Mulți americani, probabil marea majoritate, încă sunt de părere că, indiferent pe problemele pe care le-au cauzat, sindicatele sunt instituții care funcționează în interesul personal al salariaților. Într-adevăr, mulți consideră că sindicatele sunt cele care stau între salariatul obișnuit și o viață cu salarii la limita subzistenței, ore de lucru epuizante și condiții de muncă. Sindicatele, împreună cu marea masă a populației, ignoră aproape în totalitate rolul esențial al scăderii prețurilor în obținerea creșterii salariilor reale. Acestea văd importante de luat în considerare doar creșterile monetare ale salariilor. Într-adevăr, în mediul actual, caracterizat printr-o inflație cronică, prețurile în scădere sunt relativ rar întâlnite. Cu toate acestea, singurul lucru care poate explica o creștere a salariilor reale în condițiile sistemului economic este o scădere a prețurilor în raport cu salariile. Și singurul lucru care conduce la acest fapt este o creștere a producției pe cap de muncitor. Acesta, presupunând o creștere a productivității muncii, servește la extinderea ofertei de bunuri și servicii în raport cu forța de muncă folosită pentru a le produce. Astfel, se reduc prețurile în raport cu salariile și cresc, prin urmare, salariile reale și standardul general de viață.

Ceea ce măreşte salariile, din punct de vedere monetar, în cadrul sistemului economic, nu este responsabil și de creșterea salariilor reale. Expansiunile monetare ale salariilor sunt, esențial, doar rezultatul unei creșteri a cantității de bani și, prin urmare, a creșterii volumului consumului din sistemul economic. În absența unei îmbunătățiri a productivității muncii, creșterea monetară și a cheltuielilor ar conduce la o creștere a prețurilor, egală sau chiar mai mare decât cea a salariilor. Acest rezultat este evitat doar prin faptul că, în timp ce cantitatea de bani și volumul consumului cresc, producția pe cap de muncitor se ridică și ea, astfel că prețurile cresc într-o măsură mai mică decât salariile. O scădere a prețurilor este  încă prezentă sub forma prețurilor care sunt mai mici decât ar fi fost în condițiile creșterii doar a cantității de bani și a volumului consumului.

Cu excepții relativ minore, salariile reale pur și simplu nu cresc prin prisma unor salarii monetare mai mari. În esență, acestea se ridică prin prisma unei oferte mai mari de bunuri și servicii în raport cu oferta de muncă și, astfel, prin intermediul prețurilor, care sunt mai mici în raport cu salariile. Adevărul este că mijloacele prin care crește nivelul de trai al salariatului și al antreprenorului, la nivel individual, și mijloacele prin care crește nivelul de trai al salariatului, la nivel mediu, sunt foarte diferite. Pentru individ, mijlocul este obținerea de mai mulți bani. Pentru salariatul de la nivel mediu în sistemul economic, mijlocul este reprezentat de plata unor prețuri mai reduse.

Ceea ce această discuție arată este faptul că expansiunea monetară a salariilor pe care sindicatele încearcă s-o obțină nu este deloc sursa creșterii salariilor reale, aceasta din urmă fiind realizată însă de creșterea productivității muncii, care conduce la o scădere a prețurilor și nu la o creștere a salariilor din punct de vedere monetar.

Într-adevăr, eforturile sindicatelor de a crește monetar salariile sunt complet opuse scopului creșterii salariilor reale și a nivelului de trai. Atunci când sindicatele încearcă să ridice standardele de viață ale membrilor lor prin mijloace care duc la creșterea monetară a salariilor, politica lor conduce inevitabil la o încercare de a limita, în mod artificial, munca membrilor lor. Acesta este singurul mijloc de creștere a salariilor membrilor sindicatelor. Acestea din urmă nu au multă putere asupra cererii de muncă, dar obțin deseori o putere considerabilă asupra ofertei de forță de muncă. Iar tehnica lor actuală de creștere a salariilor este aceea de a limita pe cât posibil oferta de forță de muncă, cel puțin în industria sau ocupația de care un sindicat este interesat.

Astfel, ori de câte ori pot, sindicatele încearcă să câștige controlul asupra intrării pe piața muncii. Ele caută să impună programe de învățare sau îndeplinirea cerințelor de licențiere stabilite de guvern. Astfel de măsuri au scopul de a menține scăzută oferta de forță de muncă în domeniul respectiv și de a permite astfel, celor suficient de norocoși cât să fie admiși, să aibă venituri mai ridicate. Chiar și atunci când sindicatele nu reușesc să reducă direct oferta de forță de muncă, impunerea cerințelor salariale peste nivelul pieței are în continuare, ca efect, reducerea numărului de locuri de muncă oferite în domeniul respectiv și astfel, reducerea ofertei de forță de muncă care își poate găsi de lucru.

