Ce se poate și ce nu se poate spune despre... bancurile bulgărești!

Share:

Sâmbătă, 28 mai, anul de grație 2014, autoritățile bulgare au arestat doi indivizi suspectați că au organizat „o încercare de a destabiliza sistemul financiar al țării prin încurajarea cetățenilor de a-și retrage banii din depozitele bancare” (știre agenție Reuters). Această încercare s-a concretizat într-o mică „fugă asupra băncilor” („bank run”), manifestată prin apariția de cozi lungi la ghișeurile câtorva bănci bulgare. Deponenții au retras pe undeva pe la 20% din totalul depozitelor unei bănci iar, într-o singură zi, la nivelul sistemului bancar bulgăresc, circa 400 milioane de euro (conform New York Times). Pe scurt, indivizii în cauză: 1. „au încercat” și 2. „să încurajeze”. Până și simplă formulare în acest sens aduce aminte parcă de vremea lui Stalin, când până și a te gândi cu admirație la altcineva, de exemplu la extremistul bolșevic Leon Troțki, însemnă deviere de dreapta, trădarea proletariatului, sabotarea economiei sovietice, înșelarea idealurilor marxiste, spionaj în favoarea capitalismului și, evident, un bilet dus (fără întors) spre Vorkuta sau Magadan.

Acuzația care li se aduce celor arestați (al căror număr crește) este, se poate spune, la fel de grotescă, ireală și irațională, ca și rechizitoriile din perioada bolșevică. Cel puțin până acum, nu a ieșit nimic care să dovedească „măcar” o încercare de manipulare a pieței de capital, de tipul încercării de a-i face pe deponenți să își retragă economisirile, urmată de căderea prețului acțiunilor băncilor afectate și eventual o achiziție masivă de acțiuni la prețul „de jos”. Nici măcar. Povestea pare a fi cu mult mai simplă și banală.

Să moară și banca vecinului

Se pare că totul a început așa cum încep problemele la oameni, de când este lumea și pământul: o ceartă între doi indivizi, odată prieteni, acum dușmani. Fiindcă sunt milioane astfel de cazuri doar în Bulgaria, diferența a fost făcută de faptul că unul dintre ei este un om de afaceri care controlează o bancă comercială, pe când celălalt un trust media. Decizia celui din urmă de a-și retrage toți banii din banca primului a fost asociată de către observatori cu apariția unei campanii concertate (mesaje SMS, Facebook, social media) către deponenții băncii în care cel de-al doilea își transferase banii. Conform CNN Money, mesajele au fost de tipul „banca ... nu este singura bancă în criză de lichiditate ... depozitele cetățenilor vor fi pierdute sau sacrificate pentru a salva economia bulgară”. Este de menționat că această campanie viza în principal deponenții la bănci cu capital local (numerele 3 și 4 de pe piața locală). Filialele băncilor străine nu au experimentat în nici un moment retrageri în masă. Altfel spus, plastic, o furtună într-un borcan cu zacuscă.

Cât de mult protejăm?

Una dintre filozofiile cheie ale reglementărilor publice în sectorul financiar a fost, încă din anii 30, protecția „micului” participant la piața financiară. Deși nu se spune explicit, prezumția acestor reglementări este însă că acest mic participant este un mare fraier. Paradoxal, același individ este chemat o dată la 4 ani să voteze pe cei care vor conduce națiunea din care face parte. Acest individ este prezumat a fi incapabil să facă diferența dintre zvon și afirmație, realitate și păcăleală, Moș Crăciun și Baba-Oarba șamd. Dacă autoritățile ar avea încredere în el, l-ar educa în scopul de se descurca pe cont propriu și a nu se aștepta în fiecare oră din fiecare zi ca cineva să aibă grijă să nu fie „abuzat” sau „manipulat”.  

Este dilema fiecărui părinte: cât de mult să aperi un copil de realitățile străzii și cât de mult îl lași să se descurce pe cont propriu? Fiindcă protecția excesivă înhibă dezvoltarea propriei imunități relaționale și a capacității, mai ales la nivelul interacțiunii sociale, de a identifica proștii, șarlatanii și oamenii cu bun simț. Protecția excesivă fragilizează, după cum spune Nassim Taleb, iar drumul către iad este pavat cu bune intenții. Infantilizarea consumatorului de servicii financiare a fost un efect permanent al abordării reglementare pe piețele financiare ale marilor economii, cel puțin în ultima sută de ani. Iar modelul financiar occidental este preluat peste tot fără calificare.

