Motto: „Să se revizuiască primesc, dar să nu se schimbe nimic". (după I. L. Caragiale)
Cu toţii trimitem şi primim scrisori, dar puţini dintre noi ştim ce se petrece cu adevărat dincolo de cutia poştala sau de ghişeul tradiţional cu sticlă sau geam securit unde se află agentul poştal. Putem comanda mărfuri online şi aşteptăm să ne fie livrate coletele, lucru pe care îl realizează tot companiile poştale. În foarte multe ţări, serviciile poştale, cel puţin în varianta lor tradiţională, sunt gestionate de obicei de către un monopol de stat. Este important atât cum anume este „produs" dar mai ales cum se stabileşte preţul pentru acest serviciu, precum şi dacă există tratamente preferenţiale în acest domeniu.
Importanţa serviciilor poştale nu trebuie subestimată. Sectorul poştal este un sector cu economii de scară semnificative ale căror efecte se propagă în economia naţională în ansamblu. În anul 2000, veniturile poştale în UE totalizau aprox. 85 miliarde €, ceea ce reprezenta aproximativ 1% din PIB-ul UE, o cifra deloc neglijabilă daca luăm în calcul şi cei aproape 1,7 milioane de angajaţi în acest sector. Mai mult, peste de 4 milioane de locuri de muncă în UE ar putea fi direct dependente sau conexe activităţilor din sectorul poştal.
În ultimele două decenii, la nivel de Uniune europeană s-a întreprins cel mai mare val de liberalizare. Rând pe rând pieţele energiei, gazelor, serviciilor în general, serviciilor poştale în special şi, mai nou, serviciile de sănătate au făcut obiectul dezbaterilor publice şi al discursurilor politice pentru adoptarea de directive la nivel european cu scopul exprimat al liberalizării la nivelul UE. Ce înseamnă liberalizare în acest context al integrării şi de ce este acest concept atât de important? Cât de liberalizată este piaţa unică în domeniul serviciilor poştale şi până unde se poate merge cu reglementarea acestei industrii? Este cu adevărat necesară această reformă în România şi dacă da, cum ar trebui ea realizată?
Importanţa serviciilor poştale şi specificităţile acestei pieţe
Apariţia de monopoluri de stat în domeniul poştei s-a făcut din raţiuni sociale şi teritoriale. Serviciile poştale au reprezentat un element central pentru asigurarea coeziunii sociale, în special pentru statele cu teritorii întinse si cu reţele de transport slab capilarizate. Infrastructurile pentru comunicare sunt vitale pentru buna funcţionare a economiei în general. Dispunerea strategică a serviciilor poştale în cadrul pieţei decurge nu numai din caracterul de reţea şi obligaţia de serviciu universal, ci şi din specificităţile finanţării şi din istoria diferită a dinamicii acestui sector în fiecare dintre statele membre ale Uniunii.
Serviciile poştale sunt o industrie reţea atipică, în primul rând pentru că, spre deosebire de telecomunicaţii, energie şi transport, livrarea de servicii poştale nu depinde de o reţea statică fixă. Ne punem, atunci, întrebarea firească daca avem într-adevăr de a face cu cazul unui monopol natural. Prin definiţie monopolul natural este acela care există datorită economiilor de scară şi al avantajului oferit de costurile reduse la nivelul întregii pieţe. Serviciile poştale se livrează pe baza unei reţele umane, estimările la nivel european arătând că în jur de 80% din costuri sunt salariale. Totuşi, istoria ultimelor decenii ne arată că industrii considerate monopoluri naturale au fost trasformate cu succes în pieţe unde concurenţa şi-a facut remarcate efectele pozitive. Aceste schimbări s-au datorat în mare parte descoperirilor tehnologice, dar şi schimbărilor legislative. Această evoluţie a determinat unii economişti să considere teoria monpolului natural o „ficţiune menită să susţină cu argumente ştiinţifice interesele lobby-iştilor de menţinere a monopolului asupra utilităţilor publice" (DiLorenzo, 1996).
Ca tendinţă a ultimilor trei decenii, se observă că odată cu introducerea unor noi tehnologii şi servicii de comunicare, cererea pentru servicii poştale clasice are tendinţa de scădere, în timp ce alte servicii, în special cele bazate pe tehnologia informaţiei se diversifică şi, pe de o parte, concurează serviciile poştale clasice, în timp ce pe de altă parte, le modifică substanţial din punctul de vedere al calităţii şi a modului de servire a clienţilor.
