Economiștii sunt renumiți pentru că se ceartă cu privire la orice. Chiar și așa, se obișnuia ca economiștii din întreaga țară – fie de stânga, de dreapta sau de centru – să fie de acord în general că salariul minim era nepotrivit pentru a-i ajuta pe cei săraci. Așa cum încă îi învățăm pe studenții novici în chestiunile elementare ale Economiei, un prag minim al prețului muncii slab calificate va genera șomaj (cel puțin în graficele din manuale) tocmai în rândul oamenilor pe care salariul minim se presupune că îi ajută. Pe lângă graficele din manual, economiștii, de asemenea, obișnuiau să se bazeze pe o multitudine de studii empirice aparent de necombătut care să susțină afirmația conform căreia creșterea salariului minim va lăsa muncitorii necalificați fără un loc de muncă.[1] Totuși, începând cu anii ’90, acest consens a început să se disipeze. O serie de studii econometrice, bazate pe noi tehnici de a menține „celelalte condiții neschimbate” au provocat ortodoxia existentă.[2] Odată cu verificarea altor trenduri de către cercetători, se părea că, în practică, măriri modeste ale salariului minim aveau un impact neglijabil asupra ocupării forței de muncă în rândul populației slab calificate sau în rândul tinerilor. Într-adevăr, această literatură revizionistă a devenit atât de influentă încât, recent, 75 de economiști – incluzând 7 laureați ai premiului Nobel - au semnat o scrisoare publică către politicieni importanți, îndemnându-i pe aceștia să crească salariul minm federal la 10,10 dolari până în 2016.[3]

În acest articol, explic de ce, chiar dacă studiile empirice revizioniste sunt exacte, tot nu rezultă că majorarea salariului minim propusă va fi o binefacere pentru muncitorii slab-calificați. De asemenea, susțin faptul că, deoarece criticii au ridicat multe îngrijorări majore în privința acestor studii, nu ar trebui să le acceptăm ca atare. Concluzionez că economiştii ar trebui să-și păstreze viziunea standard conform căreia angajatorii au o cerere cu o pantă negativă pentru munca slab-calificată și că mărirea salariului minim va tinde să distrugă oportunități de angajare pentru mulți dintre cei pe care susținătorii unui salariu minim mai mare vor să-i ajute.

Studiile revizioniste nu insistă asupra creşterii salariului minim

Să presupunem, de dragul argumentului, că noua direcție a cercetării este corectă și că măriri modeste ale salariului minim nu afectează în mod semnificativ ocuparea forței de muncă în rândul tinerilor (sau altor muncitori slab-calificați). În continuare, haideți să lăsăm deoparte orice obiecții etice sau bazate pe drepturi pe care le putem avea cu privire la intervenția guvernamentală asupra contractelor voluntare dintre firme și salariați. Chiar dacă ne concentrăm strict asupra salariaților slab-calificați, tot nu rezultă faptul că mărirea salariului minim este în mod necesar o idee bună.

În primul rând, este o problemă de măsură. Analiștii atenți vor rezuma deseori noile studii într-o manieră nuanțată, spunând că măriri „modeste” ale salariului minim par să aibă un impact redus asupra ocupării forței de muncă. Dar creșterea propusă, de la 7,25 $ la 10,10 $ pe oră este o creștere de 39% , care cu greu poate fi caracterizată ca fiind „modestă”. O astfel de creștere, prin urmare, poate cu siguranță să distrugă locurile de muncă ale adolescenților, în ciuda studiilor revizioniste.

Există o a doua problemă, independentă: creșterea salariului minim poate reprezenta un prejudiciu major pentru salariații cei mai vulnerabili și mai disperați, dacă angajații care ar munci pentru 10,10 $ pe oră sunt diferiți de cei care ar munci pentru 7,25 $ pe oră. Ceea ce s-ar putea întâmpla este că salariul mai mare ar atrage noi salariați pe piața muncii, permițându-le firmelor să devină mai selective și astfel, să omită salariații cei mai puțin productivi, care ar rămâne neangajați sau și-ar pierde locurile de muncă în favoarea angajaților mai înalt-calificați.

Ilustrez acest aspect folosind un grafic cerere-ofertă, în care am reprezentat cererea pentru muncitorii slab-calificați ca fiind foarte inelastică.

