Pentru a salva Europa, liberalizaţi pieţele!

Share:

Strategia economică europeană actuală este de a întârzia o decizie în speranţa că problema va trece sau că altcineva va lua decizia mai târziu). Nivelul datoriei în aproape toate ţările europene continuă să crească şi creşterea economică pare a fi o amintire de mult uitată. Ziua socotelilor este aproape, aşa cum Rudi Dornbusch a avertizat cândva, „criza necesită un timp mult mai mare decât poţi crede pentru a apărea, apoi aceasta evoluează mult mai repede decât crezi, şi acest lucru este întocmai ca povestea mexicană. A durat o veşnicie, apoi a durat o noapte.” Pentru a obţine rapid rezultate concrete, liderii europeni trebuie să renunţe la austeritate şi să se concentreze mai mult pe politici care pemit sectorului privat să asigure oferta potrivită la preţurile potrivite. Un prim pas reuşit, care ar putea fi posibil chiar din punct de vedere politic, ar fi acela de a schimba legile privind utilizarea terenului, permiţând proprietarilor de terenuri agricole să îşi folosească activele lor aşa cum cred de cuviinţă. Legislaţia privind utilizarea terenurilor în Franţa este un exemplu perfect al celei mai puţin reuşite planificări de tip sovietic.

Totul a început cu o lege din anul 1967 care impune marilor oraşe să stabilească planuri urbanistice zonale. La început, aceste planuri s-au limitat doar la oraşele mari, dar au fost extinse curând pentru majoritatea oraşelor. Cadrul de reglementare pentru terenuri susţinut de legile şi reglementările Uniunii Europene s-a extins în timpul anilor 1980 şi 1990, odată cu introducerea legilor privind zona de coastă, legilor privind zonele umede, legilor privind biodiversitatea şi legilor privind conservarea zonelor naturale. Grupurile ecologiste au fost implicate în adoptarea multora dintre aceste legi.

Toate aceste reglementări au sufocat construcţiile. Între 1997-2007, Franţa a experimentat o bulă imobiliară, dar spre deosebire de Spania, au fost foarte puţine construcţii, de vreme ce legile privind zonarea au făcut să rămână puţin pământ pe care se putea construi. Preţurile locuinţelor au crescut cu 140% în această perioadă, cu 90% mai rapid decât veniturile gospodăriilor. Cu toate acestea, costul construcţiilor a crescut cu doar 30%. Acest lucru a fost în mod clar legat de bula imobiliară, iar principalul vinovat a fost regulamentul privind utilizarea terenurilor.

Astăzi, cele mai multe planuri zonale sunt pentru 15 ani şi, în general, devin nepotrivite, aproape imediat. La începutul anilor 80, o revizuire a unui plan necesita doi sau trei ani. Acum minimul este de trei ani. Cu toate acestea, în cazul în care se implică grupurile ecologiste, schimbările pot dura mai bine de un deceniu. Multe oraşe mici s-au luptat şapte ani în bătălii judiciare pentru a adăuga 50 de acri de teren construibil nou într-un plan. De exemplu, a fost nevoie de şase ani pentru ca cele 20 de zone de metrou din Nantes (locul 10 în Franţa) să elaboreze cel mai recent plan al lor. În prezent, există 40.000 de acri de teren agricol în afara oraşului Nantes, dar doar 750 acri sunt planificaţi pentru construcţia de clădiri noi, în următorii 15 ani. Acesta reprezintă un salariu de mizerie pentru cei aproape un milion de locuitori ai acestei regiuni în creştere.