Această dispunere strategică a serviciilor poştale în cadrul pieţei şi atipicitatea ei conduce la o serie de consecinţe deloc neglijabile pentru agenţiile de reglementare: o capacitate scăzută cu probleme de acces la reţea; costurile uriaşe cu forţa de muncă pentru prestatorii de servicii (aici ne punem problema rolului automatizării sortării şi al tehnologiei informaţiei) ; o rezistenţă considerabilă la schimbare din partea forţei de muncă angajate (exemplul grevelor din Franţa).
Reprezintă servicii poştale un număr de 5 operaţiuni distincte: acceptarea şi validarea, sortarea scrisorilor ce vin şi ce pleacă, transportul şi livrarea la destinaţie a articolelor poştale. Vorbim aici şi de servicii foarte diferite precum: scrisori recomandate, recomandate cu confirmare de primire, poşta directă, expres/curier, colete, distribuţia de ziare şi periodice, distribuţia de materiale promoţionale fără adresă specificată. Operatorii de pe această piaţă sunt reprezentaţi de două mari categorii de jucători şi anume: poştele naţionale, toate reprezentând fostele monopoluri de stat, operatori supuşi obligaţiei de serviciu universal, precum şi despre operatorii poştali privaţi, consideraţi adesea printre integratorii globali cum ar fi DHL, Federal Express, UPS şi TNT, dar şi de un număr important de IMM-uri.
Trei directive poştale adoptate pentru un singur obiectiv - liberalizare
Încercările de liberalizare a sectorului poştal în EU au fost demarate destul de târziu în comparaţie cu alte sectoare precum telecomunicaţiile sau serviciile aeriene. În toamna anului 2006, Comisia Europeană a prezentat un plan ce urmărea eliminarea monopolurilor poştale naţionale până în anul 2009. Motivele unei astfel de aboliri a dominaţiei monopolurilor sunt clare, de vreme ce concurenţa poate crea pieţe în care acelaşi serviciu să fie furnizat la preţuri mai convenabile pentru consumatori şi la o calitate sporită. Această propunere de liberalizare era pe deplin justificată atât de necesitatea extinderii pieţei interne şi la acest nivel al serviciilor poştale, obiectiv prevăzut în tratatele CEE şi la care statele membre au subscris odată cu semnarea acestor tratate, dar şi de faptul că o serie de ţări printre care Marea Britanie, Suedia, Olanda şi Germania liberalizaseră în mare parte sau complet aceste sectoare şi pe de o parte, doreau un nivel corespunzător de concurenţă pentru operatorii lor în raport cu cei din celelalte state membre dar şi posibilitatea ca operatorii lor să poată penetra noi pieţe în ţările învecinate.
Ca de obicei, reacţiile nu au întârziat să apară, presiunea din partea operatorilor naţionali în situaţie de monopol precum şi a sindicatelor angajaţilor din ţările care ofereau protecţie acestor operatori fiind imensă. Existenţa monopolului de stat era asigurată prin statuarea aşa-numitelor „arii rezervate" prin care se ofereau operatorilor naţionali din anumite ţări dreptul de a fi unicii distribuitori ai scrisorilor cu gramaj mai mic de 50 g, serviciu pe care se obligau să-l realizeze la preţuri accesibile timp de 5 zile pe săptămână chiar şi în zonele cele mai îndepărtate - ceea literatura numeşte „obligaţia de serviciu universal".
Prin urmare, elementul central al liberalizării propuse l-a constituit tocmai eliminarea acestor „arii rezervate" care impuneau existenţa acestui monopol naţional. Deşi în propunerea iniţială renunţarea la arii rezervate era prevăzută pentru anul 2009, termenul a fost modificat de mai multe ori în timpul dezbaterilor din Parlament şi Consiliul European, finalmente ajungându-se la amânarea implementării până în decembrie 2010 şi cu posibilitatea de derogare pentru un număr de state membre printre care şi România. Principalul argument al opozanţilor liberalizării l-a constituit, ca de obicei, apariţia pierderilor masive de locuri de muncă pentru lucrătorii poştelor naţionale precum şi o scădere a calităţii serviciilor pentru consumatori.
Aşadar, după demararea procesului de liberalizare semnalizată prin publicarea de către CE a Cărţilor Verzi şi Albă a liberalizării serviciilor poştale şi a negocierilor aprinse din cadrul Consiliului şi Parlamentului, la 31 ianuarie 2008 a fost adoptată cea de a treia Directiva privind deschiderea pieţelor serviciilor poştale în UE-27.
