Mitul monopolului natural

Share:

"Însuşi termenul "utilitate publică" este unul absurd. Fiecare bun este util „publicului" şi aproape fiecare bun poate fi considerat „necesar". Orice desemnare a unor industrii ca fiind „utilităţi publice" este deci complet arbitrară şi nejustificată." (Murray N. Rothbard)

Majoritatea aşa-ziselor "utilităţi publice" au primit monopol guvernamental pe bază de franciză, deoarece se consideră că acestea sunt „monopoluri naturale". Într-o manieră simplistă, monopolul natural apare atunci când tehnologia de producţie, spre exemplu costurile fixe relativ mari, duc la scăderea costului total mediu pe măsură ce cantitatea produsă creşte. Teoria spune că în aceste industrii un singur producător va fi capabil să producă la un cost mai redus decât oricare alţi doi producători, ceea ce duce la crearea unui monopol „natural". În cazul în care mai mult de un producător operează pe piaţă, preţurile produselor vor fi mai mari.

Mai mult, se consideră că fenomenul concurenţial cauzează inconveniente consumatorilor datorită construcţiei de facilităţi duplicative, ca de exemplu săparea străzilor în repetate rânduri pentru a introduce conducte de apă şi gaz. Evitarea acestor inconveniente reprezintă un alt argument în favoarea monopolurilor guvernamentale pe bază de franciză, oferit în cazul industriilor al căror cost total mediu descreşte pe termen lung.

Este doar un mit faptul că teoria monopolului natural a fost dezvoltată iniţial de către economişti şi utilizată ulterior de legislatori pentru a „justifica" monopolurile pe bază de franciză. Adevărul este că monopolurile au fost create cu decenii înaintea formalizării acestei teorii de către economiştii adepţi ai intervenţionismului, ce au utilizat apoi teoria ca o justificare ex post pentru intervenţia statului în economie. În momentul în care primele monopoluri guvernamentale pe bază de franciză au fost create, majoritatea economiştilor a înţeles faptul că producţia pe scară largă, ce utilizează intensiv capitalul, nu duce la monopol, ci este un aspect absolut dezirabil al procesului concurenţial.

Cuvântul „proces" este important în acest context. În cazul în care concurenţa este interpretată ca un proces dinamic, caracterizat prin rivalitate antreprenorială, atunci faptul că un producător individual are cele mai mici costuri la un anumit moment în timp are puţină importanţă. Forţa de nestăvilit a concurenţei - incluzând concurenţa potenţială - face ca monopolul să devină imposibil în condiţiile pieţei libere.

Teoria monopolului natural este deasemenea aistorică. Nu există dovezi care să ateste că un singur producător a reuşit să înregistreze, pe termen lung, costuri totale medii mai mici decat toţi ceilalţi producători din industrie, stabilind deci un monopol permanent. Aşa cum va fi discutat în cele ce urmează, în multe dintre aşa-numitele industrii ale utilităţilor publice de la sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX existau, de cele mai multe ori, zeci de firme concurente.

Economii de scară în era monopolului pe bază de franciză

La sfârşitul secolului XIX, atunci când guvernele locale începeau să acorde monopoluri pe bază de franciză, părerea generală din punct de vedere economic era că „monopolul" era creat prin intervenţii guvernamentale, francize, protecţionism şi alte mijloace aflate in flagrantă contradicţie cu mecanismul pieţei libere. Producţia pe scară largă şi economiile de scară erau interpretate ca fiind o virtute concurenţială şi nu un viciu monopolistic. Spre exemplu, Richard T. Ely, cofondator al Asociaţiei Americane pentru Economie, scria ca „producţia pe scară largă este un lucru ce nu semnifică în mod necesar producţie monopolizată"[1]. John Bates Clark, partenerul lui Ely, scria în 1888 ca teoria potrivit căreia combinaţiile industriale vor „distruge concurenţa nu ar trebui sa fie acceptate cu uşurinţă"[2]

Herbert Davenport de la Universitatea din Chicago a susţinut în 1919 că numai câteva firme ce operează într-o industrie unde există economii de scară nu „necesită eliminarea concurenţei"[3], iar colegul său, James Laughlin, a scris că şi în cazul în care „combinaţiile sunt numeroase, o combinaţie competitivă poate da naştere la cea mai animată concurenţă."[4] Irving Fisher[5] şi Edwin R.A. Seligman[6] au fost unanim de acord asupra faptului că producţia pe scară largă duce la beneficii concurenţiale, prin economisire în ceea ce priveşte publicitatea, vânzările şi expediţia.

