Peterson Institute for International Relations (SUA) şi School of Public Policy de la Central European University (Ungaria) au organizat o conferinţă la Budapesta, în perioada 6-7 mai 2014, pe tema „Tranziţia în perspectivă: 25 de ani de la căderea comunismului” (Transition in Perspective: 25 Years after the Fall of Communism). La conferinţă au participat János Kornai, Leszek Balcerowicz, Václav Klaus, Anatoly Chubais şi mulţi alţi renumiţi decidenţi politici şi economişti din mediul academic. Textul de faţă este discursul ţinut la dineul conferinţei de János Kornai.

Chiar mi-aş dori să ţin un discurs vesel şi optimist. Am fost optimist atunci când lucram la cartea mea The Road to a Free Economy, în 1989. Mai târziu, am întreprins evaluări vaste ale transformării post-socialiste, cu diferite prilejuri, şi, deşi toate lucrările subliniau problemele, întotdeauna se terminau într-o notă optimistă. Şi astăzi există mai multe progrese care mai pot da motive de satisfacţie: în multe ţări din Europa Centrală şi de Est şi în regiunile baltice dictatura a fost înlocuită cu democraţie, economia de comandă cu economia de piaţă, socialismul cu capitalismul. Sentimentele mele sunt totuşi umbrite de două evoluţii deprimante.

Sunt maghiar – abia dacă poate mintea mea să se oprească pentru o secundă din procesarea fluxului neîntrerupt de ştiri sumbre. 20 de ani Ungaria a mers înainte pe drumul dezvoltării democratice. Oamenii erau chinuiţi de varii probleme, dar cu toate acestea era de sperat că mai devreme sau mai târziu vom reuşi să le depăşim. Dar situaţia s-a înrăutăţit în 2010, când forţele politice de la puterea ţării au făcut o întoarcere de 180 de grade. În loc de consolidarea democraţiei, am asistat la abolirea sau reducerea drastică a numeroase instituţii fundamentale ale democraţiei. În loc de asigurarea proprietăţii private, era atacată garantarea acesteia. În loc de continuarea descentralizării, a reînviat tendinţa de centralizare.

Ceea ce s-a întâmplat aici în patru ani şi ceea ce va continua, după toate probabilităţile, în următorii patru este un fenomen unic: Ungaria este prima – şi până acum singura – dintre ţările care au ales calea democratică în 1989-1990 şi care a făcut o întoarcere de 180 de grade. Iar acest exemplu este destul pentru a dovedi că o asemenea schimbare se poate întâmpla. Drumul pe care am pornit în 1989 nu este neapărat cu sens unic; modificările, de natură istorică, nu sunt ireversibile. Dimpotrivă – şi acesta este unul dintre aspectele crunte ale stării de fapt din Ungaria –, situaţia după o asemenea schimbare poate deveni ireversibilă pentru o lungă perioadă de timp. Democraţia, în special în ţările unde nu a prins încă rădăcini adânci, poate fi incapabilă de a se apăra. Poate fi doborâtă dacă este atacată fără scrupule şi cu o determinare machiavelică.

Cel de-al doilea nor care umbreşte întrunirea este situaţia ucraineană. Nimeni nu poate spune cu siguranţă ce vor aduce următoarele luni. Însă un lucru deja s-a întâmplat. Iar acesta este anexarea de facto a peninsulei Crimeea. Un principiu fundamental al Acordurilor semnate la Helsinki în 1975 a fost sanctitatea status quo-ului: graniţele dintre state valabile la acel moment nu vor fi schimbate indiferent de motiv. Peninsula Crimeea a devenit parte a Ucrainei cu 20 de ani înainte de Acordurile de la Helsinki. Unul dintre principiile de bază ale Acordurilor a fost răsturnat în martie 2014, iar lumea a luat notă de aceasta şi a răspuns numai gesticulând dezaprobator şi introducând represalii uşoare. Asemenea schimbărilor din Ungaria, acesta reprezintă un precedent puternic, potrivit căruia este posibilă modificarea graniţelor legale utilizând forţa militară ca urmare a unui pretext sau altul, iar pentru acest scop cea mai evidentă scuză este de natură etnică.

