Cum se va termina experimentul banilor de hârtie

Share:

Sistemul monetar al banilor de hârtie conţine factorii propriei distrugeri. Tentaţia producătorului monopolist de monedă de a creşte masa monetară este aproape irezistibilă. Într-un astfel de sistem, ce prezintă o creştere continuă a masei monetare, prin urmare o creştere continuă a preţurilor, nu pare logic să economiseşti bani pentru a cumpăra bunuri mai târziu. În acest scenariu, o mai bună strategie este să te îndatorezi pentru a cumpăra bunuri şi să înapoiezi datoria mai târziu, într-o  monedă depreciată. Mai mult, are sens să cumperi bunuri care pot fi folosite mai târziu ca garanţii pentru a obţine credite bancare ulterioare. Un sistem al banilor de hârtie duce la datorii excesive. Acest lucru se aplică în special actorilor care se aşteaptă să fie salvaţi cu bani nou produşi, precum marile companii, băncile şi guvernul. Ne aflăm într-o situaţie care arată sfârşitul sistemului banilor de hârtie. După ultimul ciclu, guvernele au salvat multe investiţii eronate în sectorul privat şi au stimulat cheltuielile sociale publice. Deficitul şi datoriile au crescut foarte mult.

Băncile centrale tipăreau bani pentru a cumpăra datorii publice (sau le acceptă ca garanţii ale creditelor acordate sistemului bancar) în cantităţi fără precedent. Ratele dobânzii au fost reduse până aproape de zero. Deficitele rămân mari. Nicio creştere reală substanţială nu se întrevede. În acelaşi timp, sistemul bancar şi alţi actori financiari stau pe grămezi mari ale datoriei publice. Un faliment public va declanşa imediat falimentul sectorului bancar. Creşterea ratelor dobânzii la niveluri mai realiste, sau vânzarea activelor achiziţionate de către banca centrală ar putea pune în pericol solvabilitatea sectorului bancar, a companiilor cu datorii ridicate şi a guvernului. Se pare că până şi diminuarea tipăririi de bani (numită actualmente „moderarea relaxării cantitative”) poate declanşa o spirală a falimentelor. O drastică reducere a cheltuielilor guvernamentale şi a deficitelor nu pare foarte probabilă, date fiind stimulentele politicienilor în democraţii.

Prin urmare, tipărirea banilor va fi constantă, cu rate ale dobânzii aproape de zero, până când oamenii îşi vor pierde încrederea în banii de hârtie? Poate fi menţinut sistemul banilor de hârtie sau vom avea neapărat o hiperinflaţie, mai devreme sau mai târziu?

Există cel puţin şapte posibilităţi:

1. Inflaţie. Guvernele şi băncile centrale pot continua pur şi simplu pe calea inflaţiei şi pot tipări toţi banii necesari salvării sistemului bancar, guvernelor şi altor agenţi supraîndatoraţi. Acest lucru va spori în continuare hazardul moral. Această opţiune duce, în cele din urmă, la hiperinflaţie, eradicându-se astfel, datoriile. Datornicii au profit, cei care economisesc pierd. Bogăţia pe hârtie pe care oamenii au acumulat-o de-a lungul vieţii, nu va putea asigura un standard de viaţă atât de ridicat precum s-ar fi aşteptat.

2. Deficit pe drepturile publice. Guvernele îşi pot îmbunătăţi poziţia lor financiară, pur şi simplu prin nerespectarea promisiunilor. Guvernele pot, de exemplu, să scadă drastic pensiile, ajutoarele de şomaj, asigurările sociale, pentru a elimina deficitele şi pentru a-şi plăti datoriile acumulate. Multe drepturi pe care oamenii se bazau, se vor dovedi a fi fără valoare.

3. Neonorarea datoriei. Guvernele pot să nu-şi îndeplinească obligaţiile şi să nu-şi plătească datoria. Acest lucru conduce la pierderi pentru bănci şi companii de asigurări care au investit economiile clienţilor lor în titluri de stat. Populaţia observă valoarea fondurilor mutuale, fondurilor de investiţii şi a centrelor de asigurare, dezvăluindu-se astfel, pierderile deja suferite. Falimentul guvernului poate conduce la prăbuşirea sistemului bancar. Spirala falimentului agenţilor supraîndatoraţi ar fi un Armageddon economic. Prin urmare, până acum, politicienii au făcut orice pentru a împiedica realizarea acestei alternative.

4. Represiune financiară. O altă modalitate de a ieşi din capcana datoriei este represiunea financiară. Aceasta este o modalitate de a canaliza mai multe fonduri către guvern, facilitând astfel, lichidarea datoriei publice. Represiunea financiară poate consta în legislaţia care face alternativele de investire mai puţin atractive, sau mai direct, în reglementări care să îi determine pe investitori să cumpere titluri de stat. Împreună cu creşterea reală şi cu tăierea cheltuielilor, represiunea financiară poate funcţiona pentru a reduce datoriile guvernamentale.