În figura 1 de mai jos, pentru o simplificare schematică presupun că salariul de piață inițial pentru muncitorii slab-calificați este 7,25 $ pe oră. La această rată salarială de 7,25$ două milioane de salariați au locuri de muncă. Apoi, guvernul federal impune un salariu minim de 10,10$ pe oră. Deoarece cererea pentru forța de muncă slab-calificată este (din enunț) foarte inelastică, cantitatea de muncă cerută scade cu doar 2000 salariați, o reducere neglijabilă de 0,1%. Economiștii care efectuează regresii pe această situație ar concluziona - în mod corect - că mărirea salariilor cu 39% are un impact redus asupra nivelului absolut al ocupării forței de muncă.

Totuși, în exemplul nostru, curba ofertei (din construcție) are o formă mai tipică, astfel încât o creștere mare a ratei salariale duce la o creștere mare a numărului oamenilor care caută un loc de muncă – 500.000 în situația noastră. Acum apare o cantitate semnificativă de șomaj involuntar pe piața muncitorilor slab-calificați. Rata șomajului ar fi colosală.[4]

Chiar dacă (prin construcție) salariul nostru minim ipotetic nu a redus în mod semnificativ ocuparea totală, totuși, a afectat drastic funcționarea pieței muncii. „Abundența” muncitorilor de pe piață înseamnă că mecanismele de alocare non-prețuri trebuie să-și intre în rol. De vreme ce acum sunt mulți aplicanți pentru un nou loc de muncă disponibil, angajatorii se pot baza pe alte criterii, incluzând originile rasiale și de clasă, pentru a decide care muncitor primește locul de muncă. Este de aşteptat ca o persoană aflată în căutarea unui loc de muncă să aibă nevoie „să știe pe cineva” pentru a fi angajat și că adolescenții din medii „respectabile” vor fi cei care vor lucra în restaurante de tip fast-food, înlocuind adolescenții care s-ar putea afla în situații mai disperate.

Aceste îngrijorări nu sunt numai ipotetice. Chiar mulți economiști care susțin creșterea salarială sunt de acord cu faptul că mărirea salariului minim va afecta fluxul de salariați. De exemplu, unul dintre autorii revizioniști marcanți, Arindrajit Dube, spune că în unul din studiile anterioare la care a fost co-autor „noi...am descoperit că atât angajările cât și distincția muncitorilor (adolescenți, angajați în restaurante) se reduc ca reacție la o creștere a salariului minim, dar nivelul ocupării forței de muncă nu se modifică semnificativ.”[5]

Studiul empiric asupra salariului minim este departe de a fi încheiat

Până acum am susținut faptul că, chiar prin proprii săi termeni, literatura empirică revizionistă nu face caz de creșterea salariului minim. Totuși, situația este chiar mai rea pentru susținătorii creșterii salariului minim, întrucât dovezile empirice sunt departe de a fi clare. Există, în prezent, o dezbatere sănătoasă în cadrul literaturii empirice. Faptul că au apărut o serie de studii revizioniste începând cu mijlocul anilor ’90, nu înseamnă faptul că acel consens a fost eliminat. Înseamnă doar faptul că consensul inițial a fost provocat.

Nu voi iniția o analiză exhaustivă a literaturii, dar vreau să explic aspectele esențiale. În primul rând, o abordare directă pe baza unei regresii pare să valideze explicațiile de manual: măriri ale salariului minim sunt asociate cu un efect negativ asupra nivelului ocupării forței de muncă. Acest lucru este intuitiv, așa cum arată curba cererii cu pantă descrescătoare. Totuși, studiile revizioniste susțin că o astfel de descoperire este falsă din cauza eterogenității statelor care își măresc salariul minim peste nivelul federal. Odată ce îmbunătățim regresiile pentru a descoperi alți factori care afectează ocuparea forței de muncă, susțin aceștia, nu mai este evident faptul că măririle salariului minim dețin putere explicativă.

Pentru a ne face o idee despre dispute, trebuie să introducem câțiva termeni econometrici. Introducerea mai multor variabile indepenedente în regresie pentru fiecare din termenii enumerați mai jos, izolează orice efect care rămâne și ar putea fi explicat de creșteri ale salariului minim.

Trendurile temporale: Putem introduce o variabilă pentru perioada de timp, astfel încât trendurile naționale (precum ciclul de afaceri) nu vor distorsiona efectul aparent al salariului minim.