Argumente pro-liberalizare
Înaintea liberalizării, în majoritate covârşitoare, operatorii poştali erau monopoluri de stat, adică firme în proprietate publică, puternic protejate datorită justificării oferite de presupusa existenţă a monopolului natural. Datorită barierelor la intrare reprezentate de monopolul statului, piaţa era caracterizată la nivelul fiecărui stat European de cvasi- absenţa presiunilor concurenţiale, ceea ce avea şi marele dezavantaj al prezentării unor niveluri ridicate de X-ineficienţă. X-ineficienţa este un concept prin care se exprimă diferenţa dintre comportamentul eficient al firmelor pe care îl implică teoria economică şi comportamentul acestora observabil în realitate. Cercetările empirice sugerează că, totuşi, un număr de firme nu produc la punctul corespunzător minimizării costurilor medii pe termen lung. O parte din aceste diferenţe poate fi explicată prin mecanismul concurenţei imperfecte; ceea ce, însă, nu poate fi explicat prin teoria economică tradiţională este descris ca fiind X-ineficienţă.
Ineficienţa monopolului de stat se datorează în principal comportamentului firmelor care, spre deosebire de firmele concurenţiale, nu adoptă un obiectiv de maximizare a profitului. A avea o anumită relaţie între încasări şi costuri, de pildă egalitate, este foarte diferit de a maximiza profitul. În timp ce maximizarea profitului implică o serie de constrângeri, controlul bugetului întreprinderii cu statut de monopol lasă locul unor obiective diferite. În locul reducerii costurilor pentru sporirea eficienţei aşa cum se întâmplă în pieţele concurenţiale, firmele de monopol sunt tentate să adopte fie maximizarea încasărilor, fie cheltuirea integrală a bugetului alocat. În special birocraţiile sunt caracterizate de comportamente de maximizare a bugetelor şi a cheltuielilor cuprinse în bugete.
Chiar şi în cazul în care firmei monopol de stat i se impune să opereze la pragul de rentabilitate, este o tendinţă de a subestima costurile marginale şi abia apoi de a adopta un comportament de maximizare a profitului. Datele istorice arată ca, la începutul funcţionarii US Postal Service ca birocraţie, metodele contabile moştenite de la Post Office Department ofereau posibilitatea obţinerii în scripte ale unor economii de scară sau de sferă supraestimate. Subestimarea costurilor marginale este tocmai reflectarea unui comportament de stabilire a preţurilor cu scopul a maximiza cheltuielile sau bugetele de venituri. (Shermann, 2008).
Studiile de la începutul anilor 2000 arătau că în Europa, preţurile la serviciilor poştale erau fie prea înalte (necompetitive) sau menţinute scăzute în mod artificial (prin subvenţii sau alte ajutoare de stat), prin urmare, tarifele nu erau bazate pe costuri, consumatorii erau veşnic nemulţumiţi de slaba calitate a serviciilor. Mai mult, standardele de calitate pentru servicii variau considerabil între statele membre UE şi de foarte multe ori lipsa interoperabilităţii ce decurgea în principal din diferenţe în standardele tehnice punea probleme operatorilor în prestarea cu succes a serviciilor.
Liberalizarea îşi găseşte raţiunea în însăşi necesitatea realizării pieţei interne europene. Piaţa internă este enunţată şi adoptată politic de toate statele membre ca principiu de atins în tratatele CEE/UE. În situaţia în care lipsa de interoperabilitate care duce la fragmentarea pieţei, şi unde, de multe ori, diferenţierile în calitatea serviciilor oferite conduc la distorsionarea concurenţei se face simţită nevoia de acţiuni în alte sectoare cheie, în special în infrastructură. Această liberalizare pentru adâncirea integrării ar aduce beneficii la două nivele, deci îşi găseşte raţiunea şi în avantajele pe care le-ar crea la nivel micro şi macroeconomic. La nivel micro, se speră că o presiune concurenţială sporită (Piaţa Internă ca program de economie a ofertei) duce la folosirea şi alocarea mai bună a resurselor, ceea ce atrage reduceri de tarife şi creşterea calităţii serviciilor oferite. În final, atât producătorii datorită reducerii X-ineficienţelor, dar mai ales consumatorii ar avea de câştigat. Dincolo de considerentele legate strict de piaţă, liberalizarea ar trebui să conducă la obţinerea unor beneficii ce ţin de nivelul macroeconomic precum creşterile de productivitate, îmbunătăţirea în crearea de noi locuri de muncă şi ocupare şi creşterea competitivităţii pe ansamblu (sa nu uităm că o parte semnificativă a activităţii economice este în legătura directă cu serviciile de comunicare şi depinde de volumul şi calitatea distribuţiei). La capătul lanţului acestor efecte se află, desigur, speranţa unei creşteri economice sporite, creştere economică ce constituie o preocupare pentru ţările Europei unite datorită stagnării indicatorilor sau creşterii foarte lente a ultimilor ani.