Oamenii iubesc libertatea pentru ei înşişi, dar se tem atunci când vine vorba de libertatea celorlalţi. Planificatorii se tem că pieţele libere ar duce la anarhie şi dezastre ecologice. Politicienii se tem de consecinţele negative ale expansiunii urbane. În decursul anilor 50 şi 60, guvernul francez a creat 700 de „ghetouri urbane” care erau suburbii dezumanizante de tip sovietic, fără multe facilităţi de bază, cum ar fi biblioteci, licee şi aşa mai departe. Într-o piaţă liberă, dezvoltatorii de terenuri aduc pe piaţă ceea ce îşi doresc oamenii. Dacă oamenii nu vor să trăiască în buncărele de tip sovietic, acestea nu vor fi construite. Este posibil ca un dezvoltator să facă o greşeală, dar probabil că el va face acest lucru o singură dată, nu de 700 de ori.

Planificatorii se tem de ea, dar anarhia este un termen care ar putea fi utilizat pentru a descrie imposibilitatea de a determina exact cum se vor schimba preferinţele în timp. Însă, o piaţă liberă va asigura cel mai scăzut nivel de anarhie, de vreme ce preţul şi profiturile sunt cel mai bun mod de a direcţiona resursele pentr producerea bunurilor şi serviciilor de care societatea are nevoie cel mai urgent. Niciun planificator guvernamental nu poate concura cu un sistem de piaţă în ceea ce priveşte eficienţa alocării resurselor.

Legile privind zonarea sunt reflectarea politică a acestor temeri şi capitalismul de cumetrie prosperă într-un asemenea mediu. Entităţile bine conectate politic schiţează în mod regulat câştiguri personale în planurile zonale, şi apoi utilizează bariere de reglementare în astfel de planuri pentru a restricţiona intrarea. De asemenea, începând cu anii 80, legislaţia europeană a făcut şi mai dificil pentru guverne să furnizeze servicii care pot fi oferite de contractanţi privaţi. Franţa are în prezent cel puţin 30.000 de funcţionari publici cu normă întreagă a căror singură misiune este de a supraveghea firmele private de consultanţă care sunt plătite să elaboreze planuri. Capitalismul de cumetrie şi socialismul sunt foarte buni asociaţi. 

Astăzi, terenurile pentru construcţii sunt de aproximativ 200 de ori mai scumpe decât terenurile agricole în Franţa, şi între 500 şi 1000 de ori mai scumpe în apropierea marilor oraşe. Cererea este acolo! Reglementările au păstrat pur şi simplu cererea conservată şi aceasta trebuie să fie eliberată.

Reformele privid utilizarea terenurilor în Franţa ar reduce costurile de dezvoltare cu mai mult de 50% şi ar crea un mini-boom al construcţiilor în aproape fiecare oraş mare din Franţa. În suburbiile franceze din Geneva, locuinţele ar răsări ca ciupercile după ploaie.

Acest lucru nu înseamnă neapărat că ar trebui să se renunţe la legislaţia privind mediul, dar noi nu trebuie să lăsăm preocuparea pentru mediul înconjurător să fie un pretext pentru a nu face nimic. Există o cerere enormă pentru locuinţe la preţuri accesibile în multe părţi ale Europei, dar ecologiştii ar prefera mai degrabă să vadă tone de chimicale depozitate pe terenurile agricole an dupa an, în loc să vadă că familiile sunt capabile într-o măsură mai mare să pună un acoperiş deasupra capului lor.

Există literalmente mii de politici similare pe această parte a ofertei care ar putea să genereze cu uşurinţă creştere în Europa. Dar mai întâi ar trebui să încetăm să vobim despre „stimularea cererii” sau „a face legislaţia muncii mai flexibilă” sau „încurajarea spiritului antreprenorial”. Acestea sunt sloganuri goale. E timpul ca liderii europeni să ia măsuri îndrăzneţe, pentru că alternativa este un lanţ de pierderi.

 

Acest articol a apărut în cadrul institutului Ludwig von Mises, 19.10.2013

Frank Hollenbeck predă finanţe şi economie la Universitatea Internaţională de la Geneva. Anterior, el a deţinut funcţia de economist senior la Departamentul de Stat, economist şef la Caterpillar Overseas şi director asociat la o bancă elveţiană privată.

Share:

Publicat de