Criticii așează pe același nivel două acuzații împotriva capitalismului. În primul rând, spun ei, posesia unei mașini, a unui televizor și a unui frigider nu te face un om fericit. În al doilea rând, adaugă faptul că încă mai există oameni care nu dețin nici una dintre aceste mașinării. Ambele propoziții sunt corecte, însă nu aruncă vina asupra sistemului capitalist al cooperării sociale. Oamenii nu trudesc și își fac griji pentru a obține fericirea perfectă, ci pentru a elimina pe cât posibil o anume anxietate resimțită, devenind astfel mai fericiți decât erau înainte. Un om care își cumpără un televizor demonstrează prin aceasta efectul faptului că el crede că deținerea acestui dispozitiv va crește starea sa de bine și îl va face mai mulțumit decât ar fi dacă nu l-ar deține. Dacă lucrurile ar fi stat altfel, nu l-ar mai fi cumpărat. Sarcina unui doctor nu este de a-l face pe pacient fericit, ci de a-i elimina durerea și de a-l repune pe picioare, într-o formă mai bună pentru urmărirea principalei preocupări a fiecărei ființe vii, și anume lupta împotriva tuturor factorilor nocivi vieții și bunăstării sale.
Este într-adevăr posibil să existe printre calicii Budiști, care trăiesc din pomeni, în mizerie și sărăcie, unii ce se simt complet fericiți și nu poartă invidie niciunui nabab. Cu toate acestea, pentru imensa majoritate a oamenilor o astfel de viață ar părea de nesuportat. Pentru ei, impulsul de a ținti fără încetare spre îmbunătățirea condițiilor externe ale existenței este încrustat înăuntrul ființei. Cine oare și-ar închipui să ofere un cerșetor asiatic drept exemplu pentru un american de rând? Una dintre cele mai remarcabile realizări ale capitalismului o reprezintă scăderea mortalității infantile. Cine vrea să nege faptul că acest fenomen a eliminat cel puțin una dintre cauzele nefericirii multor oameni?
Nu mai puțin absurd este cel de-al doilea reproș aruncat asupra capitalismului – mai exact, faptul că nu toată lumea beneficiază de pe urma inovațiilor terapeutice și tehnologice. Schimbările condițiilor umane de trai sunt determinate de pionieratul celor mai isteți și energici oameni. Ei preiau conducerea și restul omenirii îi urmează încetul cu încetul. Inovația e mai întâi un lux numai al câtorva oameni, până când, treptat, ajunge să fie accesibilă și celor mulți.
Nu constituie o obiecție rezonabilă la adresa utilizării încălțămintei ori a furculițelor faptul că ele s-au răspândit foarte încet și că există chiar și astăzi milioane de oameni care nu le utilizează. Elegantele doamne și gentilomi care au început pentru prima oară să folosească săpun reprezentau indicii ale producției de săpun, la scară largă, pentru oamenii de rând. Dacă aceia care au astăzi mijloacele de a-și cumpăra un televizor ar trebui să se abțină de la a-l achiziționa numai pentru că unii oameni nu și-l pot permite, ei nu ar mai promova, ci ar zădărnici popularizarea acestui dispozitiv.
Din nou, există cusurgii care dezaprobă capitalismul din cauza a ceea ce ei numesc materialismul său meschin. Ei nu se pot să abține să admită faptul că sistemul capitalist are tendința de a îmbunătăți condițiile materiale ale omenirii. Dar, spun ei, capitalismul a înderpărtat oamenii de urmărirea unor scopuri mai mărețe și mai nobile. Capitalismul hrănește trupurile, dar flămânzește sufletul și mintea. Capitalismul a dus la declinul artelor. Trecute sunt zilele marilor poeți, pictori, sculpturi și arhitecți. Era noastră produce numai gunoi.