Toate lucrurile pe care doresc să le spun în seara aceasta le voi discuta în lumina acestor două evenimente care au stabilit un precedent.

Regimuri politice alternative

Să ne imaginăm harta lumii şi să ne uităm la jumătatea estică. Vom vedea trei culori. Haideţi să marcăm cu verde, culoarea speranţei, noile democraţii. Le numesc democraţii post-comuniste. Deşi multe dintre caracteristicile lor sunt identice cu cele ale democraţiilor tradiţionale din Vest, cultura lor politică poartă încă amprenta trecutului comunist.

În partea de est a acestora se întinde o zonă foarte vastă, pe care o marchez cu roşu pal: aceasta este zona autocraţiilor post-comuniste. Prototipul lor este Rusia. După 1989, şi aici s-a lansat tranziţia spre economia de piaţă. Chiar la început, a apărut o structură constituţională democratică: alegeri parlamentare între partide concurente, dezbateri între guvernul ce se bazează pe majoritatea parlamentară şi opoziţie. Totuşi, domnia democraţiei s-a dovedit a fi un episod foarte scurt. După câţiva ani tumultuoşi, Putin a preluat puterea şi o nouă structură politică a apărut. Aceasta a repus în drepturi anumite aspecte ale sistemului comunist, în special puterea mare a statului, însă diferă, de asemenea, de acesta în câteva moduri semnificative. Liderul numărul unu (indiferent de care ar fi statutul său oficial) este învestit cu o putere enormă şi conduce peste un aparat ierarhic şi politic strict centralizat, dar nu deţine monopolul absolut de putere al unui dictator adevărat. Există partide în opoziţie, au loc alegeri parlamentare, deşi este adevărat că opoziţia este slabă şi sortită să piardă alegerile de la bun început. Există ziare, posturi de radio şi de televiziune şi portaluri de internet ce sunt independente de grupul de la putere – dar vocea lor este însă slabă. Acest tip de autocraţie este la jumătatea drumului dintre democraţiile depline de tipul celor din Vest şi dictatura totalitară. Ceea ce îl distinge în principal de acesta din urmă este faptul că, deşi regimul este foarte represiv, nu utilizează mijloacele cele mai brutale: arestarea şi închiderea în lagăre de concentrare sau lichidarea fizică în masă a reprezentanţilor mişcărilor politice alternative. Cealaltă mare diferenţă faţă de sistemul comunist este aceea că regimul politic autocratic este conectat la o economie în care proprietatea privată este dominantă. Puterea politică de la conducere deţine poziţii importante în economie, atât în sectorul de stat, încă semnificativ, cât şi în sectorul privat. Cea mai mare parte a economiei funcţionează în conformitate cu legităţile comportamentale ale capitalismului.

Din cele 15 state rezultate din dezmembrarea fostei Uniuni Sovietice, trei ţări baltice au devenit democraţii post-comuniste relativ stabile. Voi poziţiona Belarus şi republicile Asiei Centrale împreună cu Rusia în categoria autocraţiilor post-comuniste. Acum, după 25 de ani de la momentul 1989, se poate spune că situaţia autocraţiilor post-comuniste este practic neschimbată; nu există absolut niciun semn că mâna de fier îşi va slăbi prinsoarea.

Poziţia Ucrainei este incertă, iar acum a devenit mai ales problematică; în cei 25 de ani, uneori a manifestat semne ale democraţiei post-comuniste, alteori semne ale autocraţiei post-comuniste.