Efecte fixe specifice fiecărui stat: Putem introduce o variabilă pentru fiecare stat, pentru a semnaliza diferențele permanente dintre ele. De exemplu, Florida are o vreme mai frumoasă decât Minnesota și deci, nu am vrea să încercăm să explicăm creșterea mai rapidă a ocupării în Florida numai pe baza salariului minim în ambele state.

Trenduri temporale specifice fiecărui stat: Putem introduce o variabilă petru fiecare stat pe perioadă de timp, pentru a preveni ca variabila salariu minim să continue, aparent, să fie responsabilă de modificările nivelului ocupării, care sunt, de fapt, determinate de altceva. De exemplu, pierderea de competitivitate a producătorilor de mașini din Detroit poate determina un trend descendent la nivelul ocupării în Michigan raportat la alte state pe parcursul unei anumite perioade de timp. Acesta nu este un efect fix specific fiecărui stat deoarece nu este o trăsătură permanentă a statului Michigan față de alte state. De asemenea, un trend temporal național ar rata explicația. În lipsa unui trend temporal specific fiecărui stat, în care sunt variabile pentru Michigan 2008 primul trimestru, Michigan 2008, al doilea trimestru etc, dacă folosim date trimestriale – dacă Michigan se întâmplă să își crească salariul minim la mijlocul scăderii nivelului ocupării forței de muncă, atunci o regresie poate în mod incorect să învinovățească această măsură politică pentru prea mult din această scădere (relativă) a ocupării în rândul tinerilor. 

Construcția grupurilor de control: Una din cele mai avansate tehnologii este să construiești perechi de state învecinate care se află pe părți opuse ale graniței. Aceasta este metoda favorită a lui Dube et al.(2010) și a articolelor subsecvente. Este o generalizare a abordării de tip „studiu de caz” a faimoasei lucrări a lui Card și Krueger din 1994. Dube și co-autorii săi susțin că regresiile efectuate în cadrul acestui mic univers (mai degrabă decât pe întregul set de state pentru care avem date) oferă o indicație mai clară asupra adevăratului efect al creșeterilor salariului minim.

Acum, că am revizuit o parte din terminologia și problemele metodologice, pot sintetiza câteva din argumentele-cheie. Dube et al. (2010) admit faptul că dacă ne bazăm doar pe trenduri temporale generale și pe efecte fixe regionale, vom observa, într-adevăr, același vechi consens: salariul minim distruge locurile de muncă slab-calificate. Totuși, dacă includem trenduri  regionale specifice indexate cu perioada de timp, influența salariului minim începe să dispară și, în particular, folosind metoda lor preferată, cea a grupului de control (a perechilor de state învecinate) distruge complet concluzia de manual. Salariul minim poate avea chiar un impact pozitiv asupra ocupării forței de muncă.

Pe de cealaltă parte, Neumark și Salas (2013) realizează un rezumat și o critică a studiilor revizioniste. De exemplu, ei arată faptul că rezultatele lui Allegretto et al. (2011) depind de o alegere particulară a perioadei de timp și a unei «forme funcționale » a trendului temporal specific fiecărui stat. Dacă aceeași regresie a lui Allegretto et al. ar fi efectuată pe un interval diferit al perioadei de timp aleasă (care avea recesiuni la început și la sfârșit) atunci salariul minim ar părea să afecteze ocuparea în rândul tinerilor, în cele din urmă. Mai mult decât atât, chiar folosind peroada de timp inițială a lui Allegretto et al., Neumark și Salas doar au permis variabilei trendul statului să fie de un ordin superior (nu doar lineară) și din nou, rezultatul a fost acela că salariul minim afectează ocuparea. După cum spun Neumark și Salas: „Prin urmare, afirmația (lui Allegretto et al.) potrivit căreia trenduri de bază care variază de la un stat la altul generează dovezi false cu privire la efectele negative ale salariului minim asupra ocupării în rândul tinerilor, cu siguranță nu este adevărată. De fapt, numai cu o formă specifică de control a acestei eterogenități spațiale” au sens rezultatele revizioniste.[6]

