuri în timp ce cele treisprezece state originale erau încă doar colonii ale Marii Britanii. La vremea respectivă scria despre declinul şi căderea Republicii Ateniene cu mai bine de două milenii în urmă).

Acest articol a fost publicat în revista The Freeman, 1.03.1961.