Tratatul CEE/UE acordă o importanţă deosebită pentru sectorul poştal. Art. 16: subliniază rolul central al serviciilor de interes economic general pentru competitivitatea economică şi coeziunea socială în timp ce Art. 82 (fost 86) statuează că regulile concurenţei se aplică tuturor întreprinderilor. Acest articol a fost şi reprezintă în continuare baza pentru liberalizarea industriilor reţea din UE.
Obiectivele de politică ale Uniunii în sectorul serviciilor poştale vizează în principal: realizarea unui echilibru între cerinţele economice ale pieţei interne şi natura de serviciu general al serviciilor poştale, deschiderea graduală, în mod controlat a sectorului, o abordare foarte "progresivă" asupra liberalizării sectorului poştal şi îmbunătăţirea în general şi peste tot a calităţii acestor servicii.
Cui îi este frică de liberalizare şi de ce? Din nou dumpingul social, lobbying versus democraţie şi statul bunăstării în (re)acţiune
Unul dintre elementele cheie folosite pentru influenţarea membrilor Parlamentului European în adoptarea de amendamente la propunerea de liberalizare a Comisiei l-a constituit teama de instaurare a unei curse competiţionale pentru câştigarea pieţelor prin dumping social şi degradarea condiţiilor de muncă ale salariaţilor. Drept urmare, directiva adoptată în final nu afecta condiţiile de muncă aplicabile într-un stat membru cum ar fi salariul minim sau concediile, precum şi dreptul salariaţilor la grevă.
Deşi pe de o parte ţări precum Olanda şi Germania au susţinut ideea liberalizării serviciilor poştale la nivel european şi au luptat pentru o accelerare a procesului, ironia face ca tocmai între aceste două state să apară disensiuni legate de legilor de protecţie socială germane. Refuzul lui TNT - operatorul poştal danez de a se supune noii legi adoptată în decembrie anul trecut privind salariul minim în sectorul poştal de €9.80 cu numai o lună înainte de liberalizarea serviciilor poştale în Germania a ridicat probleme serioase în privinţa deschiderii pieţelor, de vreme ce TNT oferea un salariu de €7.50 pe oră. Pe bună dreptate, compania concurentă TNT a calificat aceasta mutare legislativă o încercare "abuzivă" de protejare a fostului monopolului de stat al Deutsche Post, de vreme ce nici un alt operator nu şi-ar putea permite să folosească acelaşi salariu minim legal şi să concureze cu servicii mai ieftine şi de mai bună calitate în aceste condiţii.
Principalul argument împotriva liberalizării îl constituie aproape invariabil dumpingul social. Nu este de mirare că ţările care îl aduc în discuţie sunt, de obicei, ţări cu tradiţie în asigurarea unor sisteme de protecţie socială deosebit de generoase şi cu un cuvânt greu de spus în formularea legilor la nivel european. La fel ca şi în cazul "tigrului fără dinţi" - cum a fost numită directiva serviciilor - presiunea sindicatelor şi a guvernelor protecţioniste prin intermediul lobbyingului a dus la formularea unei directive privind serviciile poştale care permite tocmai evitarea liberalizării prin restatuarea principiului "ţării gazdă", principiu opus celui al "ţării de origine" şi aplicabil în cazul bunurilor (aşa cum a fost impus prin speţa Cassis de Dijon).
La fel ca şi în cazul directivei Bolkestein, directiva serviciilor poştale a fost şi ea acuzată că favorizează dumpingul social. Dacă o eficienţă sporită în sectorul serviciilor poştale se datorează costului redus al forţei de muncă, aceasta ar conduce la eliminarea concurentului care, obligat sau nu de lege, plăteşte salarii mai mari. Acest caz este clasificat direct ca dumping social. Astfel, includerea în forma finală a prevederilor referitoare la menţinerea cerinţelor privind salariul minim în ţara gazdă deşi operatorul provine din ţări cu nivel mai mic al salariului minim exclude, practic, posibilitatea unei concurenţe prin intermediului preţurilor.
