Comparativ cu societățile nedemocratice, în medie, democrațiile autentice sunt mai productive, mai tolerante, mai transparente și mai libere. Din aceste motive ele sunt, așa cum recent sublinia The Economist (March 1st 2014) mai bogate, mai pașnice și mai puțin corupte. Și, esențial, oamenii pot să-și exprime ideile. E clar de ce oamenii luptă pentru democrație. În societățile democratice însă este mai puțin clar pentru oameni dacă ar trebui să aleagă politici de stânga sau politici de dreapta în încercarea de a-și maximiza nivelul de trai pe termen lung. Scopul articolului meu este să sugereze că anumite preferințe înnăscute sau educate ale oamenilor pot lucra împotriva dezideratului menționat.

1. Reputaţia şi faptele

Alegerile politice sunt influențate de foarte mulți factori, de la cei culturali la cei economici. Sub influența lor, oamenii își formează preferințe referitoare la (i) cine, dintre piețe și politicieni (stat) – cei doi centri de putere ai capitalismului[1] – ar trebui să joace rolul central în administrarea economiei și la (ii) limita pe care cheltuielile sociale, destinate celor care rămân în urmă în procesul economic, nu ar trebui să o depășească.

Oamenii aleg acele partide despre ale căror politici cred că satisfac cel mai bine aceste două preferințe. Totuși, în cele mai multe cazuri, cei mai mulți oameni nu analizează programele partidelor. Ei aleg reputația partidelor. În general, reputația urmează faptele, dar odată constituită, reputația are propria viață și poate trece mult timp până ce faptele o pot influența din nou. În măsura în care reputația se desprinde de fapte, alegerile nu mai satisfac preferințele alegătorilor.

Reputația pare să fie un bun ghid al alegerilor în democrațiile mature. În aceste democrații, reputația partidelor de stânga că favorizează politicienii și a partidelor de dreapta că favorizează piețele este încă în bună măsură concordantă cu faptele.

Totuși, reputația partidelor de dreapta că nu favorizează creșterea ponderii cheltuielilor sociale în PIB, nu are suport. Dimpotrivă, în unele cazuri, creșterea ponderii datoriei publice în PIB s-a produs din cauza creșterii cheltuielilor sociale promovate de partide de dreapta. De exemplu, în SUA, cheltuielile cu programele sociale au crescut cu aproape 10 puncte procentuale din PIB între 1965 și 2012, administrațiile Republicane (dreapta americană) contribuind cu aproape 60 la sută (Greenspan, 2013, p. 193)[2].

În democrațiile mai tinere, reputația partidelor este un ghid mai puțin bun pentru alegeri. De exemplu, ca și în democrațiile mature, și în România partidele percepute ca fiind de dreapta au reputația nemeritată că sunt reticente când este vorba de creșterea cheltuielilor sociale sau a cheltuielilor publice în general. Sunt nenumărate exemple că nu este așa, dar reputația a rămas. Mai mult, ea a fost întărită în 2010, când salariile și sporurile salariale în sectorul bugetar au fost tăiate, temporar, cu 25 la sută. Acele tăieri au fost excepția care au confirmat regula evidențiată de Kuehnelt Leddin (1988), conform căreia partidele Strânge Cureaua, „în general acționează cu mai multă înțelepciune, însă rareori au curajul să anuleze politicile partidelor Moș Crăciun.” Tăierile menționate au anulat parțial și temporar politicile iresponsabile de creștere a salariilor în sectorul bugetar în perioada de boom economic.

Și mai inflatată (desprinsă de realitate) este în România reputația partidelor „de dreapa” că sprijină piețele. Deși aceste partide au deținut puterea pentru 11 ani în perioadele 1997-2000 și 2005-2011, libertatea proprietății (claritatea drepturilor de proprietate) și libertatea față de corupție au rămas printre cele mai reduse din lume[3]. Nivelul scăzut al acestor libertăți economice arată că piețele nu au deținut niciodată rolul central în administrarea economiei românești. După acest criteriu, pe care îl consider esențial, toate partidele au dat rolul central în administrarea economiei politicienilor (au fost de stânga), astfel că, în general, spiritul antreprenorial abia a răzbit[4].