Creșterile artificiale ale salariilor impuse de sindicate conduc la somaj atunci când salariile peste media pieței sunt impuse prin sistemul economic. Această situație apare atunci când este posibil ca sindicatele să se formeze cu ușurință. Dacă, așa cum se întâmplă în Statele Unite, tot ceea ce este necesar este decizia unei majorități de muncitori de a fi reprezentată de un sindicat, atunci salariile impuse de acest sindicat vor avea efecte chiar și în domeniile necuprinse de către acesta.

Angajatorii din domeniile din afara uniunii se vor simți obligați să le ofere angajaților lor salarii comparabile cu cele ale lucrătorilor din domeniul sindicatului, poate chiar mai ridicate, pentru a se asigura că angajații lor nu vor dori să se unească într-un sindicat.

Creșterile salariale larg răspândite, care reduc numărul de muncitori din numeroase domenii, exercită o presiune extremă asupra nivelului salariilor din orice alt domeniu al sistemului economic care rămâne deschis pentru lucrători. Aceste arii limitate ar putea absorbi surplusul de lucrători din alte domenii, la un nivel suficient de scăzut al salariilor. Dar legile privind salariul minim împiedică salariile din acele arii limitate să scadă suficient de mult cât să absoarbă ceilalți muncitori.

Din perspectiva majorității celor suficient de norocoși încât să-și păstreze locul de muncă, consecința cea mai serioasă a sindicatelor este ținerea pe loc sau pur și simplu reducerea productivității muncii. Practic, ele fac acest lucru ca o chestiune de principiu. Sindicatele se opun introducerii unor mașinării de îmbunătățire a muncii, pe motiv că acestea provoacă șomaj. Ele se opun competivității între lucrători. Așa cum Henry Hazlitt a evidențiat, sindicatele forțează angajatorii să angajeze mai mulți lucrători decât este necesar, așa cum se observă în clasica cerință ca fochiștii, ce aveau ca funcție aruncarea cărbunelui în foc pe locomotivele cu abur, să fie păstrați pentru a munci pe locomotivele diesel. Ele impun scheme de lucru, precum cerința ca țăvile livrate pe șantierele de construcție, care au deja un filet pe ele, să le fie tăiate capetele și noi filete să fie puse pe șantier. Sindicatele impun clasificări de lucru înguste și cer ca specialiștii să fie angajați cu ziua pentru a efectua munca pe care alți lucrători ar putea s-o realizeze cu ușurință – de exemplu, cerința de a angaja un tencuitor pentru a repara prejudiciul incidental făcut de un electrician unui zid, prejudiciu pe care însuși electricianul l-ar fi putut repara, cu ușurință.

Pentru oricine înțelege rolul productivității muncii în creșterea salariilor reale, ar trebui să fie evident faptul că politica sindicatelor de a combate creșterea productivității muncii le face, de fapt, un dușman de frunte al creșterii salariilor reale. Oricât de radicală această concluzie poate părea, oricât de mult este în contradicție cu opinia predominantă că sindicatele sunt sursele fruntașe de creștere a salariilor reale din ultimii o sută cincizeci de ani sau chiar mai mult, în realitate, luptând împotriva îmbunătățirii productivității muncii, sindicatele combat în mod activ creșterea salariilor reale.

Departe de a fi responsabile pentru îmbunătățirea nivelului de trai al angajatului de rând, sindicatele funcționează ignorând, mai mult sau mai puţin, lucrurile care stau, de fapt, la baza creșterii nivelului de trai al lucrătorilor. Drept consecință acestei ignorări, ele sunt responsabile de inegalitățile artificiale ale salariilor, de șomaj, de ținerea pe loc a salariilor reale și de nivelul de trai al angajaților la nivel mediu. Toate aceste consecințe distructive și antisociale derivă din faptul că, în timp ce indivizii măresc masa monetară pe care o câștigă prin creșterea producției și a ofertei, per total, de bunuri și servicii, astfel reducând prețurile și crescând salariile reale prin intermediul sistemul economic, sindicatele  măresc salariile membrilor prin mijloace complet opuse. Ele reduc oferta de locuri de muncă și productivitatea muncii, astfel scăzând oferta de bunuri și servicii produse de membrii lor și cresc prețurile, conducând la o scădere a salariilor reale prin intermediul mecanismului economic.

 

Acest articol a apărut în cadrul Institutului Ludwig von Mises, 28.07.2014.