Fermierul este un întreprinzător care promite să plătească proprietarului pământului o sumă de bani fixă (în general, presupusă a fi egală cu valoarea unei treimi din producţia sa), fără a avea nicio certitudine asupra profitului pe care îl va obţine în urma activităţii sale. El utilizează o parte a pământului ca să hrănească animalele, o altă parte ca să cultive porumb sau ca să producă vin, fân etc., după cum consideră că este cel mai bine, fără să poată anticipa care dintre aceste activităţi îi va aduce cel mai mare profit. Preţul produselor sale va depinde, într-o anumită măsură, de vreme sau de cerere; dacă oferta de porumb va fi abundentă comparativ cu cantitatea consumată, atunci preţul porumbului va fi unul foarte mic, şi invers. Cine poate să prevadă numărul de decese sau de naşteri din S.U.A., care se vor petrece de-a lungul unui an? Cine poate anticipa creşterea sau reducerea cheltuielilor la care vor fi supuse acele familii? Totuşi, preţul producţiei fermierului depinde de aceste circumstanţe imposibil de prevăzut, ceea ce face ca fermierul să îşi conducă ferma în condiţii de incertitudine.

Oraşul consumă mai mult de jumătate din producţia fermierului. El îşi duce bunurile produse în piaţa oraşului său, le vinde în piaţa celui mai apropiat oraş sau poate chiar alte persoane se oferă să fie ei înşişi transportatori. Aceştia din urmă se obligă să îi plătească fermierului un preţ fix, cel existent pe piaţă în ziua respectivă, pentru ca apoi să obţină, în oraş, un preţ incert, care ar trebui totuşi să acopere costul transportului şi să le permită câştigarea unui profit. Însă variaţia zilnică a preţului producţiei în oraş, deşi nu e una considerabilă, dă profitului un caracter de incertitudine.

Întreprinzătorul sau comerciantul care transportă produsele nu poate să rămână în piaţă pentru a vinde produsele unul câte unul, aşa cum sunt consumate. Nimeni nu se va împovăra prin cumpărarea tuturor produselor odată, fiecare familie fiind susceptibilă de creşterea sau descreşterea numărului membrilor săi sau al consumului, sau cel puţin de schimbarea tipului de produs pe care îl alege. Vinul este aproape singurul articol pe care o familie îl stochează. În orice caz, majoritatea celor care trăiesc de pe o zi pe alta sunt şi cei mai mari consumatori, iar aceştia nu îşi pot forma stocuri de produse.

Din acest motiv, mulţi oameni s-au stabilit într-un oraş şi au devenit comercianţi sau întreprinzători, pentru a cumpăra produsele de la cei care le aduc la piaţă, sau chiar pentru a comanda aducerea lor. Ei plătesc un preţ cert, calculat în funcţie de preţul existent în locul de unde cumpără produsele, pentru a vinde apoi marfa, en-gross sau en-detail, la un preţ incert.

Astfel de întreprinzători sunt cei care vând en-gross lâna sau porumbul, brutarii, meşteşugarii şi comercianţii de orice natură, care cumpără produsele, le modifică şi apoi le revând treptat, pe măsură ce consumatorii le cer.

Aceşti întreprinzători nu pot şti niciodată cât de ridicată va fi cererea în oraşul lor sau cât timp vor mai cumpăra clienţii de la ei, având în vedere că rivalii lor vor încerca să-i atragă pe aceştia prin tot felul de metode. Toate acestea cauzează atât de multă nesiguranţă în rândul întreprinzătorilor încât, în fiecare zi, câţiva dintre ei pot fi văzuţi intrând în faliment.

Meşteşugarul care a cumpărat lână de la comerciant sau direct de la fermier nu poate anticipa profitul pe care îl va obţine din vânzarea hainelor pe care le fabrică unui întreprinzător din domeniu. Dacă cel din urmă crede că nu le va vinde mai departe, atunci el nu va cumăra hainele de la meşteşugar, în special dacă este vorba despre haine care pot înceta să mai fie la modă.