În termeni de cerere și ofertă, pot fi două explicații pentru acest rezultat. Una dintre explicații ar fi aceea că preferința pentru ca piața să dețină rolul central în administrarea economiei s-a manifestat, dar nu a avut cine să o satisfacă. Cu alte cuvinte, în tânăra democrație românească, cei mai mulți votanți cred că avem partide cu valori și politici autentice de dreapta. Ei cred că dacă votează aceste partide, votează pentru ca piețele să dețină rolul central în administrarea economiei.

Poate că, în timpul guvernărilor de dreapta, piețele au avut un grad mai mare de libertate, dar în mod cert nu au ajuns să dețină rolul central în administrarea economiei. Sub explicația prezumată, vinovată pentru acest rezultat este reputația inflatată a partidelor[5]. Dacă aceasta este cauza, atunci soluția constă în crearea unor partide autentice de dreapta. În acest caz, după alegerile euro-parlamentare din mai 2014, eforturile de creare a dreptei autentice trebuie intensificate și protejate împotriva falsului care, prezumtiv, a acționat până în prezent.

Cealaltă explicație, care evidențiază un prezumtiv caz mai greu de reparat, ar fi aceea că votanții care se autopercep ca fiind de dreapta nu au dorit cedarea către piețe a rolului central în administrarea economiei românești. Dar, din perspectivă economică, rolul central al pieței este definitoriu pentru conținutul conceptului de dreapta politică. Dacă numărul celor care votează partidele de dreapta și nu îmbrățișează acest conținut este redus, atunci nu există un număr relevant de votanți autentici de dreapta. Preda (1994) oferă explicații de ce „românii se declară mai de dreapta decât occidentalii” (p. 6) și concluzionează că „stânga-dreapta” este „o dihotomie puţin relevantă pentru România şi estul Europei” (p. 4).

Dacă acesta a fost cazul, partidele de dreapta au înțeles iluzia cu care trăiesc votanții lor și au adaptat componentele economice ale ofertelor lor electorale și ale programelor de guvernare la cererea adevărată a votanților. Astfel, piața nu a ajuns, până în prezent să exercite rolul central în administrarea economiei românești.

Exemplele de mai sus arată că ecartul dintre reputație și acțiunile concrete ale partidelor (pe care îl numesc ecart reputațional) este un factor esențial care poate altera satisfacerea preferințelor oamenilor pentru politici de stânga sau de dreapta. Ecartul reputațional poate conduce însă și la situația în care deși este posibilă satisfacerea concomitentă a preferințelor (i) și (ii), menționate mai sus, publicul să fie nevoit să aleagă între acestea.

Pentru mai multă claritate, să presupunem că publicul ar dori ca piețele să primească rolul central în administrarea economiei și, totodată, cheltuielile sociale să fie crescute. După cum am arătat, această sarcină ar putea fi dată partidelor de dreapta. Totuși, reputația nemeritată a acestora că sunt adversare ale cheltuielilor sociale va complica decizia publicului. Publicul va trebui să hotărască care dintre cele două preferințe este mai puternică. Cei care vor hotărâ că este mai importantă cedarea către piețe a rolului central în administrarea economiei vor vota cu dreapta. Cei care vor favoriza mai mult cheltuielile sociale vor vota cu stânga. Din punctul de vedere al preferinței publicului, aceasta este o distorsiune în structura politică care nu poate fi evitată dacă există ecart reputațional.