Potrivit economiştilor de la sfârşitul secolului XX - începutul secolului XXI, unităţile de producţie pe scară largă aduc cu siguranţă beneficii consumatorilor. Potrivit lui Seligman, fără producţia pe scară largă, „lumea ar reveni la un mod de viaţă mai rudimentar şi ar renunţa virtual la beneficiile inestimabile ale celei mai bune utilizări a capitalului"[7]. Simon Pattern de la Wharton School şi-a exprimat o opinie similară potrivit căreia „combinaţiile de capital nu produc dezavantaje economice comunităţii... combinaţiile sunt mult mai eficiente decât erau micii producători pe care acestea le-au înlocuit".[8]

La fel ca majoritatea economiştilor contemporani, columbianul Franklin Giddings a privit concurenţa în aceeaşi manieră în care aceasta este privită de economistii şcolii austriece în zilele moderne şi anume, ca pe un proces de rivalitate. Mai mult, el a observat faptul că „în anumite forme ale sale, concurenţa este un proces economic permanent... Deci, atunci când concurenţa pe piaţă pare să fi fost suprimată trebuie sa ne întrebăm ce s-a întamplat cu forţele care o generaseră. Mai mult, ar trebui sa ne întrebăm în ce măsură aceasta a fost suprimată şi în ce măsură a fost transformată în alte forme."[9] Cu alte cuvinte, o firmă „dominantă", ce are preţuri mai mici decât toate firmele concurente la un anumit moment în timp, nu a suprimat concurenţa, deoarece aceasta reprezintă un „proces economic permanent".

Unul dintre cei mai populari economişti de la sfârşitul secolului XIX, David A. Wells, a scris că „lumea cere bunuri abundente şi ieftine; şi experienţa arată faptul că le poate avea numai prin utilizarea masivă a capitalului, pe scară largă".[10] George Gunton a fost de acord cu predecesorii săi, afirmând că „economiile de scară nu ii scot de pe piaţă pe micii capitalişti, ci ii integrează într-un sistem mai mare şi mai complex de producţie, care le permite să producă ... mai ieftin pentru comunitate şi să obţină un venit mai mare pentru ei înşişi... Inversul afirmaţiei potrivit căreia concentraţia de capital tinde să distrugă concurenţa este adevărat... Prin utilizarea extensivă a capitalului, a utilajelor imbunătăţite şi a facilităţilor mai bune, trusturile pot şi chiar sunt deasupra corporaţiilor".[11]

Citatele de mai sus nu reprezintă o selecţie, ci mai degrabă o listă explicativă. Poate părea ciudat potrivit standardelor contemporane, dar, aşa cum A. W. Coats a punctat, numai 10 oameni au reuşit să obţină statutul profesional de economist cu normă întreagă în S.U.A. până la sfârşitul anilor 1880.[12] Aşadar, citatele de mai sus cuprind în mod virtual părerile tuturor economiştilor profesionişti care au avut ceva de spus în legătură cu relaţia dintre economiile de scară şi concurenţă, existentă la schimbarea secolelor.

Semnificaţia acestor opinii este că aceşti oameni au observat apariţia producţiei pe scară largă şi nu au considerat că aceasta duce la monopol, fie el „natural" sau reglementat. În spiritul şcolii austriece, aceştia au perceput concurenţa ca pe un proces continuu şi au înţeles ca dominaţia pe piaţă a fost şi este întotdeauna temporară în absenţa reglementărilor guvernamentale ce duc la crearea monopolului. Această opinie este consistentă cu propriile mele descoperiri ştiinţifice potrivit cărora „trusturile" ce activau pe piaţă la sfârşitul secolului al XIX-lea işi reduceau preţurile şi işi măreau producţia mai repede decât celelalte firme din economie - acestea erau cele mai dinamice şi competitive organizaţii, nefiind monopoluri.[13] Poate acesta este motivul pentru care aceste companii au fost vizate de legislatorii protecţionişti şi au fost supuse legilor „antitrust".