Să ne întoarcem la harta noastră. La est şi sud de regiunea autocraţiilor putem vedea China şi Vietnam. Acestea întruchipează un al treilea tip, pe care îl voi denumi dictaturi post-comuniste. Vom marca această regiune cu roşu intens. Economia se aseamănă, din multe puncte de vedere, cu regimul lui Putin. Deşi sectorul de stat a rămas semnificativ, partea cea mai mare a resurselor economice este acum în proprietate privată. Şi aici lumea politică şi cea economică sunt strâns interconectate. Diferenţa considerabilă stă în faptul că în China şi Vietnam partidele politice de la putere nu au renunţat nici pentru un moment la propriile puteri de monopol. Liderii comunişti chinezi şi vietnamezi au făcut o analiză amănunţită a erei Gorbaciov. Seria de evenimente care a început cu glasnost şi a sfârşit cu dezintegrarea ţării, pierderea statutului de super-putere şi lichidarea monopolului politic le bântuie ca un coşmar. Orice, însă numai asta nu! Liderii chinezi şi vietnamezi au luat o decizie de neclintit ca niciodată să nu deschidă poarta către mişcările politice libere.

Partidele chineze şi vietnameze de la guvernare sunt „comuniste” numai cu numele: în prezent, ele nu au absolut nimic în comun cu programul Marxist-Leninist care urmărea abolirea capitalismului. Lenin ar califica aceste formaţiuni politice drept burgheze. Partidele chineze şi vietnameze de la putere acceptă capitalismul în practică, cooperează cu el şi profită de pe urma lui. Cazul Chinei şi al Vietnamului demonstrează clar că există compatibilitate între capitalism şi dictatură. Este adevărat că nu există democraţie fără capitalism, însă reciproca nu este valabilă. Capitalismul poate exista şi funcţiona pentru o perioadă foarte lungă de timp fără democraţie. În ciuda speranţelor multor analişti, nu există semne ale unei tendinţe din partea regimurilor tiranice de a da înapoi.

Nu voi continua să discut situaţia anumitor state mici: Coreea de Nord, Cuba şi Venezuela. În schimb, mă voi reîntoarce puţin la introducerea prelegerii mele. În 2010, Ungaria a schimbat culoarea din verde în roşu pal. Nu mai este o democraţie post-comunistă, ci o autocraţie post-comunistă. Aşa cum am spus, aceasta este o premieră, până acum unică. În acest punct întreb participanţii la această conferinţă: există pericolul ca alte ţări care acum sunt încă în zona verde să facă o întoarcere asemănătoare de 180 de grade?

Naţionalism

Evenimentele istorice arată că problema graniţelor dintre state şi a relaţiilor dintre grupurile etnice din interiorul graniţelor este unul dintre cele mai importante aspecte ale transformării post-socialiste; este la fel de important ca forma politică de guvernământ şi transformarea radicală a relaţiilor de proprietate.

Uniunea Sovietică s-a dezintegrat în 15 state. Cehoslovacia s-a împărţit în două. Aceste schimbări s-au petrecut în mod paşnic. Dezintegrarea Iugoslaviei, pe de altă parte, a fost urmată de războaie sângeroase. La puţin timp după declararea independenţei a izbucnit războiul între două state desprinse din fosta Uniune Sovietică, Azerbaidjan şi Armenia. În regiunile sudice ale Rusiei de astăzi au loc lupte, aproape continuu. Iar acum ne aflăm în mijlocul unei lupte ucrainene interne şi al unui conflict ruso-ucrainean.

Am împărţit regiunea post-comunistă în trei zone în funcţie de caracteristica definitorie a structurii lor politice. Însă toate ţările din aceste trei regiuni împărtăşesc existenţa unui conflict etnic. Intensitatea conflictelor variază. Relativ vorbind, cea mai „uşoară” formă este retorica naţionalistă: lăudarea superiorităţii grupului etnic majoritar, denigrarea minorităţilor etnice sau instigarea împotriva popoarelor vecine. O situaţie mai gravă este când aroganţa rasistă naţionalistă se manifestă şi în fapte. Poate lua forma discriminării în procesul de educaţie sau în distribuirea locurilor de muncă sau limitării utilizării libere şi recunoaşterii oficiale a limbii minorităţii. Din păcate, naţionalismul poate lua forma şi unui comportament criminal. Deşi arareori, apar violenţe pe motive rasiste, precum profanarea cimitirelor şi sinagogilor evreieşti sau chiar uciderea romilor.