2. Crizele şi alocarea puterii politice    

Marea recesiune a produs schimbări pe scenele politice ale multor democrații. Acesta este un indiciu că fazele ciclului economic influențează preferințele oamenilor referitoare la cine, între piețe și politicieni, ar trebui să aibă rolul central în administrarea economiei sau referitoare la cheltuielile sociale. De câte ori sunt confruntați cu crize economice și își pierd veniturile sau locurile de muncă, oamenii au tendința, explicită sau implicită de a identifica vinovați.

Schimbările pe care crizele le produc pe scenele politice depind de vinovații identificați. În sectiunea următoare voi arăta cum au fost identificate piețele financiare, în particular bancile comerciale, ca vinovate pentru criza din 2008. Aici arăt doar ce decizii ia publicul în privința votului politic în funcție de tipul de vinovat: piețele sau politicienii (statul).

Dacă economia este în recesiune și există percepția că piețele au cauzat declinul, oamenii dau politicienilor rolul central în administrarea economiei. Mai precis, publicul optează pentru reducerea libertății piețelor și dă votul partidelor de stânga. Invers, când economia este în faza ascendentă a ciclului economic, percepția este că piețele își fac treaba și publicul dă puterea partidelor percepute ca înțelegând cel mai bine piețele, adică partidelor de dreapta. Presupunând că nu există ecarturile reputaționale la care m-am referit în prima secțiune, aceste preferințe ale publicului vor fi satisfăcute. Aceasta este baza activismului asimetric al guvernelor, care constă în creșterea intervenționismului ori de câte ori apare o problemă și lipsa intervenției când economia merge bine. Activismul asimetric accentuează amplitudinea ciclului economic[6].

În cazul în care politicienii sunt percepuți ca vinovați pentru criză, alocarea puterii depinde de forma crizei. Dacă politicile expansioniste duc la inflație, cum s-a întâmplat în anii 70 (secolul XX), oamenii tind să aloce puterea partidelor de dreapta sau, ceea ce este o inovație importantă, unor birocrații independente, cum este banca centrală.

Totuși, dacă în timp ce banca centrală independentă reușește, ca în timpul Marii Moderații, să mențină inflația la niveluri joase și stabile, dar apare o criză a datoriilor publice, oamenii vor dori ca măsurile de reducere a datoriilor să nu ducă și la reducerea cheltuielilor sociale. Din perspectiva oamenilor, pare logic ca sarcina reducerii datoriei să fie dată politicienilor de stânga, care, conform reputației, mai degrabă cresc impozitele sau reduc investițiile decât reduc cheltuielile sociale[7]. Pentru România este clar că reducerea salariilor cu 25 la sută în iulie 2010 a fost un element determinant al rezultatului alegerilor parlamentare în 2012.

Sunt câteva întrebări referitoare la aceste alocări ale puterii către partide. Prima este dacă alocarea rolului central către politicieni în urma unei crize, adică reducerea libertății piețelor, este benefică pentru oameni. În subsidiar, întrebarea este în ce măsură o astfel de politică este compatibilă cu obiectivele bunăstării sociale. A doua întrebare este cum se explică faptul că, atât guvernele de stânga, cât și cele de dreapta acceptă să se îndatoreze în grade înalte pentru a finanța cu larghețe cheltuielile publice crescute, în particular pe cele cu programe sociale. Pe de altă parte, trebui răspuns de ce unele guverne reușesc, totuși, să mențină datoria publică la niveluri relativ joase. Restul articolului răspunde la aceste întrebări.

3. Reducerea rolului pieţelor       

După criza din 2008, publicul larg a considerat că cedarea rolului central în administrarea economiei către piețe începând cu anii 80 (secolul XX) a fost o greșeală. Piețele au fost găsite vinovate pentru criză. În consecință, în multe țări lovite de criză, publicul a votat partide despre care știau că ar acorda politicienilor rolul central în administrarea economiei. Astfel, multe partide de centru-dreapta sau dreapta în lume au pierdut puterea în favoarea partidelor de stânga, așa cum s-a întâmplat și în România. 