Poşta Română în prag de liberalizare
Ultimul raport al ANRCTI arăta că în România anului 2006 numărul de furnizori activi de servicii poştale a crescut, fapt ce a condus la intensificarea concurenţei, pe o cota de piaţă destul de redusă - aprox. 40%. Efectele pozitive au fost resimţite cu precădere doar pe segmentele acestei cote de piaţă - utilizatorii având posibilitatea de a alege între mai multe oferte, o gamă diversificată de servicii şi o paletă largă de valori adăugate serviciilor poştale de bază. În contextul în care tendinţa României de a păstra ariile rezervate o perioadă mai lungă - până în 2013 (faţă de 2011 pentru alte state membre) ne punem, firesc, întrebarea dacă specificităţile sectorului serviciilor poştale justifică o abordare a liberalizării atât de înceată şi graduală. Este un aspect ce vizează deopotrivă voinţa statelor membre şi voturile aleşilor din Parlamentul European, dar mai ales modul cum fiecare ţară înţelege să se raporteze la rolul şi modul în care înţelege să îşi asume obligaţiile ale cărei semnatară este, precum şi scopul final al acestui serviciu: acela de a oferi consumatorilor dreptul şi şansa accesului la servicii de calitate, diversificate şi la preţuri competitive.
Distingem clar două grupuri de ţări cu interese diferite în chestiunea liberalizării sectorului serviciilor poştale: pe de o parte, ţările nordice sau "pionierii" includ Suedia, Finlanda şi Marea Britanie - ţări unde serviciile poştale sunt complet liberalizate - precum şi Germania şi Olanda - unde deschiderea completă a pieţei este programată pentru 2008, în timp ce la polul opus se află, cum era de aşteptat, grupul ţărilor sudice - Franţa, Italia, Spania, Grecia, Belgia, Ungaria şi Polonia. În cele de urmă, România s-a alăturat ţărilor din grupul sudic, optând pentru o liberalizarea graduală şi lentă.
Compromisul din PE reprezintă însă rezultatul raporturilor de forţe şi influenţe ale unor grupurilor de presiune care includ categorii structurate pe paliere foarte diferite - de la consumatori şi producători publici sau privaţi până la sindicate şi reprezentaţi ai societăţii civile. În principal, acest compromis se referă la:
- o amânarea liberalizării complete până la 1 ianuarie 2011 sau chiar 2013 pentru noile state membre, printre care se numără şi România, pentru ţări cu "topografie deosebit de dificilă datorită insulelor", în speţă Grecia, precum şi pentru ţări cu "populaţie redusă şi limitare a ariei geografice", cazul Luxemburgului;
- o existenţa unei ‘clauze de reciprocitate' prin care se prevede că monopolurile naţionale care beneficiază de arii rezervate nu vor intra în concurenţa cu operatorii de pe pieţele complet liberalizate.
Monopolul de stat naşte monştri hrăniţi pe banii noştri, ai tuturor. Iar asta se vede de la o poştă (sic!)
Conform raportului ANRCTI, în România anului 2006 se înregistrase o creştere a numărului de furnizori activi de servicii poştale, ceea ce a condus la intensificarea concurenţei, însă numai pe o cota de piaţă redusă. Efectele pozitive pe această cotă de piaţă constau în faptul că utilizatorii au posibilitatea de a alege între mai multe oferte, o gamă diversificată de servicii şi o paletă largă de valori adăugate serviciilor poştale de bază. Ştim, însă cu certitudine că reprezentanţii României au pledat, în urma variantei de compromis finală a directivei pentru păstrarea ariilor rezervate o perioadă mai lungă - până în 2013 (mai exact 31 decembrie 2012 faţă de 2011 pentru alte state membre), în detrimentul variantei de liberalizare mai rapidă. Ne punem întrebarea, dacă într-adevăr specificităţile sectorului serviciilor poştale din România justifică o abordare a liberalizării atât de înceată şi graduală?