Nu există nicio ţară din regiunea post-comunistă care să fie imună la epidemia de naţionalism. Există, desigur, anumite grade de naţionalism: la o extremă găsim cuvinte anti-semite sau împotriva romilor aruncate pasiv într-un stil „elegant”. Următorul nivel: cuvinte dure, pline de ură. Apoi, la un nivel mai înspăimântător: lovirea membrilor unor minorităţi, intimidarea prin parade ale trupelor înarmate. Iar la cealaltă extremă: crima. Cine poate şti unde va duce incitarea la naţionalism?

Pericolele radicalizării şi expansiunii

În cele trei zone şi în fiecare ţară a regiunii post-comuniste îşi fac apariţia probleme economice semnificative. Fireşte, natura dificultăţilor, gravitatea relativă a diferitelor probleme variază de la o ţară la alta. Cu toate acestea, există anumite probleme care sunt destul de generale.

Tranziţia post-comunistă îşi are propriii câştigători şi perdanţi. Mulţi oameni şi-au pierdut locurile de muncă, şomajul a devenit cronic. În multe ţări, inegalitatea distribuţiei veniturilor şi a bogăţiei a escaladat. Milioane locuiesc în sărăcie abjectă, în timp ce alţii care şi-au căptuşit deodată buzunarele se bucură de averea dobândită în faţa acestora. Aşa se explică de ce foarte mulţi oameni se gândesc la capitalism cu supărare sau cu ură. Puţini dintre ei se aşteaptă la ajutor din partea Stângii extreme: şansele de reinstaurare a comunismului sunt minime. Pe de altă parte, numărul acelora care se îndreaptă spre Dreapta extremă este semnificativ. Urechile celor dezamăgiţi, ale celor care au pierdut sau ale celor nevoiaşi prind repede mesajul demagogiei populiste împotriva profitului, băncilor şi a companiilor multinaţionale.

Atmosfera de nemulţumire este sensibilă la sloganurile de naţionalism. „Viaţa ar fi mai bună dacă am trăi din nou într-un imperiu la fel de mare cum era pe vremea Ţarului” – se spune în Rusia. „Numai dacă am putea lua înapoi acele teritorii bogate în resurse care ne-au fost furate la Trianon în 1920!” – se spune în Ungaria.

Astfel, avem dedesubt o masă de oameni receptivă la naţionalism şi la sloganuri de tip „lege şi ordine”. Şi avem deasupra partide şi mişcări politice care simt oportunităţile furnizate de starea de spirit a maselor. Un cerc vicios, auto-incitant, se naşte din dezamăgirea faţă de democraţie, încercările guvernărilor antidemocratice, naţionalism şi nemulţumiri economice. Intenţiile guvernelor interacţionează cu sentimentele maselor, consolidându-se unele pe celelalte.

Deţinătorii puterii în Rusia observă cu îngrijorare cum creşterea producţiei încetineşte, cum aproape a stagnat. În acest punct atenţia trebuie deviată de la problemele economice spre „marile probleme naţionale”, precum starea proastă a cetăţenilor ruşi ce trăiesc în afara graniţelor vestice. Naţionalismul dă naştere unui imbold expansionist. Iar aceasta nu mai este doar o problemă internă, ci o tendinţă al cărei efect depăşeşte graniţele naţionale şi ameninţă pacea.

Am menţionat Rusia deoarece expansiunea ţării a apărut în vecinătatea noastră imediată. Dar trebuie să vorbim de asemenea şi despre China. Şi aici ideea de naţionalism este din ce în ce mai puternică. Rata de creştere a scăzut spectaculos. Inegalitatea veniturilor este extremă. Există multe voci care îşi exprimă nemulţumirea legată de faptul că ridicarea standardului de viaţă este cu mult în spatele creşterii producţiei. Şi în această situaţie, naţionalismul se dovedeşte a fi cea mai bună modalitate de a distrage atenţia. Protestele locale sunt înăbuşite nu prin eliminarea problemelor economice, ci cu ajutorul poliţiei. Persoanele cu atribuţii de responsabilitate luptă cu pumni de fier pentru „ordine”.