La formarea opiniei că piețele au fost vinovate a contribuit ideea nefondată, conform căreia cauza crizei a fost dereglementarea piețelor financiare începută în anii 80. Oamenilor li s-a explicat că, în lipsa reglementării, au apărut activele „toxice” care, pe scurt, au permis privatizarea profiturilor și au făcut inevitabilă socializarea pierderilor. Dovezi care să arate oamenilor legătura dintre pierderea locurilor de muncă și reglementarea relativ liberală promovată înainte de criză nu există. Dimpotrivă, oameni au observat că reglementarea relativ liberală a fost asociată cu creșterea locurilor de muncă. Totuși, sub impactul teribil al pierderii masive de locuri de muncă, explicație aberantă a dereglementării piețelor financiare a părut foarte credibilă publicului furios pe „lăcomia băncilor” care, în unele țări, au fost salvate de stat.

Nu dereglementarea a fost cauza crizei, ci instabilitatea inerentă a economiei. Cauzele profunde ale ciclului economic sunt euforia și panica, trăsături profunde ale naturii umane. Așa cum am arătat în „Sfârșitul reglementării și ultimul reglementator”, reglementarea poate influența euforia și panica doar dacă se controlează total mișcarea capitalurilor, dar și atunci, controlul nu poate fi decât temporar. Deși cele mai multe dintre reglementările adoptate nu sunt inteligente, până acum am fost suficient de înțelepți să nu reintroducem controalele asupra mișcării capitalurilor.

Noile reglementări aprobate sunt totuși de o severitate și complexitate îngrijorătoare, după cum recunosc în discuții particulare chiar și politicieni care au fost întotdeauna în favoarea rolului central al politicului în administrarea economiei. Ele sugrumă flexibilitatea piețelor. Fără flexibilitatea piețelor financiare, reluarea creșterii economice relativ înalte și reducerea șomajului vor întârzia.

Această întârziere nu este bună. În multe țări dezvoltate ea complică și mai mult problema datoriilor publice mari. Fără creștere economică relativ înaltă pe care ar genera-o piețele neîmpovărate de reglementări, ajustările în cheltuielile publice, inclusiv în cele sociale, vor fi în mod necesar mari.

În economiile emergente mai puțin îndatorate, cedarea rolului central în administrarea economiei politicienilor împiedică concentrarea eforturilor pe reducerea corupției și pe clarificarea drepturilor de proprietate. Corupția și drepturile de proprietate neclare reduc substanțial libertatea piețelor și întârzie instituiriea domniei legii.

În România, o țară cu libertate moderată (cu indicele general al libertății economice de 65,5) această problemă este gravă: indicele libertății față de corupție este de 37,7, iar indicele libertății proprietății este 40, comparativ, de exemplu, cu Germania (73,4), unde indicii sunt de 87,5 și respectiv 90 sau cu Cehia (72,2) ai cărei indici sunt 45,3 și 70[8]. Clar, cedarea către politicienii de stânga a rolului central în administrarea economiei atunci când piețele financiare sunt percepute ca vinovate pentru criză este atributul exclusiv al alegătorilor. Dar nu aceasta este soluția pentru accelerarea creșterii economice, sursa ultimă a locurilor de muncă și a cheltuielilor sociale.

4. Preferinţa de timp şi creşterea cheltuielilor sociale

Guvernele pot crește cheltuielile cu programele sociale într-un ritm superior creșterii economice pentru decenii. Am văzut că în SUA acestă tendință a început acum aproape jumătate de secol. Multe alte țări europene dezvoltate au experiențe similare. Înclinația guvernelor de stânga sau de dreapta de a crește ponderea cheltuielilor cu programele sociale în PIB, reflectă o înclinație mai profundă a oamenilor, care transcede ideologiile. Partidele nu fac decât să țină cont de acestă înclinație, pentru a ajunge sau a se menține la putere.