Potrivit unui raport realizat pentru Comisia Europeană de către PwC, România se afla printre ţările cele mai puţin pregătite pentru liberalizare. Criteriile pe baza cărora a fost realizată această ierarhizare includeau: caracteristicile pieţei (posibilitatea ameliorării eficienţei şi viabilitatea concurenţei în condiţii de liberalizare totală); situaţia reglementărilor şi compatibilitatea lor cu piaţa liberă (independenţa autorităţilor de reglementare; gradul de pregătire pentru concurenţă a furnizorului serviciului poştal universal; compatibilitatea cu mecanismele de piaţă a definiţiei acordate de autorităţi serviciului poştal universal. Desigur, ar fi interesant să fie identificaţi responsabilii acestei întârzieri, fie şi numai pentru a nu ne mai baza tot pe ei pentru a recupera decalajul.
În locul reducerii costurilor pentru sporirea eficienţei aşa cum se întâmplă în pieţele concurenţiale, firmele de monopol sunt tentate să adopte fie maximizarea încasărilor, fie cheltuirea integrală a bugetului alocat. (Shermann, 2008) Această „hibă" a monopolului de stat este dublată, mai ales în cazul ţărilor în tranziţie, de grad de corupţie ridicat şi de apariţia şi menţinerea aşa-numitelor firme căpuşă.
Presa românească a prezentat pe larg câteva cazuri în care au fost reziliate o serie de contracte ale Poştei Române datorită neregulilor semnalate privind companiile cărora le externalizaseră o parte din activităţi si care, de fapt, erau controlate de oameni aflaţi într-un conflict de interese tocmai datorită poziţiilor de conducere ocupate în cadrul Poştei Române. Poşta Română (CNPR) a solicitat organelor de control ale statului sa cerceteze ceea ce s-a întâmplat in ultimele luni in activitatea unor entităţi aflate in relaţii contractuale cu Posta însă şi nici responsabilii nu sunt scutiţi de acuzaţii. Un alt exemplu similar în acelaşi registru îl constituie contractele cu anumite firme de comerţ en-detail. Pentru ca Poşta operează in peste 7.000 de locaţii la nivelul întregii ţări, atingând un grad de capilaritate pe care puţine alte companii îl pot avea, ea a devenit extrem de interesantă pentru unii distribuitori cu amănuntul. Amintim aici cazul abracadabrant al vânzării de hârtie igienică produsă de firma aparţinând unui lider sindical şi acţionar fondator al Postcom SA la ghişeele reţelei poştale a cărui obiect de activitate, conform managerului CNPR îl constituie în continuare „distribuţia produselor poştale şi financiare". Percepţia publicului este că în prezent se duce un adevărat război de uzura pentru controlul Poştei, fapt ce poate aduce insa mari prejudicii companiei aflate in prag de privatizare. In acest context, un control al autorităţilor care să verifice activitatea celor instalaţi la cârma CNPR si pe cei aflaţi in umbra, pregătiţi sa profite de pe urma relaţiilor cu monopolul protejat de stat este nu numai bine-venit, ci chiar necesar.
Orice amânare sau continuarea reformei cu aceeaşi „viteză" ca şi până acum va face ca Poşta Română să aibă soarta CEC-ului. Ar fi trist ca dintr-o instituţie respectabilă, care deţinea întreaga piaţă în 1990, Poşta Română să devină ţinta ironiilor răutăcioase ale clienţilor şi concurenţilor. La nivel general, studiile demonstrează că impunerea de restricţii bugetare tari pentru întreprinderi, fie ele publice sau private, constituie un prim factor de luat în seamă pentru succesul procesului de privatizare (Fischer şi Sahay 2000). Mai important, în vreme ce restructurarea întreprinderilor înaintea privatizării pare să fi avut un oarecare succes în Polonia, aceasta nu a fost valabil şi pentru România (Fischer şi Sahay, 2000). În aceste condiţii, istoria recentă a economiei româneşti ne obligă să ne întrebam de ce totuşi restructurarea înaintea privatizării nu a dus la o creştere a productivităţii pentru firmele privatizate din România aşa cum s-a întâmplat în cazul altor ţări? Una dintre posibilele explicaţii este legată de faptul că începerea procesului de reformă cu privatizări rapide şi la scară redusă şi abia într-un al doilea stadiu trecerea la privatizarea marilor întreprinderi ar fi avut succes cu condiţia ca marile companii să fie vândute.