Deşi pe harta mea imaginară autocraţiile post-comuniste şi dictaturile post-comuniste au primit două culori diferite, în termeni de naţionalism, înclinaţia spre expansiune şi limitarea tiranică a drepturilor democratice, ele împărtăşesc multe însuşiri. Acestea creează o legătură strânsă între ele, legătură care este destul de puternică, chiar şi după ce au dispărut credinţele pe care le împărtăşeau referitor la ideologia Marxist-Leninistă. Cel mai probabil, această înrudire politică joacă şi un rol în faptul că de cele mai multe ori acţiunile politice internaţionale ale ţărilor din zonele marcate cu roşu pal şi roşu intens corespund. La sesiuni importante ale Naţiunilor Unite ele votează în acelaşi mod, susţin sau resping aceleaşi intervenţii. Ele nu au un centru comun, dar pare că dansează după aceeaşi muzică pe probleme cruciale. Axa puterilor represive împotriva democraţiilor din Vest este în plină formare – dacă mi se permite împrumutarea expresiei „Axă” din vocabularul perioadei dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, când era numele Alianţei dintre Germania, Italia şi Japonia.

Gânduri în încheiere

Nu sunt Cassandra: nu sunt binecuvântat sau blestemat cu capacitatea de a vedea viitorul. Tot ce pot spune este că actualele evenimente îmi trezesc amintiri istorice.

Evenimentele din Ungaria îmi amintesc de sfârşitul Republicii de la Weimar. Au existat mari nemulţumiri economice. Milioane de germani patrioţi s-au simţit umiliţi de condiţiile de pace. Din ce în ce mai mulţi s-au alăturat părţii naziste. Între timp, forţele anti-Hitler se atacau una pe alta. În alegerile din 1933, care s-au desfăşurat legal, partidul lui Hitler a ieşit victorios, dar fără majoritate parlamentară. Iar apoi partidul de centru-dreapta este pregătit să intre într-o coaliţie guvernamentală cu naziştii… Mă opresc cu povestea aici.

Gândindu-mă la evenimentele din Ucraina, îmi vin în minte primele cuceriri ale lui Hitler: ocuparea Saarland-ului, apoi anexarea Austriei. Agresiunea se bazează pe motive etnice: teritoriile în cauză sunt locuite de nemţi. Apoi vine Acordul de la München; anunţul bucuros al lui Chamberlain: am salvat pacea – dar cu preţul anexării la imperiul german a teritoriului cehoslovac locuit de nemţi sudeţi. Curând, Cehoslovacia s-a dezintegrat. Şi planul de a cuceri Danzig face referiri tot la motive etnice… Şi cu această poveste mă opresc tot aici.

Cine ştie cum vor interpreta istoricii conferinţa cu tema Ucraina ce a avut loc recent la Geneva. A fost un simplu eveniment diplomatic nesemnificativ? Sau a dat naştere unui nou, deşi minor, Acord de la München, încurajând alte agresiuni?

George Kennan este cel care în 1946 a subliniat principiul de îngrădire (containment). Este timpul de a declara din nou acest principiu. Acum nu este vorba despre răspândirea principiilor comuniste, despre expansiunea stalinistă, ci despre răspândirea principiilor naţionaliste, expansiunea autocraţiilor şi dictaturilor post-comuniste care trebuie oprite.

Nu este atribuţia mea de a identifica metodele prin care acest nou principiu să fie aplicat în practică. Pot afirma următoarele, în numele unei comunităţi: noi, cercetătorii universitari, nu suntem potriviţi pentru această sarcină. Regret, dar nu pot oferi publicului un plan de acţiune.

Voi încheia aici discursul meu, fiindu-mi imposibil să o fac cu cuvinte de încurajare. Intenţia mea a fost de a vă alarma, de a vă nelinişti, de a trezi în voi senzaţia unor pericole iminente.

 

Acest articol a fost publicat iniţial în revista Economistul, nr. 20, 2.06.2014.