Înclinația mai profundă la care mă refer este preferința de timp („impaciență”[9], „nerăbdare” individuală). Ea constă în prevalența naturală a preferinței oamenilor „pentru bunuri prezente decât pentru bunuri viitoare” (Mises, 2008)[10]. Altfel spus, în medie, oamenii sunt mai preocupați de binele lor în prezent sau în viitorul apropiat decât de binele lor în viitorul mai îndepărtat. Așa cum euforia și panica, trăsături profunde ale naturii umane, sunt cauzele ultime ale ciclului financiar și ale ciclului de afaceri, tot așa, preferința de timp alimentează tendința de creștere a datoriilor publice.

Preferința de timp „determină fiecare alegere și fiecare acțiune” (Mises, 2008, p. 490), inclusiv alegerile politice. Conform preferinței de timp, votanții dau voturile politicienilor care le satisfac nevoile pentru bunuri publice în viitorul cel mai apropiat. Dacă s-ar limita la veniturile din impozite, politicienii nu ar reuși furnizarea bunurilor respective la timpul dorit de votanți. Pentru a reuși, guvernele emit datorii nete într-un ritm care întrece rata de creștere a producției. Acesta este mecanismul de creștere a datoriilor publice. În cele mai multe cazuri, elementul conducător al creșterii datoriilor sunt cheltuielile sociale, și nu investițiile publice.

Cheltuielile sociale sunt finanțate în sistem pay-as-you-go, adică din contribuțiile plătite de contribuabili. Dar, în cele mai multe cazuri, aceste sisteme sunt în deficit și trebuie finanțate cu fonduri private împrumutate de pe piețele financiare. De exemplu, deficitul bugetului de asigurări sociale în România este de 12,5 miliarde de lei. Deficitul acestui buget se finanțează prin împrumuturi de la bugetul statului, al cărui deficit este finanțat prin împrumuturi pe piețe private.

În cea mai mare măsură, beneficiile sociale sunt element al consumului. Aceasta înseamnă că împrumuturile pentru finanțarea cheltuielilor sociale echivalează cu o redirecționare a fluxurilor de economisiri private de la investiții private spre consum personal. Cu cât mai mare este fluxul de economisiri private redirecționat spre consum, cu atât este mai mare scăderea ratei de creștere a PIB.    

La nivelul societății, preferința de timp stabilește limita maximă pe care o pot atinge economisirile ca pondere în venit, astfel fiind și determinatul fundamental al ratei reale a dobânzii la instrumentele fără risc (Greenspan, 2013). În mod similar, la nivelul sectorului guvernamental, „impaciența” limitează economisirile publice. Când deficitele bugetare cresc, economisirile scad. În economia noastră, economisirile guvernamentale au fost negative, oscilînd între -0,8 la sută din PIB și -2,8 la sută din PIB în perioada 1997-2001. Când deficitele bugetare au crescut din nou foarte mult în anii 2009, 2010 și 2011, economisirile publice au redevenit negative, atingând -3,1 la sută din PIB, -1,1 la sută din PIB și respectiv -0,1 la sută din PIB.

Din perspectiva preferinței de timp, economisirea este sacrificiul necesar în prezent pentru a consuma mai multe bunuri în viitor sau chiar pentru a avea noi bunuri. Ceteris paribus, cu cât preferința de timp („impaciența”) este mai joasă, cu atât economisirile disponibile pentru finanțarea investițiilor sunt mai mari și creșterea economică pe termen lung este mai mare[11].

Dată fiind impaciența votanților și competiția în care se angajează politicienii pentru a o satisface, nu există prea mult loc pentru politici prudente privind datoriile publice nici la guvernele de stânga, nici la cele de dreapta. Abaterea de la prudență este cu atât mai mare cu cât mai inflatată în raport cu practica este reputația partidelor de dreapta că exercită prudență în aprobarea cheltuielile publice. Practic, reputația inflatată anulează votul acelora care au o preferință de timp redusă și votează pentru precauție.

