Privatizarea

Share:

“Privatizarea” este un nou termen la nivel local, statal şi de guvern federal. Chiar şi funcţii despre care manualele civice ne spun că pot fi efectuate doar de către guvern, cum ar fi închisorile, sunt realizate cu succes, şi mult mai eficient, de întreprinderi private. Pentru prima dată, un concept la modă capătă o vastă accepţiune. Privatizarea este, în sine, un bun esenţial şi important. Un alt nume atribuit lui este acela de “desocializare”. Privatizarea este cealaltă fațetă pentru fatalul proces socialist care a acţionat aproape un secol. Are marea virtute de a lua resursele din sectorul coercitiv, sectorul politicienilor şi al birocraţilor – pe scurt, al neproducătorilor – şi de a le îndrepta spre sectorul voluntar al creatorilor şi producătorilor. Cu cât mai multe resurse rămân în sectorul privat, productiv, cu atât greutatea parazitizmului va afecta producătorii într-o măsură mai mică şi va mutila standardul de viaţă al consumatorilor mai puţin. Într-un sens mai restrâns, sectorul privat va fi mereu mai eficient decât cel public deoarece venitul în sectorul privat este doar o funcţie a serviciului eficient către consumatori. Cu cât acest serviciu este mai eficient, cu atât veniturile şi profiturile sunt mai mari.

Prin contrast, în sectorul guvernamental, venitul nu este legat de eficienţă sau de servirea consumatorului. Venitul este extras în mod coercitiv de la contribuabili (sau, prin inflaţie, din buzunarele consumatorilor). În sectorul public, consumatorul nu este cineva care trebuie servit sau curtat; el sau ea reprezintă un cheluitor nedorit de resurse limitate deţinute sau controlate de birocraţie.

Totul sau nimic este un joc corect pentru privatizare. Socialiştii obisnuiau să argumenteze că tot ceea ce ei işi doresc să facă este să transforme întreaga economie pentru a funcţiona ca un imens oficiu poştal. Niciun socialist nu ar îndrăzni să spună că astăzi, o mare ruşine o reprezintă Serviciul Poştal monopolizat de guvern. Un argument standard este acela că guvernul “ar trebui să facă doar ceea ce firmele private şi cetăţenii nu pot face”. Dar ce nu pot face ei? Fiecare bun sau serviciu furnizat acum de către guvern a fost, la un moment dat, furnizat cu succes de către întreprinderile private. Un alt argument este acela că anumite activităţi sunt prea vaste pentru a fi efectuate de întreprinderile private. Dar piaţa capitalului este enormă şi a finanţat cu succes întreprinderi mult mai costisitoare decât majoritatea activităţilor guvernamentale. În afară de asta, guvernul nu are un capital propriu; totul a fost luat de la producătorii privaţi.

Privatizarea devine acum binecunoscută politic, ca un mijloc de a finanaţa imensul deficit federal. Este cu siguranţă adevărat că deficitul poate fi redus, nu doar prin tăierea cheltuielilor şi prin creşterea taxelor, ci, de asemenea, prin vânzarea de active către sectorul privat. Acei economişti care au încercat să justifice deficitele arătând spre creşterea activelor de stat, sprijinind acele deficite, pot fi acum puşi să accepte sau să tacă; cu alte cuvinte, vânzarea acelor active este o modalitate de a scădea deficitele.

Bine. Există o cantitate uriaşă de active care au fost tezaurizate, zeci de ani, de guvernul federal. Majoritatea terenului din statele vestice a fost blocat de guvernul federal şi ţinut în permanenţă nefolosit. De fapt, guvernul federal s-a comportat ca un gigant monopolist: permanent ţinând în afara uzului o cantitate enormă de active valoroase şi productive: terenuri, ape, minerale şi păduri. Blocând aceste active, guvernul federal a redus productivitatea şi standardul de viaţă al fiecăruia dintre noi. S-a comportat, de asemenea, ca un gigant cartel al pamânturilor şi resuselor naturale – ţinând, în mod artificial, preţuri mari la aceste resurse, prin reţinerea la sursă a furnizării lor.

Reduci deficitul prin vânzarea activelor? Sigur, cu toată viteza înainte! Dar să nu insistăm pe un preţ prea mare pe aceste active. Vinde, vinde, indiferent de ce vor aduce activele. Dacă venitul nu este suficient pentru a pune capăt deficitului, atunci vinde din nou.

Cu câţiva ani în urmă, la o adunare internaţională a economiştilor susţinători ai pieţei libere, Sir Keith Joseph, ministru al industriei şi pretins avocat al pieţei libere în guvernul lui Thatcher, a fost întrebat de ce guvernul, în ciuda promisiunilor deşarte legate de privatizare, nu a făcut niciun pas să privatizeze industria oţelului, care a fost naţionalizată de guvernul laburist. Sir Keith a explicat că industria oţelului era în pierdere în mâinile guvernului şi, “prin urmare”, nu putea să comande un preţ dacă o punea la vânzare. În acel moment, un remarcabil economist american susţinător al pieţei libere a sărit în picioare şi a strigat, fluturând o bancnotă de un dolar în aer: “În felul acesta, licitez un dolar pentru industria britanică a oţelului!”

Într-adevăr. Nu există preţ nul. Chiar şi o industrie falimentată s-ar vinde uşor, pentru ca fabrica şi echipamentul să fie folosite de firmele productive private.

Deci, chiar şi un preţ mic nu ar trebui să oprească guvernul federal în căutările sale de a echilibra bugetul prin privatizare. Acei dolari se vor înmulţi. Doar oferă o şansă întreprinderilor libere şi private.

Acest articol este parte a volumului "Privatization vs. Government Ownership" şi a fost publicat în revista The Free Market Reader, 1988, pp. 260-262

 

Share:

Publicat de