Cine ia o decizie cu privire la viață în general pe baza unui SMS de la un necunoscut are, după toate standardele logicii, un comportament irațional și imprudent. Cine preia o informație fără să o filtreze logic are un comportament infantil. Este, dacă se poate specula, un comportament „moștenire” a trecutului, când deciziile „de sus” erau atât de iraționale, arbitrare și neprevăzute dar cu efecte atât de mari asupra prosperității personale încât singura reacție de apărare era să faci ce face toată lumea. Adică să nu ieși în evidență. „Efectul de turmă” nu este un semn al responsabilității personale. Este o formă de apărare prin aplicarea „legii numerelor mari”. Adică supraviețuirea majorității prin sacrificarea celor care ies din turmă.

Capitalismul la deal versus capitalismul la vale

Capitalismul nu înseamnă numai creșteri ale Dow Jones de 10 % pe săptămână. Libertatea ca și premiză a interacțiunilor sociale presupune și libertatea proștilor și a șarlatanilor. Și a erorilor celor care sunt inteligenți și raționali. Paradoxal, deși prostia și înșelăciunea par a fi mai răspândite în economia de piață decât în sistemele de tip planificat și centralizat (efectul cred că este doar ocular fiindcă, într-o societate liberă, oamenilor le place să vorbească de ele), există cel puțin premiza că acestea ajung mai greu la putere. Că societatea liberă are mecanisme de a reacționa împotriva lor și de a le inhiba. Dar acest lucru se poate întâmpla doar atunci când există o imunitate socială împotriva acestora.

În capitalism și economia de piață, este necesar ca oamenii și firmele să aibă libertatea de a eșua. De a da chix, din prostie sau din prea multă inteligență. Iar acest lucru trebuie să fie permis atât gogoșeriilor și service-urilor auto dar și băncilor. Băncile nu sunt portavioane, care trebuie ținute deasupra apei cu orice preț. Fiindcă ajung să fie deasupra regulilor economiei de piață. Fiindcă în aceste condiții, hazardul moral (sub forma prostiei și înșelătoriei) va ieși la suprafață, mai devreme sau mai târziu.

Lagarde și Cantona: eleganța de a lua peste picior un fotbalist

Indivizii de la sud de Dunăre nu sunt primii care vor să declanșeze panici bancare. Eric Cantona, marele fotbalist francez ajuns astăzi la pensie, a invitat deponenții francezi să înceapă o revoluție anti-sistem în noiembrie 2010 prin retragerea concomitentă și masivă a economisirilor lor din bănci. Într-un interviu ajuns deja clasic pentru inutilitatea demersului lui, acesta afirma: „noi nu ridicăm armele pentru a omorî oameni și a începe o nouă revoluție. Revoluția este chiar facil de declanșat astăzi. Ce este sistemul? Sistemul este construit pe puterea băncilor. Așa că ar trebui distrus prin bănci

Apelului atacantului francez i-au răspuns, în mod neașteptat, niște doamne stilate, cu PhD în finanțe-bănci, care l-au făcut de râs pe dribleur-ul galic. „Este total idiot”, spunea Valerie Ohanesian din partea Federației bancare franceze. Iar peste o săptămână, Christine Lagarde, pe atunci ministru de finanțe al Franței (astăzi, unde altundeva?, la Fondul Monetar Internațional) bloca atacul surpriză cantonez prin afirmația care îl arunca în derizoriu pe Eric: „Fiecăruia ce este al lui. Există unii care joacă fotbal într-un mod magnific și eu nu aș îndrăzni să încerc. Cred că este mai bine pentru toată lumea să rămânem la specialitatea noastră”. Specialitatea doamnei Christine? Bineînțeles, sistemele financiare. Ceea ce nu era, se pare, cazul fotbalistului francez.

Probabil că, într-adevăr, Eric nu a fost niciodată bun la loviturile cu capul. Dar, paradoxal, din când în când, chiar și din greșeală, mai reușea câte una. Ceea ce este și cazul de față. Tentativa de gol în banca de rezervă. Uneori, gura nebunului adevăr grăiește. Cantona știa foarte bine că nu poți schimba primul 11 dacă nu ai jucători de rezervă. Și un jucător nu poate fi în același timp și pe teren și pe tușă. Dar modestia specifică oamenilor fără doctorate l-a făcut să tacă, odată ce a fost luat peste picior de către unii specialiști în industria bancară. Și, mai mult, de niște doamne. Astfel, Eric a ratat lovitura de 11 metri care l-ar fi calificat la Campionatul mondial de economie. A rămas pe bancă.