Aprecierea meritelor unei opere de artă este în întregime subiectivă. Unii oameni slăvesc ceea ce alții tratează cu dispreț. Nu există etalon pentru a măsura valoarea estetică a unui poem sau a unei clădiri. Cei pe care îi încântă Catedrala Chartres și Domnișoarele de onoare ale lui Velasquez pot fi de părere că cei care rămân nemișcați în fața acestor minunății sunt niște brute. Mulți studenți mor de plictiseală atunci când școala îi obligă să citească Hamlet. Numai oamenii care sunt înzestrați cu o sclipire a modului de gândire artistic pot aprecia și savura opera unui artist.
Printre cei care au pretenția de a fi numiți oameni educați există multă ipocrizie. Ei își iau un aer de cunoscători și simulează entuziasmul față arta trecutului și față de artiștii trecuți în neființă acum mult timp. Ei nu arată însă o simpatie similară pentru artistul contemporan care încă se luptă pentru recunoaștere. Adorația mușamalizată față de Vechii Maeștri reprezintă pentru dânșii un mijloc de a discredita și a ridiculiza artiștii noi care deviază de la canoanele tradiționale și își creează canoane proprii.
Ne vom aminti de John Ruskin – alături de Carlyle, Webbs, Bernard Shaw și alții – ca fiind unul dintre groparii libertății, civilizației și prosperității englezești. Un personaj deplorabil atât în viața sa privată, cât și în cea publică, el a glorificat războiul și vărsarea de sânge și a calomniat în mod fanatic doctrinele economiei politice pe care nu le-a înțeles. A fost un denigrator bigot al economiei de piață și un apologet romantic al ghildelor. El a adus omagiu artelor din secolele trecute. Dar când a da peste munca unui măreț artist comtemporan, Whistler, a blamat-o într-un limbaj atât de prostesc și de dojenitor încât a fost dat în judecată pentru calomnie și a fost găsit vinovat de către jurați. Scrierile lui Ruskin au fost cele care au popularizat ideea conform căreia capitalismul, exceptând faptul că este un sistem economic meschin, a substituit frumosul cu urâtul, micimea cu grandoare, arta cu gunoiul.
De vreme ce oamenii nu sunt, în cea mai mare parte, de acord în aprecierea realizărilor artistice, nu este posibil să purtăm la scară largă discuția cu privire la inferioritatea artistică a erei capitalismului în același fel apodictic în care cineva ar putea combate erorile raționamentului logic sau ale stabilirii unor fapte empirice. Mai mult, nici un om întreg la minte nu ar fi suficient de insolent încât să deprecieze grandoarea realizărilor artistice ale erei capitalismului.
Arta proeminentă a acestei ere a „materialismului meschin și a fabricării de bani” a fost muzica. Wagner și Verdi, Berlioz și Bizet, Brahms și Bruckner, Hugo Wolf și Mahler, Puccini și Richard Strauss, ce cavalcadă ilustră! Ce eră în care maeștri ca Schumann și Donizetti au fost eclipsați de genii superioare!
Apoi, au exista marile nuvele ale lui Balzac, Flaubert, Maupassant, Jens Jacobsen, Proust și poemele lui Victor Hugo, Walt Whitman, Rilke, Yeats. Cât de sărace ar fi viețile noastre dacă am fi fost nevoiți să ratăm opera acestor giganți, dar și pe cea a multor alți autori nu mai puțin sublimi! Haideți să nu uităm nici de pictorii și sculptorii francezi care ne-au învățat noi moduri de a privi lumea și de a se bucura de lumină și culoare.
Nimeni nu a contestat vreodată faptul că această eră a încurajat toate ramurile activităților științifice. Dar, spun cusurgii, aceasta s-a constituit în principal din munca specialiștilor, în timp ce ”sinteza” lipsea. Cineva ar putea cu greu să interpreteze într-un mod mai absurd doctrinele matematicii moderne, ale fizicii și ale biologiei. Și ce să mai spunem despre cărțile unor filosofi ca Croce, Bergson, Husserl și Whitehead?
Fiecare epocă are propria particularitate în realizările sale artistice remarcabile. Imitarea capodoperelor trecutului nu reprezintă artă; reprezintă rutină. Ceea ce conferă valoare unei opere sunt tocmai acele trăsături care o fac diferită de altele. Este ceea ce numim stilul unei perioade.
