De la criza economică din 2008-2009, Rezerva Federală – banca centrală a Americii - a extins oferta monetară din sistemul bancar cu peste 4 trilioane de dolari, și a manipulat rate cheie ale dobânzii pentru a le ține atât de scăzute în mod artificial, încât atunci când sunt ajustate cu rata inflației, multe dintre ele să fie, de fapt, negative. Nu ar trebui să fim surprinși dacă acest lucru stabilește scenariul pentru o altă criză economică serioasă. Pe 16 decembrie 2009, FROMC-ul (Federal Reserve Open Market Committee) a anunțat că plănuia să mențină dobânda de referință – reprezentată de rata dobânzii la care băncile se împrumută între ele pe termen scurt – între zero și o un sfert de punct procentual. Comisia a anunțat că va menține ratele de dobândă extrem de scăzute pentru o perioadă de timp prelungită, care s-a continuat până în prezent.

Politica Rezervei Federale și expansiunea monetară

Începând cu sfârșitul anului 2012, președintele Fed, Ben Bernanke, a anunțat că Rezerva Federală va continua să cumpere titluri de stat americane și titluri ipotecare, dar într-un ritm crescut de până la 85 miliarde dolari lunar, politică ce a continuat până la începutul anului 2014. De atunci, sub conducerea noului președinte, Janet Yellen, Rezerva Federală a redus achizițiile de titluri până în iulie 2014, până la „doar” 35 de miliarde de dolari lunar.

În declarațiile sale recente, Yellen a insistat că ea și ceilalți membri ai Consiliului Guvernatorilor Rezervei Federale, fiind cei care planifică la nivel central politica monetară a Americii, supraveghează cu atenție indicatorii macroeconomici pentru a ști cum să gestioneze oferta monetară și ratele de dobândă astfel încât să mențină continuă ușoara redresare economică generală, fără teama inflației.

Unele dintre fluctuațiile economice semnificative de pe piețele bursiere din ultimele luni au reflectat îngrijorările și incertitudinea legate de posibilitatea ca abundența banilor de hârtie și ratele reale negative ale dobânzii să fie stopate. Cu alte cuvinte, împrumutul pentru inițierea unor proiecte de investiții sau finanțarea achizițiilor de mărfuri, se pare că, mai degrabă costă, decât este gratis.

Atunci când mass-media nu a fost distrasă de barajul de crize la nivel mondial, toate părând a presupune necesitatea ca America să joace rolul de polițist global și casier al lumii, pe cheltuiala contribuabililor americani, prezumția analiștilor de știri și a multor analiști de politică monetară este că manipularea ratelor dobânzilor de către Fed este responsabilitatea benefică, de dorit și necesară a băncii centrale.

Ca urmare, aproape toate comentariile despre politicile anunțate ale Fed-ului analizează dacă este prea devreme ca Rezerva Federală să crească ratele dobânzilor dată fiind situația economiei, sau dacă Fed-ul ar fi trebuit deja să ridice ratele dobânzilor pentru a preveni o viitoare inflație.

Este ignorată întrebarea fundamentală: ar trebui Fed-ul să încerce să stabilească sau să influențeze ratele de dobândă de pe piață? Prezumția e că este atât legitim cât și dezirabil ca băncile centrale să manipuleze prețul pieței, în acest caz prețul creditelor și al depozitelor. Singurul dezacord între analiști și comentatori se reflectă asupra faptului dacă banca centrală ar trebui să păstreze ratele de dobândă scăzute sau să le crească și, în acest caz, cât de mult.

Ratele dobânzilor bazate pe piață au o treabă de făcut

Pe piața liberă, ratele dobânzilor îndeplinesc aceleași funcții ca și celelalte prețuri: oferă informații despre participanții de pe piață; servesc ca mecanism de stimulare pentru cumpărători și vânzători; aduc oferta și cererea de pe piață la echilibru. Prețurile pieței transmit informații despre ce își doresc consumatorii de bunuri și cât îi costă pe producători să aducă acele bunuri pe piață. Prețurile pieței servesc ca stimulent pentru producători să ofere mai multe produse atunci când prețurile sunt ridicate și să ofere mai puține atunci când prețurile scad; în mod similar, un preț mai mic sau mai mare influențează consumatorii să cumpere mai mult sau mai puțin dintr-un bun. Și, în final, mișcarea prețului pieței, care determină scăderea sau creșterea cererii și a ofertei, tinde să aducă cele două părți ale pieței la echilibru.

Ratele de piață ale dobânzilor echilibrează acțiunile și deciziile celor care se împrumută (investitorii) și ale celor care împrumută (cei care economisesc), în același fel în care prețurile pantofilor, pălăriilor sau ale bananelor echilibrează activitățile furnizorilor și solicitanților unor astfel de bunuri. Acest lucru asigură că, pe de o parte, resursele care nu sunt folosite pentru a produce bunuri de consum sunt disponibile pentru investiții viitoare și, pe de altă parte, că investițiile nu depășesc resursele economisite disponibile să le susțină.