Atât timp cât creșterea economică este stabilă și creditul ușor de accesat, mecanismul de creștere a datoriilor publice pe care l-am descris funcționează, cu consecința că ratele de economisire în sectorul public rămân scăzute sau devin negative. El a funcționat impecabil o lungă perioadă înainte de criza financiară, dând naștere la ce am putea numi o „democrație pe datorie”.   

Îngrijorarea privind economisirea redusă sau negativă din sectorul public, nu este nouă. The Economist reamintește că Platon spunea referindu-se la democrație că cetățeanul „trăiește de la o zi la alta până la sfârșit, bucurându-se de plăcerea momentului (gretification of the casual appetite)”[12] (Platon, 1997, p. 281). Problema unei democrații pe datorie este aceea că devine vulnerabilă la ciclul de afaceri și la ciclul financiar, ale căror cauze profunde, euforia și panica, nu pot fi influențate prin politici publice. 

Keynes a arătat că guvernele democratice trebuie să extindă deficitele fiscale când, în mod inevitabil, cererea privată se prăbușește. Aceasta înseamnă că în perioadele de creștere economică stabilă și de acces ușor la credit, deficitele bugetare și, implicit, datoria publică ar trebui să rămână scăzute, pentru a putea fi extinse în perioadele de criză. Este implicit că guvernele ar trebui să-și asume sarcina dificilă de a economisi mai mult și de a se împrumuta mai puțin în perioadele bune.

Totuși, preferința de timp a votanților („impaciența”) acționează împotriva acestui deziderat. Dată fiind această impaciență a votanților, este aprope imposibil ca guvernele democratice să-și asume surplusuri fiscale primare în perioadele bune pentru a reduce datoria publică. Dimpotrivă, „impaciența” naturală a votanților întreține competiția între partide, indiferent de ideologie, pentru a oferi în viitorul cel mai apropiat ceea ce publicul dorește.

Cererea netemperată pentru programe sociale, pe care nici guvernele de stânga nici cele de dreapta nu o pot ignora, are implicații majore. Prin creșterea ponderii beneficiilor sociale în PIB se reduce ritmul de creștere a investițiilor și, în final, a producției. Pentru a nu reduce capacitatea de a finanța viitoare programe sociale, ritmul de creștere a beneficiilor sociale ar trebui să fie egal cu cel al PIB. Este adevărat, această strategie ar încetini atingerea obiectivelor privind bunăstarea socială, dar ar permite datorii publice mai mici și ar accelera creșterea economică, sursa ultimă a beneficiilor sociale.       

Înainte de criză, politicienii au crezut că prin reglementări au abolit ciclicitatea economiei și astfel au redus riscurile, inclusiv pe cele asociate cu nivelurile înalte ale datoriei publice. Criza a risipit această iluzie. Nu poți să crești datoria publică mizând că reglementările abolesc ciclul economic, din moment ce euforia și panica sunt cauzele ultime ale acestuia. În urma crizei, reglementarea a fost din nou întărită, dar așa cum în trecut nu a reușit să tempereze euforia și panica, nu va reuși nici în viitor. S-au adoptat și noi reguli fiscale. Ele vor avea un efect pozitiv până când, din nou, competiția politică pentru a oferi votanților ce doresc în prezent sau în viitorul apropiat va duce la abolirea sau încălcarea lor tacită.

5. În loc de concluzii

Preferința publicului referitoarela cine ar trebui să dețină rolul central în administrarea economiei (piețele sau politicienii (statul)), influențează alegerile politice. Dacă reputația partidelor în această privință este desprinsă de realitate, apar discrepanțe între preferințele oamenilor și structura politică a parlamentului.

Crizele economice pot determina schimbări abrupte în preferințele educate ale oamenilor referitoare la cine ar trebui să dețină rolul central în administrarea economiei. Dacă piețele sunt găsite vinovate pentru criză, rolul central în administrarea economiei va rămâne/va fi dat politicienilor. Reciproca nu este întotdeauna adevărată.