O concluzie logică cu privare la monopolul serviciilor poştei naţionale ar fi că în loc să se folosească aceeaşi tergiversare, o privatizare rapidă ar avea efecte de restructurare şi eficientizare mai sigure decât o restructurare înaintea privatizării. Ar fi păcat să continuăm să propovăduim mitul „întâi restructurăm şi apoi privatizăm". Timpul rămas până la liberalizarea completă a pieţei serviciilor poştale poate fi utilizat cel mai eficient pentru a finaliza cât mai rapid procesul de privatizare. Dacă se poate, nu prin negociere directă, şi nu prin vânzarea către un alt monopol de stat , aşa cum s-a întâmplat în cazul fostului monopol în domeniul telefoniei fixe. O soluţie ar fi privatizarea pe bursă este calea cea mai rapidă, transparentă, corectă şi sigură pentru a pregăti Poşta Română pentru liberalizarea pieţei. O nouă problemă apărută recent este cea ridicată de manifestarea efectelor propagării undelor crizei financiare şi în cadrul pieţei bursiere româneşti. În acest context, este privatizarea pe bursă devine improbabilă.
Probleme post-privatizare: alternative privind finanţarea obligaţiei serviciului universal
După ce în februarie 2008 fusese publicată a treia directivă a serviciilor poştale, rămâne la latitudinea statelor membre să desfiinţeze monopolurile legale aspra serviciilor poştale, termenul limită fiind de 31 decembrie 2010. Excepţie fac nouă state dintre ultimele aderente, printre care şi România, precum şi Grecia şi Luxemburgul. Pentru acestea, perioada se extinde pînă în 2012 Problema care rămâne deschisă pentru toate ţările rămâne ce a finanţării serviciului universal, prin folosirea unor măsuri auxiliare. Modalitatea de asigurare a serviciului universal prin menţinerea viabilităţii finanţare într-o piaţă concurenţială deschide un nou forum pentru disputele între economişti.
Pe scurt, există patru mari tipuri de finanţare a serviciului universal:
1. compensarea publică directă prin subvenţii sau indirectă prin licitaţii pentru achiziţii publice;
2. perceperea de tarife pentru accesul noilor operatori de către fosta companie de monopol;
3. crearea unui fond de compensare prin impozitarea operatorilor poştali sau a clienţilor de servicii poştale;
4. pay-or-play - metodă prin care noii operatori pot alege să deservească arii cu costuri reduse şi să plătească taxe într-un fond de compensare sau pot alege să opereze (play) în zone cu costuri ridicate fiind astfel scutiţi de taxă dar asigurând acoperirea zonei de obligaţie universală a serviciului poştal.
Desigur, fiecare dintre aceste tipuri de finanţare are avantajele şi dezavantaje din punct de vedere al eficienţei, asigurării concurenţei pe piaţă, câştigurilor de bunăstare, transparenţei şi uşurinţei aplicării. În acest context, argumentele de ordin economic sunt completate şi uneori chiar intră în conflict cu obiectivele de natură socială şi politică ale diferitelor ţări şi regiuni.
În ceea ce priveşte subvenţionarea directă, în locul susţinerii cu bani publici a operatorilor ar fi preferabilă transformarea lor în firme eficiente, ceea ce este foarte dificil de realizat în condiţii de monopol. Varianta subvenţionării directe are marele dezavantaj că, pe termen lung, conduce inevitabil la presiune asupra bugetelor naţionale. Mai mult, ar putea conduce la apariţia suspiciunilor privind subvenţionarea încrucişată a serviciilor din sfera concurenţială cu fonduri provenite din ajutoarele de stat pentru serviciul de interes general.
Perceperea de tarife pentru acces este preferată de unii autori pentru că astfel se pot crea forţe concurenţiale în domeniul prestării serviciilor poştale prin deschiderea accesului noilor operatori la operaţiuni care cădeau, tradiţional, în sarcina poştei naţionale în schimbul unor tarife mai scăzute decât în mod obişnuit (Sherman, 2008). Fondurile de compensare au fost deja folosite în alte domenii precum telecomunicaţii şi energie, datele privind eficienţa acestui tip de finanţare sunt limitate şi nu permit analize solide. Se pare, însă, că principalii beneficiari ai fondului de compensare rămân totuşi firmele foste monopoluri de stat.
Se pare că una dintre variantele preferate este „pay and play", tocmai datorită faptului că noilor operatori li se oferă positilitatea să activeze în domeniul prestării serviciului universal proporţional cu capacitatea lor de finanţare ori să contribuie la fonduri atunci când vor să se rezume la ariile din afara serviciului universal. Aceasta pare să fie varianta dorită de francezi. Avantajul variantei în comparaţie cu simpla existenţă a unui fond de compensare este că oferă stimulente pentru concurenţa pe segmentul clienţilor cu costuri ridicate de deservire.