Rate ale dobânzii mai ridicate decât cele care ar echilibra economisirile cu investițiile stimulează mai multe economisiri decât investitorii sunt disponibili să împrumute, iar rate ale dobânzii sub punctul de echilibru stimulează mai multe împrumuturi decât cei care economisesc sunt dispuși să ofere.

Oricum, există o diferență crucială între prețul oricărui alt bun care este împins sub punctul de echilibru și ratele de dobândă stabilite sub acel punct. Dacă prețul pălăriilor, de exemplu, este sub punctul de echilibru, rezultatul este un deficit de ofertă; acest lucru presupune ca ofertanții să ofere mai puține pălării decât consumatorii sunt dispuși să cumpere la acest preț. Astfel, anumiți consumatori vor trebui să părăsească piața dezamăgiți, fără pălărie în mână.

Dezechilibre și distorsiuni cauzate de banca centrală

În schimb, pe piața de împrumuturi și credite, Rezerva Federală împinge ratele dobânzilor sub punctul la care piața le-ar stabili, prin creșterea ofertei de bani pe piața creditului. Chiar dacă cei care economisesc nu sunt dispuși să cedeze mai mult din venitul lor pentru a oferi credite investitorilor, banca centrală asigură fondurile necesare prin crearea lor din nimic și oferirea lor către bănci sub formă de credite pentru investitori. Cheltuielile de investiții depășesc, în acest moment, valoarea economiilor disponibile pentru a susține proiectele întreprinse.

Investitorii care împrumută banii nou creați îi folosesc pentru a angaja sau cumpăra mai multe resurse și cheltuielile lor suplimentare încep, într-un final, să pună presiune asupra prețurilor. În același timp, mai multe resurse și mai mulți lucrători sunt atrași în aceste noi proiecte de investiții și în afara altor activități de pe piață.

Rezultatul dublu al creșterii ofertei monetare de către Rezerva Federală, care împinge ratele de dobândă sub punctul de echilibru al pieței, este reprezentat de o inflație emergentă a prețurilor și o creștere inițială a investițiilor, ambele nesustenabile pe termen lung. Inflația este nesustenabilă deoarece reduce, în mod inevitabil, puterea de cumpărare a populației și amenință ca, în timp, să submineze încrederea în sistemul monetar.

Boom-ul este nesustenabil pentru că dezechilibrul dintre economisiri și investiții va necesita, în cele din urmă, o corecție a pieței atunci când se descoperă că resursele disponibile nu sunt suficiente pentru producția tuturor bunurilor pe care oamenii vor să le cumpere, precum și pentru toate proiectele de investiții pe care cei care au împrumutat bani le-au început.

Banca centrală produce creșteri și scăderi bruște ale economiei

Lipsa de sustenabilitate a unui astfel de boom investițional indus de politica monetară a fost arătată, din nou, în cel mai recent ciclu de afaceri. Între 2003 și 2008, Rezerva Federală a crescut oferta monetară cu cel puțin 50%. Ratele de dobândă cheie, precum cea de referință și cea pentru titlurile de trezorerie pe un an, erau fie zero, fie negative atunci când erau ajustate cu rata inflației, pentru mare parte de perioadă. Rata dobânzii pentru creditele ipotecare convenționale, ajustată cu inflația, se afla între 2% și 4% pe parcursul aceleiași perioade.

Nu este de mirare că a crescut extrem de mult numărul de case, investiții și au apărut bulele de credite de consum care au explodat în 2008-2009. Niciuna dintre acestea nu ar fi fost posibile și sustenabile atât de mult cât au fost dacă nu ar fi fost inundația de bani a Fed-ului și ratele zero sau negative ale dobânzilor ajustate la inflație.

Expansiunea monetară și ratele artificial reduse ale dobânzilor au generat largi dezechilibre între împrumuturile pentru investiții și între cele pentru locuințe, pe de o parte, și între credite și nivelele scăzute de economisire reală din economie, pe de altă parte. A fost inevitabil ca realitatea deficitului să prindă din urmă toate aceste nepotriviri dintre cererile și ofertele de pe piață.

Acest lucru a fost, desigur, exacerbat de creațiile guvernului federal pe piața imobiliară, ale lui Fannie Mae și Freddie Mac. Ei și-au deschis propriile cepuri financiare prin achiziționarea și garantarea a tot mai multor ipoteci de locuințe, care au fost acordate unui număr tot mai mare de debitori cu risc ridicat. Dar instituțiile financiare care au emis și comercializat acele credite dubioase răspundeau doar la stimulentele perverse care fuseseră create de Rezerva Federală și de către Fannie Mae și Freddie Mac.