Zvonurile și cutremurele bancare

Starea de normalitate a unei economii de piață nu ar trebui fie dependentă de declarații, SMS-uri sau opinii la TV, indiferent ale cui or fi. Așa cum există indivizi care au opinii favorabile despre anumite activități economice și firme, așa pot exista și alți indivizi care au opinii nefavorabile cu privire la aceleași activități și firme. Unii care pot dori binele cuiva iar alții care doresc răul altcuiva. Miracolul economiei de piață este acela că fiecare are dreptul de a crede orice și de a spune orice și, de asemenea, de a-și paria toți banii pe aceste opinii. Dacă ele se confirmă sau nu, este o altă discuție iar buzunarul său va fi afectat, mai devreme sau mai târziu, de cât de corecte sunt aceste opinii. Per ansamblu însă, economia de piață nu greșește în a aloca resursele. Nu eșuează în a corecta prostiile.

A bloca însă aceste opinii, indiferent cât sunt de bine sau rău intenționate, reprezintă o greșeală sistemică. Ele falsifică opinia cu privire la ceea ce se întâmplă, adormind vigilența cetățenilor, politicienilor și întreprinzătorilor cu privire la potențialele pericole sau oportunități. Adevărate sau false, raționale sau iraționale, nimeni nu poate ști cu certitudine. Cine merge pe mâna unui fotbalist în a descifra viitorul industriei bancare poate fi la fel de corect ca și cel care merge pe mâna unui deținător de doctorat în teoria bancară. Cine crede într-un SMS anonim cu cine crede ceea ce se spune la un anumit canal de știri sau într-un comunicat de presă.

Nu e nimic criminal în a fi prost, mincinos sau penibil. Nici în a formula o opinie despre un domeniu în care nu ești specialist. E de datoria specialiștilor în a demonstra contrariul, în a explica publicului larg ceea ce este de explicat. A folosi forța pentru a speria și a preveni discuția nu este o cale spre înțelegerea realității. Au constatat-o mulți, de la împărații romani până la dictatori comuniști. În plus, tactica evitării prin luarea peste picior sau driblingurile argumentative este la fel de tranzitorie și, în final, impotentă.

Dilema lichidității

Cu riscul de a fi arestat la rândul meu de procurorii bulgari, trebuie să fac câteva mențiuni. În literatura economică, există o dezbatere susținută cu privire la natura contractelor de depozit și a instituției bancare. Există o dezbatere onorabilă încă de pe vremea economiei politice clasice în timpul căreia economiști din Școală bancară și Școala monetară discutau cu privire la natura acestor depozite bancare, dacă ele intră sau nu în definirea masei monetare într-o economie. Sunt economiști - care nu folosesc însă SMS-uri, este adevărat - care argumentează că există o provocare fundamentală cu privire la lichiditatea băncilor comerciale în structura instituțională contemporană. Printre ei, Adam Smith, părintele economiei politice, și Milton Friedman, un economist cu premiul Nobel pentru economie la activ. Această provocare este numită „maturity mismatch” iar argumentul central este că acordarea de credite cu scadența viitoare din depozite atrase la vedere este o practică bancară, ca să spunem de o manieră prietenească, nesustenabilă.

Practic, băncile se expun problemei acoperirii acestui decalaj de scadență în măsura în care pasivele (și sunt și economiști care argumentează că depozitele la vedere nu ar trebui să intre în pasivul instituțiilor bancare) au o scadență mai apropiată decât activele (adică creditele acordate de către bănci). Mai mult, acceptarea de către bănci a posibilității deponenților la termen de a-și retrage economisirile înainte de scadență (chiar și cu plata unei penalități) este, de asemenea, o practică nesustenabilă, neconformă cu dreptul tradițional al contractelor, la fel ca și prima. O bancă ar putea, dacă sistemul bancar ar fi conform cu principiile tradiționale de drept comercial, să refuze pur și simplu lichidarea depozitelor la termen înainte de scadență. Altfel spus, este de văzut cât din panica bancară din Bulgaria a fost datorată lichidării depozitelor la vedere (perfect normală) și cât lichididării depozitelor la termen înainte de scadență (anormală). Nimeni nu pare a lua în considerare acest detaliu esențial în mass media internațională.

