Există în prezent un aflux neîncetat de articole care ne avertizează cu privire la o calamitate economică dacă deflației i se permite să se manifeste câtuși de puțin. Acest “căpcăun”, numit deflație, ni se spune, trebuie să fie combătut cu tiparnița, cu orice cost. Desigur, adevăratul motiv pentru răspândirea acestei temeri alarmante, este să facă posibil furtul guvernamental continuu prin intermediul deprecierii. Orice dolar printat este o taxă a guvernului pentru soldurile de numerar. Există două surse principale ale deflației. Prima constă într-o creștere generală a cantității de bunuri și servicii disponibile. În cazul acestui tip de deflație, o reducere a costurilor, într-un mediu competitiv, conduce la prețuri mai scăzute. Sectorul tehnologiei înalte, a prosperat prin acest tip de deflație decenii întregi pe măsură ce progresul tehnic (de exemplu, efectul legii lui Moore) a făcut posibilă inovarea și puterea de calcul la costuri în continuă scădere. Același lucru este valabil pentru majoritatea industriilor în cea mai mare parte a secolului al XIX-lea, pe măsură ce nivelul de trai creștea considerabil. Fiecare om a beneficiat de pe urma creșterii salariilor reale, ca urmare a prețurilor mai scăzute.

A doua sursă a deflației este reducerea ofertei de bani care rezultă dintr-o creștere a dorinței publicului sau sectorului bancar de a deține numerar (adică tezaurizare)[1]. Un exemplu foarte simplu va face această observație mai clară. Să presupunem că avem 10 creioane și 10 dolari. Numai la un preț de echilibru de 1 dolar nu va exista niciun excedent de produse sau de monedă.

Să presupunem costul de producție al unui creion ca fiind 8 cenți. Rata randamentului este 25%. Acum, să presupunem că oamenii tezaurizează 5 dolari și păstrează banii la saltea, în loc să-i economisească. Prețul unui creion se va reduce la jumătate, scăzând de la 1 dolar la 50 de cenți, de vreme ce acum avem o ofertă de bani de 5 dolari care  “urmărește”  10 creioane. Dacă prețurile factorilor de producție scad, de asemenea, la 40 de cenți/creion, atunci nu este nicio problemă, întrucât rata randamentului este tot 25%. În acest exemplu, scăderea prețurilor output-ului a determinat ajustarea prețurilor input-urilor.

Temerea keynesistă este aceea că prețurile input-urilor nu se vor ajusta suficient de repede la o scădere a prețurilor outputului, așa că economia va intra într-o spirală de tip deflație-depresiune. Soluția keynesist-monetaristă este ca guvernul să tipărească 5 dolari pentru a evita această deflație.

Însă, această creare de bani este distorsionantă și va genera o alocare ineficientă a resurselor, de vreme ce noii bani nu vor fi cheltuiți în aceleași domenii sau proporții ca banii care acum sunt “tezaurizați” (așa cum spun keynesiștii). Mai mult decât atât, chiar dacă guvernul ar putea identifica domeniile sau proporțiile potrivite, tot ar conduce la alocări ineficiente , de vreme ce tezaurizarea reflectă o dorință de a realinia prețurile relative, pentru a fi mai aproape de ceea ce societatea vrea cu adevărat să se producă. Printarea de bani poate chiar să ducă la creșterea dorinței de a deține numerar, după cum vedem că se întâmplă în prezent. Deținerea de numerar poate fi alegerea preferată față de decizia de consum sau de investire (economisiri) când prețurile relative și absolute au fost distorsionate de tiparniță.

Bineînțeles, nimeni nu pune, de fapt, întrebările critice. De ce deținerea de mai mult numerar modifică oferta de bani și de ce publicul și băncile au decis să-și mărească deținerile de numerar în primul rând ?[2] Fără sistemul bancar bazat pe rezerve fracționare, nici publicul, nici băncile nu ar putea modifica în mod semnificativ oferta de bani prin deținerea unei cantități mai mari de numerar, iar băncile nu ar putea să extindă creditul mai repede decât ar avea loc mișcarea lentă a economisirilor. Expansiunea și investițiile eronate care decurg ar face parte din trecut, și deci așa va fi și dorința de a deține mai mult numerar pe parcursul perioadei de recesiune a ciclului de afaceri. Dacă băncile centrale chiar sunt îngrijorate de acest tip de deflație, ar trebui să se concentreze pe cauza acesteia - sistemul bancar bazat pe rezerve fracționare - și nu pe rezultat. Să-i spui unui bețiv că poate evita mahmureala dacă bea mai mult whiskey înseamnă doar să înrăutățești situația[3]. Singura soluție este să-l faci să nu mai bea.

Potrivit lui Mario Draghi, președintele Băncii Centrale Europene :

“Al doilea dezavantaj al inflației reduse ... este acela că face ajustarea dezechilibrelor mult mai dificilă. Este un lucru să ajustezi prețurile relative cu o rată a inflației care este în jur de 2% și altceva să ajustezi prețurile relative cu o rată a inflației în jur de 0,5%. Asta înseamnă că modificarea anumitor prețuri, pentru a se reajusta, va trebui să devină negativă. Și știți că prețurile și salariile au o anumită rigiditate nominală care face aceste ajustări mai complexe.”

Draghi confundă prima sursă a deflației cu cea de-a doua. Inflația recentă scăzută din zona euro poate fi atribuită în mare măsură aprecierii monedei euro și scăderii prețurilor alimentelor și energiei.

Cred că economisții de la Bundesbank fierb în tăcere. Cu siguranță nu sunt orbi față de pretextele BCE de a monetiza indirect datoria blocului sudic. Comentariul lui Draghi, „orice va fi     nevoie”, a acordat mai mult timp țărilor din blocul sudic. Totuși, nu a fost făcut mare lucru pentru a se ține sub control sectorul public extrem de dezvoltat. Ponderile datoriei în PIB continuă să crească și taxele mai mari în țările din blocul sudic au determinat o contracție și mai mare a sectorului privat. Multe bănci din Europa sudică sunt practic falimentare. Creditele neperformate în Italia au crescut de la aproape 5,8% în 2007 la peste 15% în prezent. Și situația se înrăutățește.

Grecia a plasat de curând o obligațiune cu scadența de 5 ani, cu o dobândă de sub  5% care a fost suprasubscrisă de 8 ori. Acest lucru scoate în evidență măsura în care sectroul financiar din Europa este acum dependent de “opinia lui Draghi”. Ca oriunde în lume, ratele dobânzilor în Europa sunt complet distorsionate și nu mai îndeplinesc funcția critică de alocare a resurselor în conformitate cu preferințele de timp ale societății și nu mai reflectă niciun risc real de faliment.

BCE va impune rate negative ale dobânzii în curând, dar va descoperi, așa cum au făcut Fed-ul și alții înaintea sa, că poți duce un cal lângă apă dar nu-l poți obliga să bea. Relaxarea cantitativă (quantitative easing) va fi la ordinea zilei, dar spre deosebire de Fed, BCE este limitată în privința alegerii activelor pe care le poate cumpăra, de vreme ce cumpărarea directă a obligațiunilor guvernamentale ale țărilor din zona euro încalcă Constituția germană. Într-o zi, Germania și țările din blocul sudic, inclusiv Franța, se vor înfrunta în privința rolului adecvat al politicii monetare.

Ar fi înțelept ca Germania să plănuiască, în prezent, o posibilă ieșire din zona euro.

 

Acest articol a fost publicat în cadrul Ludwig von Mises Institute, 29.04.2014