Neumark și Salas abordează direct metoda grupurilor de control învecinate, dar argumentele lor sunt dificil de rezumat în mod concis. Ceea ce ar trebui să observăm este avertizarea lor generală despre dorința lui Dube et al. de a controla « eterogenitatea spațială ». Însuși Dube demonstrează involuntar capcana de mare potențial atunci când susține: „Statele care și-au mărit salariul minim de-a lungul ultimelor decenii sunt în mod sistematic diferite de alte state.” Apoi, ca exemplu, spune că: „acestea au înregistrat [...] o reducere mai mare în privința locurilor de muncă ce implică sarcini de rutină.”[7] De vreme ce acest trend specific statului este, destul de probabil, rezultatul faptului că autoritățile statului respectiv au mărit salariul minim comparativ cu semenii lor din celelalte state, includerea acestui tip de control în regresie, poate ascunde adevăratul efect al politicii.

Într-o lucrare foarte recentă, Meer și West (2013) fac o altă observație care scoate în evidență pericolele care rezultă din a ne baza prea mult pe o anumită specificare econometrică. Este plauzibil faptul că o creștere a salariului minim va conduce, într-o primă fază la o reducere a ratei de creștere a ocupării, mai degrabă decât la o reducere bruscă a nivelului absolut. De ce? Pentru început, poate fi descuranjant dacă un manager dintr-odată concediază 10% din angajați, ca urmare a unei măriri a salariului minim. În schimb, el sau ea ar putea decide să încetinească rata noilor angajări și să automatizeze mai mult, deci, să angajeze mai puțini oameni ca înainte. De asemenea, dacă nivelul angajărilor ar fi crescut în absența creșterii salariului minim, atunci o reducere a nivelului comparativ cu trendul contrafactual poate apărea în datele (brute) doar ca o încetinire a creșterii, nu ca o scădere absolută a nivelului.

Cu toate că poate părea contraintuitiv, dacă adevăratul efect al salariului minim este să reducă permanent rata de creștere a ocupării, atunci o analiză pe bază de regresie, care să studieze impactul asupra nivelului ocupării forței de muncă poate să nu găsească practic nimic. În anexele lor, Meer și West aduc dovezi plauzibile cu privire la motivele pentru care s-ar întâmpla acest lucru.[8] Ei reanalizează datele, inclusiv multe din variabilele de control recomandate de autorii revizioniști - inclusiv trenduri temporale specific regionale - și demonstrează că măriri ale salariului minim într-adevăr reduc rata de creștere a locurilor de muncă. Însă, dacă, în schimb, se uită la nivelul ocupării, sunt în stare să reproducă rezultatele literaturii revizioniste – adică faptul că salariul minim pare să nu aibă niciun efect semnificativ, odată ce suficiente variabile de control sunt adăugate regresiei.

Concluzie

Teoria de manual și bunul-simț sugerează faptul că o creștere a salariului minim - în special o creștere considerabilă precum propunerea de a-l crește cu 39% pe parcursul a doi ani – va afecta posibilitățile de angajare pentru muncitorii slab-calificați, exact cei care se dorește să fie ajutați printr-o asemenea politică. Totuși, de la mijlocul anilor 90, câteva studii revizioniste au susținut că, din punct de vedere empiric, această explicație de manual este pur și simplu greșită.

Char dacă acest lucru ar fi adevărat, rezultatele nu neagă argumentele împotriva unei astfel de legi, deoarece creșterea salariului minim tot ar cauza șomaj (ceea ce nu este același lucru cu o scădere a ocupării totale). Studiile revizioniste sunt consecvente în ceea ce privește posibilitatea ca salariații slab-calificați - și cei cu mai puține legături și alte avantaje - vor fi înlocuiți în favoarea altor tipuri de salariați, care corespund salariului mai mare (legiferat). Mai mult decât atât, ar trebui să fim foarte precauți în a accepta rezultatele studiilor revizioniste în sine. Acestea depind în mare măsură de particularitățile regresiei efectuate, iar diversele modificări influențează concluzia ințial agreată.

Pe scurt, creșterile majore ale salariului minim cel mai probabil vor afecta pe mulți dintre cei pe care inițiatorii acestora vor să îi ajute. Anumite studii empirice susțin că răul ar putea fi mai mic decât credeau economiștii, dar aceasta rămâne o întrebare deschisă, care nu a fost deloc lămurită – așa cum încearcă să ne convingă mulți comentatori.

Acest articol a apărut în cadrul Library of Economics and Liberty, 3.02.2014.