Într-o privință, apologeții trecutului par să fie justificați. Ultimele generații nu au lăsat moștenire viitorului asemenea monumente ca piramidele, templele grecești, catedralele gotice și bisericile și palatele Renașterii ori ale Barocului. În ultima sută de ani, multe biserici, chiar și catedrale, au fost construite și încă mai multe palate guvernamentale, școli și biblioteci. Dar ele nu exprimă vreo concepție originală; ele reflectă stilurile vechi sau hibridizează diverse stiluri vechi. Numai în apartamente, clădiri de birouri și construcții private am văzut dezvoltându-se ceva ce ar putea fi calificat drept un stil arhitectural al erei noastre. Deși ar fi simplă pedanterie să nu apreciem grandoarea stranie a unor priveliști cum e conturul New York-ului, trebuie să admitem că arhitectura modernă nu și-a crea distincția față de cea a secolelor trecute.
Motivele sunt variate. În ceea ce privește clădirile religioase, conservatorismul accentuat al bisericilor ocolește orice inovație. O dată cu trecerea dinastiilor și aristocrațiilor, impulsul de a construi noi palate a dispărut. Bunăstarea întreprinzătorilor și capitaliștilor este, indiferent de orice ar putea demagogii anticapitaliști născoci, cu mult inferioară bunăstării regilor și a prinților încât ei nu se pot răsfăța în asemenea construcții luxoase. Nimeni nu este astăzi atât de bogat încât să proiecteze palate similare celor de la Versailles sau Escorial. Ordinele pentru construirea clădirilor guvernamentale nu mai provin de la despoți care erau liberi, spre sfidarea opiniei publice, să aleagă un meșter pe care ei înșiși îl stimau și să sponsorizeze un proiect care scandaliza majoritatea difuză. Comitetele și consiliile sunt mai puțin dispune să adopte ideea unor pioneri îndrăzneți. Ele preferă să se poziționeze într-un loc sigur.
Nu a existat niciodată o eră în care cei mulți au fost pregătiți să facă dreptate artei contemporane. Reverența în fața marilor autori și artiști a fost tot timpul limitată la grupuri mici. Ce caracterizează capitalismul nu este prostul gust al mulțimilor, ci faptul că aceste mulțimi, care au devenit prospere datorită capitalismului, s-au transformat în „consumatoare” de literatură – bineînțeles, de literatură ieftină. Piața cărților este inundată de un potop de ficțiune trivială pentru semibarbari. Dar acest lucru nu-i împiedică pe marii autori să creeze lucrări nepieritoare.
Criticii varsă lacrimi peste pretinsa decădere a artelor industriale. Ei compară, de exemplu, vechea mobilă așa cum a fost păstrată în castelele familiilor aristocratice europene și în colecțiile muzeelor cu lucrurile ieftine realizate de către producția la scară largă. Ei eșuează în a vedea că aceste articole ale colecționarilor au fost făcute exclusiv pentru a-face-bine. Lăzile cioplite și mesele intarsio nu au putut fi găsite în colibele mizerabile ale păturilor sociale mai sărace. Cei pe care îi agasează mobila ieftină a unui salariat obișnuit din America ar trebui să treacă Rio Grande del Norte și să inspecteze locuințele muncitorilor mexicani care sunt lipsite de orice piesă de mobilier.
Când industria modernă a început să asigure maselor sociale catrafusele unei vieți mai bune, principala sa grijă a fost aceea de a le produce cât mai ieftin cu putință, ignorând orice considerent referitor la valorile estetice. Mai târziu, când progresul capitalismului a ridicat standardul de trai al oamenilor, industria s-a orientat pas cu pas spre producerea unor lucruri cărora nu le lipsește rafinamentul și frumusețea. Numai o prejudecată romantică poate convinge un observator să ignore faptul că din ce în ce mai mulți cetățeni ai țărilor capitaliste trăiesc într-un mediu care nu poate fi cu ușurință catalogat ca fiind urât.
Textul a fost publicat în revista The Free Market, vol. 24, no. 8, 2004.