Patronul unui magazin de haine este un întreprinzător care cumpără haine de la meşteşugar la un anumit preţ, pentru a le revinde apoi la un preţ incert, întrucât nu poate să prevadă cât de ridicată va fi cererea. El poate, bineînţeles, să fixeze un preţ şi să refuze vânzarea hainelor dacă nu obţine acel preţ, însă dacă clienţii săi aleg să cumpere mai ieftin de la altcineva, atunci acest vânzător va fi copleşit de cheltuieli în timp ce aşteaptă să-şi vândă marfa la preţul pe care doreşte să îl obţină, ceea ce îl va aduce în pragul falimentului la fel de repede sau chiar mai repede decât dacă ar fi vândut marfa fără să obţină profit.

Patronii de magazine şi retailerii de orice natură sunt întreprinzători care cumpără marfa la un preţ cert şi o revând apoi, în magazine sau pieţe, la un preţ incert. Ceea ce îi încurajează şi îi menţine pe aceştia într-un anumit loc este preferinţa consumatorilor, care sunt clienţii lor, de a plăti puţin mai mult pentru a obţine ceea ce vor imediat, în cantităţi mici, mai degrabă decât de a-şi face stocuri, alături de faptul că mare parte dintre clienţi nici nu au mijloacele necesare pentru a-şi face astfel de stocuri cumpărând direct de la sursă.

Toţi aceşti întreprinzători devin consumatori şi clienţi unul faţă de celălalt: postăvarul faţă de comerciantul de vinuri şi vice-versa. Într-un anumit loc, numărul lor va fi întotdeauna proporţional cu cel al clienţilor sau cu consumul. Dacă într-un oraş sau pe o stradă sunt prea mulţi pălărieri în raport cu numărul celor care cumpără pălării, unii dintre ei vor intra în faliment, dacă sunt prea puţini, atunci vânzarea pălăriilor va deveni o afacere profitabilă, ce va încuraja noi pălărieri să îşi deschidă magazine; aşa se ajustează numărul întreprinzătorilor de orice natură riscurilor existente într-un loc.

Toţi ceilalţi întreprinzători, precum cei care se ocupă de mine, teatre, şantiere etc., comercianţii pe mare şi pe uscat etc., patiserii, hangii etc., precum şi cei care comercializează rezultatul propriei lor munci şi nu au nevoie de capital pentru a obţine un câştig, precum artizanii, fierarii, ţesătoarele, hornarii, cărăuşii, trăiesc în condiţii de incertitudine, iar numărul lor se ajustează în funcţie de clienţi. Meşteşugarii, precum croitorii, tâmplarii, confecţionerii de pantofi sau peruci etc., care angajează ucenici în funcţie de volumul de muncă pe care îl au, trăiesc în aceleaşi condiţii de incertitudine întrucât clienţii lor ar putea să renunţe la a mai cumpăra de la ei de la o zi la alta; cei care comercializează rezultatele propriei lor munci în domenul Ştiinţei şi Artei, precum pictorii, medicii, avocaţii etc. trăiesc în acelşai tip de incertitudine. Dacă un avocat câştigă 5000 de lire sterline anual servindu-şi clienţii, iar altul câştigă doar 500, atunci se poate considera că aceştia au salarii mult prea incerte din partea celor care îi angajează.

Poate deveni necesar ca întreprinzătorii să urmărească să obţină tot ce pot pentru a-şi atinge obiectivele şi să-şi “învingă” clienţii, dar asta e deja în afara subiectului meu.