5. Plata datoriei. Problema supraîndatorării se poate rezolva şi prin măsuri fiscale. Ideea constă în eliminarea datoriilor guvernamentale şi recapitalizarea băncilor prin taxare. Reducând supraîndatorarea, nevoia băncii centrale de a menţine ratele dobânzii scăzute şi de a continua tipărirea banilor este atenuată. Moneda ar putea fi pusă, din nou, pe o bază mai solidă. Pentru a atinge acest scop, guvernul expropriază avuţia pe scară largă, pentru a plăti datoriile de stat. Pur şi simplu, guvernul creşte taxele existente, sau poate folosi o singură dată exproprieri cu scopul confiscării averilor. Aceste venituri se folosesc pentru a achita datoriile şi pentru a recapitaliza băncile. Într-adevăr, FMI a propus recent  un impozit pe avere de 10% în Europa, pentru a reduce nivelul ridicat al datoriilor publice. Reduceri pe scară largă a cheltuielilor ar putea fi, de asemenea, folosite pentru a plăti datoriile. După cel de-al Doilea Război Mondial, SUA a reuşit să-şi reducă rata datoriei în PIB, de la 130% în 1946 la 80% în 1952. Totuşi, pare puţin probabil ca o astfel de reducere a datoriilor prin tăierea cheltuilelilor să poată funcţiona din nou. De data aceasta, Statele Unite nu se află la sfârşitul unui război victorios. Cheltuielile guvernamentale au fost înjumătăţite, de la 118 miliarde de dolari în 1945 la 58 de miliarde de dolari în 1947, mai ales prin reducerea cheltuielilor militare. Reducerile similare de cheltuieli de astăzi nu par a fi posibile, fără să conducă la rezistenţe politice masive şi la falimente ale agenţilor supraîndatoraţi, care depind de cheltuielile guvernamentale.

6. Reforma monetară. Există opţiunea de a reforma în totalitate moneda, ce ar include (parţial) un default al datoriei publice. Această variantă este, de asemenea, foarte atractivă, dacă se doreşte eliminarea îndatorării excesive, fără a se ajunge la o inflaţie puternică. Este ca şi cum ar fi apăsat butonul de resetare şi s-ar continua cu regimul banilor de hârtie. O astfel de reformă a funcţionat în Germania după cel de-al Doilea Război Mondial (după ultima conflagraţie, represiunea financiară nu a fost o soluţie), când vechile bancnote, Reichsmark au fost înlocuite de noile bancnote, Deutsche Mark. În cazul acesta, cei care deţin cantităţi mari de monedă veche sunt puternic expropriaţi, dar datoriile pentru majoritatea persoanelor, vor scădea.

7. Cauţiune. Ar putea exista o cauţiune echivalentă cu o semi-reformă monetară. Într-o cauţiune, precum s-a întâmplat în Cipru, creditorii băncilor sunt transformaţi în acţionari ai băncii. Datoriile băncii scad şi capitalul creşte. Masa monetară se reduce. O cauţine recapitalizează sistemul bancar şi elimină datoriile neperformante în acelaşi timp. Capitalul poate creşte atât de mult, încât un default parţial al obligaţiunilor de stat nu ar pune în pericol stabilitatea sistemului bancar. Cei care economisesc vor suferi pierderi. De exemplu, oamenii care au investit în  instituţii de asigurări, care la rândul lor, au cumpărat pasive bancare şi titluri de stat îşi vor asuma pierderile. Ca urmare, îndatorarea excesivă a băncilor şi guvernelor este redusă.

Oricare dintre cele şapte opţiuni, sau combinaţii de două sau mai multe opţiuni, sunt realizabile. În oricare dintre cazuri, acestea vor evidenţia pierderile suferite şi vor pune capăt iluziei bogăţiei. Practic, contribuabilii, cei care economisesc sau cei care utilizează monedă sunt exploataţi pentru a reduce datoriile şi pentru a pune moneda pe o bază mai stabilă. Un impozit pe avere folosit o singură dată, o reformă monetară sau o cauţiune nu sunt opţiuni foarte populare, deoarece conduc la pierderi masive deodată. Prima opţiune, a inflaţiei, este mult mai populară printre guverne pentru că ascunde costurile cauţiunii  agenţilor supraîndatoraţi. Cu toate acestea, există pericolul ca inflaţia să scape, la un moment dat, de sub control. Şi producătorul monopolist de monedă nu vrea să-şi strice privilegiul printr-un colaps monetar. Înainte de a ajunge la punctul unei inflaţii fulger, guvernele vor lua în considerare celelalte opţiuni, de vreme ce aceste alternative pot permite o reformare a sistemului.

Acest articol a apărut în cadrul Institutului Ludwig von Mises, 13.12.2013

Share:

Publicat de