Locuiesc într-o regiune a Franţei renumită pentru culturile de mere. Conştient de potenţialul zonei, cu ceva timp în urmă am plantat câţiva meri într-un colţişor al padocului de lângă casa mea. În 2005, anul în care am avut prima şi mai degrabă modesta recoltă, Jean Pierre Raffarin, prim-ministrul unui aşa-zis guvern francez de centru-dreapta, sub un aşa-zis preşedinte tot de centru-dreapta, a cerut împărţirea generală a „fructelor cultivate”. La momentul respectiv mi s-a părut ciudat că i se pare că este îndreptăţit să vorbească serios despre această împărţire şi, mai mult decât atât, împărţirea unor „fructe” care a fost deja făcută de-a lungul procesului de cultivare a fructelor. Mie mi se părea că cea mai mare parte a merelor trebuia să revină familiei mele pentru că a furnizat terenul, a plantat pomii şi a aşteptat coacerea lor, o mică parte care îi revenea grădinarului cu jumătate de normă care a îngijit pomii cum şi când a trebuit şi căruia i-am oferit partea lui prin faptul că i-am plătit un salariu asupra căruia ne-am înţeles amândoi. Nu mai exista nicio parte reziduală, care sa fie distribuită „în general”. Evident, orice altă distribuire către oricine altcineva ar fi trebuit să vină din partea care mi se cuvenea mie către terţi care nu au contribuit la obţinerea „fructelor”. Ceea ce mi s-a părut şi mai şocant decât vechiul truc al politicienilor de a-şi etala generozitatea folosindu-se de bunuri care aparţin altcuiva a fost că publicul a acceptat atât de prompt ideea că „fructele cultivate” sunt un fel de reziduu, un premiu care rămâne după ce toată lumea care a participat la producţie şi-a revendicat partea care i se cuvenea. Împărţirea „mai generală” (mai generală decât ce?) nu permite manifestarea oricărui tip de revendicare legitimă asupra lor. 

Aprobarea necondiţionată a publicului faţă de propunerile de a împărţi ceea ce a fost deja împărţit are numeroase surse de provenienţă. Propunerile de a împărţi ceea ce a fost deja împărţit favorizează interesul material imediat al majorităţii. Acestea au fost făcute exact cu acest scop. Din această cauză, ele sunt clasificate ca „democratice”, un termen folosit a semnala faptul că trece testul moralităţii. Toate aceste lucruri sunt suficient de bine înţelese şi exploatate în politica de zi cu zi.

O altă sursă la fel de importantă şi semnificativă de disponibilitate a oamenilor de a împărţi şi reîmpărţi bunuri care au fost deja împărţite înainte este confuzia cu privire la ce înseamnă ca ceva să fie deţinut de cineva. Confuzia este accentuată mai departe de incapacitatea larg răspândită de a percepe diferenţa dintre o libertate şi un drept şi de insistenţa de a spune „drept” atunci când vorbitorul se referă la un drept dar şi atunci când se referă la o libertate.

Un obiect rar şi dorit îşi modifică statutul de la „nedeţinut” la „deţinut de cineva”  cu ajutorul a două convenţii care au susţinut întotdeauna orice convieţuire umană de lungă durată. Prima este „primul venit, primul servit”, cealaltă este „cine găseşte, stăpâneşte”. Cele două se suprapun în mare parte şi se aplică în funcţie de fiecare caz în parte. Ultima implică, de asemenea, prezenţa unor costuri de cercetare în domeniul tehnologiei şi de explorare a resurselor naturale. Atât legitimitatea proprietăţii, cât şi stimulentul exercitării ei în mod colectiv sau individual pot fi atribuite unei vieţi mai împlinite (aşa cum o numeşte Hobbs) şi mai puţin ameninţătoare pentru proprietari şi non-proprietari laolaltă[1].

Odată ce obiectul este alocat cuiva, devine parte din setul de posibilităţi al proprietarului, iar acesta este capabil să aleagă dintre toate alternativele pe care setul le conţine. Nu numai că acesta este capabil, ci este şi liber să aleagă să acţioneze astfel încât fapta lui fie nu încalcă vreo regulă stabilită în mod spontan şi adoptată de participanţii la convenţie, fie se încadrează sub prezumţia de libertate. Ultimul lucru înseamnă, pe scurt, că nu s-a indicat niciun motiv suficient de puternic care să interzică actul. Ar trebui să se înţelagă faptul că proprietarul unui bun care oferă anumite posibilităţi poate fi un individ dar şi o familie sau orice grup care acţionează cu o voinţă comună, deşi nu un grup ai cărui membri au voinţe diferite şi potenţial opuse, guvernate de o regulă a alegerii colective.

Odată ce obiectul in cauză are un proprietar si a devenit proprietatea cuiva, acesta este, de asemenea, o libertate în sensul menţionat mai sus, de nihil obstat [nimic nu poate sta în calea lui]. Aceasta permite o gamă largă de acte de liberă vointă, precum posesiunea, dreptul de uzufruct, transferul acestora prin vânzare, donarea sau lăsarea drept moştenire, dar şi asumarea unor obligaţii, contractarea şi, în cele din urmă, dreptul de servitute. Un act de voinţă liberă semnificativ este acela al creării de proprietate prin abţinerea de la a consuma venitul, i.e., economisire. Cantitativ vorbind, aceasta este de departe cea mai importantă componentă a proprietăţii.