De ce să nu extindem mai mult și mai mult creditele pentru cumpărători discutabili atunci când banii pentru a le finanța nu sunt purtători de dobândă grație Rezervei Federale? Și de ce să nu le facem pachete și să le transmitem altora, când Fannie Mae și Fredie Mac subvenționau riscul pe baza „credinței și creditului deplin” al guvernului Statelor Unite?

Mai multe daune în era succesoare bulei

Care a fost răspunsul Rezervei Federale în fața bulei explodate ce a fost creată chiar de politicile sale? Între septembrie 2008 și iunie 2014, baza monetară (monedă în circulație plus rezerve din sistemul bancar) a crescut cu peste 440%, de la 905 miliarde de dolari la peste 4 trilioane de dolari. În același timp, M-2 (monedă în circulație plus cerere și o varietate de conturi de economii și depozite la termen) a crescut cu 35% în această perioadă.

De ce nu s-au împrumutat băncile și mai mult din această cantitate enormă de bani nou creată și nu au generat un grad mult mai mare de inflație decât cel observat până acum? Parțial, acest lucru se datorează faptului că după acești ani de bule sălbatice, multe instituții financiare s-au reîntors la punctele de referință mai tradiționale pentru acordarea de credite potențialilor solicitanți. Acest lucru a încetinit rata de aprobare pentru noi credite.

Dar, mai important, aceste rezerve neîmprumutate de către bănci au colectat dobânzi de la Rezerva Federală. În condițiile incertitudinilor continue de pe piață în ceea ce privește politicile guvernului referitoare la reglementările de mediu, la costurile sistemului de sănătate publică, la povara datoriei federale și alte pasive guvernamentale nefinanțate (Social Security și Medicare), la fel ca și alte posibile interferențe politice cu piața, băncile au găsit mult mai atractiv să primească dobândă din partea Rezervei Federale decât să acorde credite solicitanților privați. Și, luând în considerare, cât de mult au împins în jos politicile Fed ratele cheie de împrumut pe piață, lăsarea acelor rezerve în exces inactive întâi cu Ben Bernanke și acum cu Janet Yellen a părut o metodă mai profitabilă de a folosi toată acea putere de creditare.

Chiar și cu intervenția greoaie a guvernului, piețele sunt, în mod fundamental, instituții elastice care au capacitatea de a-și reveni, cu excepția cazului în care mâna guvernamentală chiar sugrumă viața competitivă și creatoare de profit. Orice recuperare reală în sectorul privat va conduce la o creștere a cererii pentru împrumuturi ce ar putea fi satisfăcută prin toți acei bani creați de Fed ce în acest timp stau inactivi. Odată ce acele sute de miliarde de dolari de rezerve în exces vor inunda piața, inflația nu va fi nici ea departe.

Banca centrală, ca problemă, nu soluție

În centrul problemei se află faptul că manipularea ofertei monetare de către Rezerva Federală împiedică ratele dobânzii să arate adevărul: cât de mulți oameni aleg cu adevărat să economisească din venit și astfel, cât de mult din resursele societății – pământ, forță de muncă, capital – sunt, cu adevărat, disponibile să susțină activitățile investiționale pe termen lung? Care este costul real al creditării, independent de distorsiunile Fed asupra ratelor dobânzii, astfel încât oamenii de afaceri să poată face estimări corecte și realiste asupra căror proiecte de investiție ar putea fi, cu adevărat, profitabile, fără riscul inutil de a fi asociați cu bule nesustenabile?

Din nefericire, atât timp căt există banci centrale, vom fi victimele planificatorilor centrali ai politicii monetare care au monopol asupra puterii de a controla cantitatea de bani și credite din economie; manipulează ratele dobânzilor prin extinderea sau contractarea rezervelor bancare folosite cu scopuri de creditare; amenință caruselul de creșteri și scăderi din ciclul de afaceri și subminează soliditatea sistemului monetar prin devalorizarea monedei și inflație.

Ratele dobânzii, ca și toate prețurile, în general, nu pot spune adevărul despre oferta reală și condițiile cererii atunci când guvernele și băncile lor centrale le împiedică să-și facă treaba. Tot ceea ce guvernul produce prin intervențiile, reglementările și manipulăriile lui sunt semnale false sau informații incorecte. Și cu toți suferim din cauza reducerii dreptului nostru la libertate de exprimare, de a vorbi cinstit prin comunicarea competitivă a prețurilor pieței și ratelor dobânzii, fără ca guvernele și băncile centrale să se interpună în cale.

 

Acest articol a apărut în cadrul Institutului Ludwig von Mises, 25.09.2014