Euforia, panica și comportamentul de turmă nu vor putea fi anihilate prin reglementări și vor rămâne pentru totdeauna cauzele ultime ale ciclului economic. Din acest motiv, piețele financiare se vor afla frecvent în postura de „vinovat” pentru crize. Cel puțin în acele ocazii ele vor pierde, pentru o perioadă, rolul central în administrarea economiei.

Dacă aleg ca politicienii (statul) să joace rolul central în administrarea economiei, oamenii vor da votul partidelor de stânga. Trecerea piețelor în pozitie secundă va încetini creșterea economică, sursa ultimă a cheltuielilor sociale. Creșterea economică necesară pentru a genera locuri de muncă va întârzia, sufocată de reglementări neinteligente. Experiența arată că introducerea reglementărilor neinteligente durează câțiva ani, iar eliminarea lor câteva decenii.

Dacă aleg ca piețele să joace rolul central în administrarea economiei, votul va merge spre partidele de dreapta. Piețele flexibile vor ajuta creșterea economică, care va duce la creșterea locurilor de muncă și va reduce nevoia de cheltuieli sociale crescute. Este cunoscută experiența Marii Britanii în timpul mandatelor lui Margaret Thatcher și John Major. Aplicarea consecventă a politicilor de dreapta a dus Marea Britanie în 17 ani de pe locul penultim în cadrul țărilor OECD pe locul al doilea în privința nivelului de trai.

Când Margaret Thatcher a murit am scris un articol (”Cum își poate salva un prim ministru țara”), în care concluzionam că „În esență, ceea ce a contat a fost o filozofie corectă (cea a libertății) referitoare la cine deține rolul central în administrarea economei (piața sau guvernul) și voința politică și curajul de a o aplica. Restul vine de la sine”. Este și principala concluzie a acestei analize. 

În România, începând din anii 40 (secolul XX), piețele nu au deținut niciodată rolul central în administrarea economiei. Șansa ca piețele să ajungă să dețină rolul central în administrarea economiei nu poate fi oferită decât de o dreaptă autentică. Când acest lucru se va întâmpla, libertatea proprietății și libertatea față de corupție vor crește, descătușând spiritul antreprenorial și stimlând productivitatea și nivelul de trai.

Preferința de timp, adică înclinația oamenilor de a fi preocupați de binele lor în prezent sau în viitorul apropiat mai mult decât de binele lor în viitorul îndepărtat este o sursă importantă a competiției dintre partide pentru creșterea ajutoarelor sociale, indiferent de ideologie.

Din moment ce partidele de stânga și partidele de dreapta sunt în competiție pentru creșterea cheltuielilor sociale, preferința publicului pentru o anumită limită a cheltuielilor sociale ca procent din PIB nu ar trebui să influențeze votul. Totuși, reputația partidelor de dreapta că sunt mai puțin favorabile cheltuielilor sociale comparativ cu partidele de stânga face ca preferința privind cheltuielile sociale să influențeze votul.

Dată fiind preferința de timp, nici guvernele de dreapta nici guvernele de stânga nu oferă nicio garanție că, pentru perioade îndelungate, beneficiile sociale și datoriile publie nu vor crește mai repede decât PIB, reducând resursele disponibile pentru investiții private și publice. Cu alte cuvinte nici stânga nici dreapta nu se pot opune finanțării cu datorii a democrației.

Dată fiind preferința de timp, care împinge spre creșterea datoriilor publice, este necesară adoptarea de reguli fiscale care să limiteze creșterea acestora ca procent din PIB. Pentru a fi cât mai rezistente la competiția politică alimentată de preferința de timp, regulile trebuie introduse în constituție, pentru a le face dificil de abolit.

 

Articolul de față a fost publicat inițial în revista Economistul.