Dincolo de aceste posibilităţi de finanţare se situează preferinţa germanilor pentru libertatea deplină a pieţei. Forţele pieţei libere au capacitatea de a înlocui reglementarea serviciului universal cu mai mult succes pentru 85% din clienţii standard ai serviciilor poştale, iar dacă ne uităm la exemplul Suediei, observăm că serviciul universal a fost prestat fară a se apela la subvenţii de peste zece ani. O idee destul de interesantă pentru eficientizarea serviciilor poştale, chiar daca la prima vedere hilară, este instalarea de ghişee poştale în localuri publice, tocmai pentru a facilita accesul clienţilor la serviciile poştale în zonele rurale caracterizate de o densitate redusă a populaţiei. Ambele tipuri de servicii ar profita de pe urma creşterii traficului, înregistrându-se chiar economii de sferă.
Desigur, este greu de spus care dintre cele patru variante menţionate va fi adoptată în România. Subvenţionarea pare să fie cea mai puţin eficientă dintre soluţii, tocmai pentru că nu aduce schimbări majore faţă de situaţia dinaintea liberalizării. În vreme ce unele metode de finanţare sunt relativ simple şi uşor de pus în aplicare, altele sunt mai complicate dar par să conducă la o eficienţă sporită. Alegerea finală depinde de criteriul major de selecţie: unele state vor dori să păstreze nealterată importanţa păstrării obligaţiei de serviciu universal în timp ce altele vor fi mai interesate în crearea de stimulente pentru inovare şi eficienţă sporită. Cu certitudine, cei care se vor adapta mai rapid noilor condiţii concurenţiale vor avea de câştigat atât din punctul de vedere al posibilităţilor de profit pentru firme, cât mai ales din punctul de vedere al consumatorilor.
Bibliografie:
Agenţia Naţională Pentru Reglementarea Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiilor „Raportul anual al ANRCTI privind piaţa serviciilor poştale din România" pe anii 2004, 2005 şi 2006
McCreevy, Charlie : "Completing the last mile of the Single Market for Postal Services", EC Speech (2006)
Ecorys:" Study on the development of competition in the European postal sector" (iulie 2004)
Eur-lex"Directive 2002/39/EC amending Directive 97/67/EC with regard to the further opening to competition of Community postal services" (10 June 2002)
Eur-lex"Directive 97/67/EC on common rules for the development of the internal market of Community postal services and the improvement of quality of service"
European Commission: "Proposal for a directive concerning the full accomplishment of the internal market of community postal services" (18 October 2006)
European Parliament: "Postal services: open to competition by 2011, but subject to safeguards"
DiLorenzo, Thomas, J. (1996) „The Myth of Natural Monopoly", The Review of Austrian Economics, Springer, vol. 9(2), pages 43-58.
NERA Economic Consulting: "Economics of Postal Services" (iulie 2005)
Oxera: Advancing Economics in Business: studiu cu titlul "Funding universal service obligations in the postal sector" de Derek Holt, ianuarie 2007
Pelkmans, Jacques (2001) "Making EU Network Markets Competitive", CEPS Oxford Review of Economic Policy, Vol. 17, No. 3, Autumn
Pelkmans, Jacques (2003) "European Integration Method and Analysis", Prentice Hall of Pearson Education
PricewaterhouseCoopers: "The impact on Universal service of the full market accomplishment of the postal internal market in 2009" (mai 2006)
Shermann, Roger (2007), "Market Regulation", Pearson Addison Wesley, New York
WIK Consult GmbH "Main developments in the postal sector" (mai 2006)
Stanley Fischer, Ratna Sahay, 2000, The Transition Economies after Ten Years NBER Working Papers, WP No. 7664 http://www.nber.org/papers/w7664
Stiglitz, Joseph E. (1999), ‘Whither Reform?', Paper prepared for the Annual Bank Conference on Development Economics, 28-30 April 1999, Washington: the World Bank.
Nechita, Radu Dezacorduri la nivelul UE pentru liberalizare totală a serviciilor poştale, Saptămâna Clujeană, 11 Iunie 2007
Stoica, Georgian, S-a spart cuibul căpuşelor de la Poşta: grupul Păcuraru a pierdut, Săptămâna Financiară, 14 iulie 2006.