 De vreme ce o caracteristică definitorie a proprietăţii este aceea că nu există suficiente argumente contra ei în cadrul unui sistem al convenţiilor adoptate în mod spontan, ar fi extrem de redundant,  un pleonasm urât, să vorbim despre un drept la proprietate sau de drepturi de proprietate. Acest lucru se aplică, bineînţeles, oricărei libertăţi bine definite. Nu ai un drept la liberă exprimare dacă  exprimarea este, într-adevăr, liberă şi definită ca atare. Cei care intervin asupra ei fără motive suficiente şi care îi impun altcuiva tăcerea fac o greşeală.  Este de la sine înţeles că nu trebuie să acţioneze astfel asupra ta sau a altor persoane, iar a declara că tu sau alte persoane aveţi dreptul de a nu vi se face o nedreptate este pe atât de ridicol pe cât subminează forţa conceptului de libertate care nu derivă din afirmaţia că ai nevoie de un drept ca să te bucuri de ea. Un exemplu clasic de subminare a libertăţii prin crearea unui drept la aceasta este Principiul Intâi al Justiţiei al lui John Rawls, care spune că „toată lumea trebuie să aibă dreptul la cel mai mare grad de libertate posibil”, în loc să spună că „toată lumea trebuie să aibă cel mai mare grad de libertate posibil.” În economia moderna, a devenit ceva obişnuit să nu se vorbească despre proprietate, ci despre „drepturi de proprietate”, la plural; există chiar şi o „economie a drepturilor de proprietate”. Foloseşte noţiunea de „pachet de drepturi de proprietate”, fiecare fiind diferit de celelalte. Fiecare poate fi extras separat din pachet. Odată ce fiecare este extras din „pachet”, conceptul de drept de proprietate mai continuă să existe întocmai ca rânjetul Pisicii Cheshire [din „Alice în Ţara Minunilor”] (n.t.). De ce este acesta nu numai un motiv de repulsie intelectuală, ci şi unul de anxietate şi semnale de alarmă? - şi de ce, cu atât mai mult, în ceea ce priveşte proprietatea mai degrabă decât oricare altă libertate fundamentală? Un „drept” este doar un cuvânt lipsit de sens dacă nu îi este atribuită şi o obligaţie. Dreptul reprezintă obligaţia deţinătorului de a face un apel ca obligaţia să fie îndeplinită. Se poate să fii înfometat şi să îţi fie poftă de o farfurie cu supă, dar ai dreptul la aceasta dacă cineva este obligat să ţi-o servească la cerere. Dacă celui care deţine dreptul nu i se opune un „obligat” care să fie nevoit să îi servească supa la cerere, foamea celui dintâi este, în cel mai bun caz, o dorinţă, iar a o numi un drept este iresponsabil şi un joc cu sensuri false ale cuvintelor.

Dacă „drepturile de proprietate” nu sunt falsităţi iresponsabile, trebuie să existe o obligaţie care să confere însemnătate dreptului. Cine a oferit dreptul şi a impus o obligaţie care să i se opună ? Există o poveste care răspunde la această ghicitoare, deşi se află mai ales la graniţele filozofiei politice contemporane şi chiar şi mai rar, dacă se întâmplă,  în textele ei. Proprietatea, ni se spune subliminal, este creată de societate şi graţia societăţii conferă drepturi la aceasta proprietarilor nominali. Proprietarii terbuie să fie conştienţi de datoria morală pe care o au faţă de societate pentru graţia sa. Societatea are obligaţia de a conferi deţinătorilor de drepturi atât siguranţa lor, cât şi asistenţă pentru rezolvarea conflictelor pe care le pot solicita. Ea a acceptat această obligaţie făcând parte din contractul social. Printre alte realizări atribuite acestui contract, acesta a creat statul, un agent al societăţii. Ca atare, statul are obligaţia de a proteja drepturile de proprietate de toţi şi toate, mai puţin de statul însuşi. Această excepţie, bineînţeles de un efect decisiv, se datorează faptul că statul are drept de „domeniu eminent” în sens larg, şi la autoritatea conferită acestuia de o regulă a alegerii colective (ex. voinţa majorităţii). Deţinătorii de drepturi de proprietate au, la rândul lor, obligaţia de a se supune acestor drepturi ale statului. Două obligaţii vizibile se opun celor două drepturi declarate deschis, o pereche pentru deţinătorul drepturilor de proprietate şi o pereche pentru stat. Aceasta se pare că este logica forţată a teoriei moderne a drepturilor de proprietate şi, se pare că se îndreaptă spre concluzia că deţinem ceea ce statul ne garantează şi ne dă voie să deţinem, dar nu mai mult.

Cred că această concluzie, deşi destul de plauzibilă, nu este inevitabilă. Aceasta nu ia în calcul incapacitatea cronică a statului de a rămâne în nişte limite tolerabile atunci când subminează individul prin impunerea colectivă. Deşi actuala doctrină a drepturilor de proprietate poate convinge publicul că aşa stau şi ar trebui să stea lucrurile, destul de curând vor exista multe voci care să susţină că este de ajuns şi că trebuie început un alt joc, cu alte reguli. În prezent, în multe ţări, acest punct a fost deja atins.