Prin toate aceste inducţii şi multe altele care pot fi făcute în jurul unui subiect legat de toţi locuitorii unui stat, se poate deduce că, exceptându-i pe Prinţ şi pe proprietarii de pământ, toţi ceilalţi locuitori ai unui stat sunt dependenţi şi pot fi împărţiţi în două categorii, întreprinzători şi persoane angajate; toţi întreprinzătorii primesc salarii incerte, în timp ce persoanele angajate primesc salarii fixe (atât timp cât primesc un salariu), deşi funcţiile acestora pot fi foarte diferite. Generalul are plata sa, curteanul primeşte pensia sa şi slujitorul câştigă salariul său, însă toţi intră în cea de-a doua categorie. Ceilalţi sunt întreprinzători, indiferent că îşi încep activitatea având nevoie de capital pentru a crea o întreprindere sau tranzacţionează propria lor muncă fără a avea nevoie de capital, şi pot fi priviţi ca trăind în incertitudine; cerşetorii şi chiar tâlharii fac parte din acest tip de întreprinzători. În sfârşit, toţi locuitorii unui stat obţin ceea ce au nevoie pentru a trăi din proprietatea moşierilor, de care sunt dependenţi.

Este adevărat însă că, dacă o persoană care câştigă un salariu ridicat, sau un întreprinzător de amploare, a economisit capital sau avere, de exemplu dacă deţine depozite de porumb, lână, cupru, aur, argint sau un alt produs care se foloseşte în mod constant într-un stat, având o valoare intrinsecă sau reală, atunci el poate fi considerat pe bună dreptate independent, în ceea ce priveşte acest capital. El poate să renunţe la capital pentru a obţine un credit ipotecar, iar apoi să câştige din închirierea pământului: s-ar putea ca el să trăiască mai bine decât micii proprietari de pământ şi chiar să cumpere proprietăţile unora dintre aceştia.

Însă produsele şi mărfurile, chiar şi aurul şi argintul, se deteriorează sau se pierd mult mai uşor decât pământul şi, indiferent de cum ar fi păstrate, sunt întotdeauna obţinute din pământ.

Numărul proprietarilor de bani dintr-un stat mare este, deseori, unul considerabil şi, cu toate că valoarea tuturor banilor care circulă în acel stat abia depăşeşte a noua sau a zecea parte din valoarea produselor obţinute din pământ, întrucât proprietarii de bani împrumută sume mari în schimbul cărora primesc dobânzi, fie prin ipotecă sau prin produse şi mărfuri din acel stat, sumele datorate acestora depăşesc de obicei toţi banii existenţi în acel stat, iar proprietarii de bani devin de cele mai multe ori atât de puternici încât, în anumite situaţii, ajung să fie rivalii proprietarilor de pământ, în cazul în care aceştia din urmă nu sunt chiar proprietarii de bani şi dacă proprietarii de bani nu caută să devină ei înşişi proprietari de terenuri.

Totuşi, este întotdeauna adevărat că toate sumele câştigate sau economisite au fost obţinute din afaceri cu pământ. Însă, întrucât mulţi dintre proprietarii de pământ ajung zilnic în pragul falimentului, iar alţii obţin dreptul de proprietate asupra pământului lor şi le iau locul, independenţa dată de deţinerea de pământ este aplicabilă numai celor care îl au în posesie. Şi cum toate pământurile au un stăpân sau proprietar, presupun că toţi locuitorii statului îşi asigură existenţa şi bogaţia tocmai din proprietatea lor. Dacă aceşti proprietari s-ar limita la a trăi din chirii, nu există nicio îndoială, acestor proprietari le-ar fi mult mai greu să se îmbogăţească.

Voi ridica, deci, la rangul de principiu faptul că doar proprietarii pământului sunt efectiv independenţi de stat: toate celelalte clase sunt dependente, indiferent dacă sunt întreprinzători ori angajaţi, şi că toate schimburile şi circulaţia mărfii într-un stat se face cu ajutorul acestor întreprinzători. 

 

Richard Cantillon a fost un economist francez-irlandez, autor al cărţii “Eseu asupra naturii comerţului în general”, lucrare pe care William Stanley Jevons a considerat-o “leagănul economiei politice”.

Textul reprezintă conţinutul capitolului XIII, partea I a lucrării "Eseu asupra naturii comerţului în general". Versiunea originală poate fi consultată pe Library of Economics and Liberty.