Dar băncile nu fac aceste lucruri și, în contextul unui cadru reglementatoriu dezvoltat încă de prin secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, avem de-a face cu așa numitele panici bancare. Cuplat cu principiul protecției supradimensionate a consumatorului de servicii financiare, iată rezultatul la care vecinii bulgari au ajuns fără să își dorească. Evident, la care se adaugă o experiență istorică presărată cu tot felul de exproprieri masive ale deponenților, așa cum a fost cazul hiperinflației și crizelor financiare din anii 90.

Un Financial Times și o pastilă de Xanax, vă rog!

Opinia că știrile și opiniile sunt extrem de sensibile astfel încât pot declanșa o panică la nivelul societății relevă o neîncredere profundă în economia de piață. Consumatorilor nevrotici la orice zvon li se adaugă reglementatori nevrotici la orice acțiune. Imaginea este supradimensionată și distorsionată. Ca să citești un ziar financiar fără emoție, ar trebui ca acesta să distribuie gratuit și o pastilă de calmare, just in case. Dacă Christine Lagarde a driblat elegant un fotbalist profesionist (deși nu este specialistă în driblinguri), vecinii bulgari au reacționat de o manieră stalinistă, cu duba și pușcăria. Argumentul că Eric Cantona nu a dat SMS-uri nu mi se pare decisiv. Integrarea în Europa (sau, mai bine spus, în civilizația europeană) este încă departe pentru unii procurori - și, probabil, și oameni politici - din Est.

În plus, toată povestea cu subminarea economiei naționale sau a sistemului financiar suferă de o eroare sistemică. Este vorba de eroarea lipsei de simetriei: dacă a spune ceva pesimist este o crimă, de ce a spune ceva supraoptimist (adică exaltat) nu ar fi? Apariția unor exuberanțe iraționale pe piețele de capital și în sistemele financiare este la fel de păguboasă ca și panicile. De fapt, ele sunt două fețe ale acelorași fenomene. Ignorarea riscurilor și impresia că totul este în regulă este la fel de problematică precum temerea de a face ceva de frica consecințelor. Astfel, a da SMS-uri în care spui că economia urmează să crească cu 20% pe an ar trebui să fie o crimă la fel de mare.

În plus, orice acțiune umană are consecințe pozitive asupra unora și negative asupra altora iar aceștia din urmă vor țipa întotdeauna ca din gură de șarpe de subminare. Iată niște potențiale surse de pericol într-o economie națională în general, bulgară în particular:

1. ideea anticapitalistă că Moș Crăciun nu există, susținută cu insistență de către unii comentatori. Deși multe firme dau mesaje SMS sau postează pe Facebook mesaje că există, unii răuvoitori par să nu accepte. Mai mult, afirmațiile sistematice care se pot concentra înainte de Sărbătorile de iarnă pot în mod sistematic viza reducerea vânzărilor retail la sfârșitul anului și ar putea afecta grav firmele de retail, care ar putea experimenta scăderi masive de profitabilitate.

2. potențialele subminări ale economiei naționale de către cei care fac Buletinul meteo unde anunțul unor evenimente climatice de tipul ploilor și furtunilor poate scădea semnificativ numărul celor care merg pe litoral, deci a încasărilor industriei hoteliere care, la rândul său, este o industrie strategică în economie (după cum știu toți românii, inclusiv cea bulgară).

3. În numeroase cazuri, emisiunile de horoscop pot, de asemenea, induce o stare de neliniște nejustificată în anumiți cetățeni. Căci, până la urmă, „neînțelegeri cu șefu” pentru 1/12 din cetățenii unei națiuni (cât sunt membrii unei zodii din totalul populației) se poate transforma într-un conflict de muncă cu repercusiuni majore asupra economiei.

4. difuzarea unei telenovele de succes în timpul programului de muncă al firmelor poate reduce din productivitatea angajaților și, evident, producția națională. Prin urmare, cei care fac grilele TV ar putea fi suspectați, în asemenea cazuri, de sabotare a economiei naționale.

În loc de concluzie

Indiferent dacă există sau nu intenție malignă sau este vorba doar de prostia răzbunării, a unor mijloace concrete de acțiune sau de răspândire a unor știri false, dacă cei arestați în Bulgaria vor fi condamnați (eventual pentru acte de „sabotare” sau „subminare” a economiei naționale), lumea (și Europa) nu va mai fi aceeași. Cel puțin la nivel de percepții. Fiindcă Bulgaria ar dovedi că nu s-a schimbat nimic în ultimii 25 de ani. Un alt fel de socialism așteaptă după colț.

Acest articol a fost publicat inițial în revista Economistul, nr. 25-26, 7.07.2014.

 

 

Share:

Publicat de Radu Muşetescu