Profesia economică a adoptat teoria monopolului natural după anii 1920, atunci când aceasta a devenit infatuată cu „scientism"şi a preluat teoria mai mult sau mai puţin inginerească a concurenţei ce împarte industriile în retururi de scară constante, descrescătoare sau crescătoare (scăderea costului total mediu). Potrivit acestei modalităţi de interpretare, relaţiile inginereşti determină structura de piaţă şi, într-o manieră similară, concurenţa. Concurenţa nu mai era privită ca o problemă comportamentală, ci ca o relatie mecanică. Cu excepţia unor economişti ca Joseph Schumpeter, Ludwig von Mises, Friedrich Hayek şi alţi membri ai şcolii austriece, procesul continuu de rivalitate concurenţiala şi spirit antreprenorial a fost ignorat într-o mare masură.

Cât de naturale au fost primele monopoluri „naturale"?

Nu există nici o dovadă care să ateste faptul că înainte de reglementarea utilităţilor publice a existat un fenomen similar descrierii „monopolului natural". Aşa cum a punctat Harold Demsetz:

"Şase companii de iluminat public au fost înfiinţate în anul 1887 în New York City. 45 de companii de electricitate aveau dreptul legal de funcţionare în Chicago în 1907. Înainte de 1895 în Duluth, Minnesota, funcţionau cinci companii de electricitate, iar în Scranton, Pennsylvania, funcţionau patru în 1906... În ultima jumătate a secolului al XIX-lea concurenţa era starea obişnuită în industria gazului în această ţară. Înainte de 1884, şase companii concurente funcţionau în New York City... concurenţa era comună şi persistenta în mod special în industria telefoniei... Printre alte orase mari, Baltimore, Chicago, Cleveland, Columbus, Detroit, Kansas City, Minneapolis, Philadelphia, Pittsburgh şi St. Louis, aceau cel puţin două companii ce ofereau servicii telefonice în 1905."[14]

Într-o declaraţie ce atenuează realitatea, Demsetz concluzionează că „încep să existe îndoieli cu privire la faptul ca economiile de scară caracterizau industria utilităţilor în momentul în care reglementarea a înlocuit concurenţa."[15]

Unul dintre cele mai instructive exemple cu privire la inexistenţa monopolului natural în industria utilităţilor este furnizat de economistul George T. Brown în cartea sa din 1936 intitulată „The Gas Light Company of Baltimore," care poartă subtitlul înşelător „Un studiu al monopolului natural."[16] Cartea sa prezintă în general „studiul caracterului evoluţionar al utilităţilor" şi pune emfază în mod special pe Compania de electricitate din Baltimore, ale cărei probleme „nu sunt specifice companiei Baltimore sau statului Maryland, ci acelora întâlnite pretutindeni în industria utilităţilor publice."[17]

Istoria companiei de electricitate din Baltimore se evidenţiază în întreaga istorie a monopolului natural, atât în teorie cât şi în practică. Influentul Richard T. Ely, profesor de economie la Johns Hopkins University din Baltimore, a expus problemele acestei companii într-o serie de articole publicate în Baltimore Sun, ce au fost ulterior republicate într-o carte ce a devenit best-seller. O mare parte din analizele lui Ely au ajuns să fie acceptate ca dogmă economică în ceea ce priveşte teoria monopolului natural.

Istoria companiei de electricitate din Baltimore spune că, de la înfiinţarea ei în 1816, aceasta s-a luptat în mod continuu cu noi concurenţi pe piaţă. Ca răspuns, aceasta nu numai că a încercat să devina competitivă pe piaţă, dar a făcut presiuni asupra statului şi asupra autorităţilor guvernamentale locale în vederea restrângerii privilegiilor acordate firmelor concurente. Compania funcţiona la economii de scară, dar acest lucru nu a împiedicat intrarea pe piaţă a firmelor concurente.

„Concurenţa reprezintă vigoarea afacerilor" spunea Baltimore Sun în 1851 pe măsură ce publica ştiri legate de apariţia de noi competitori pe piaţa energiei electrice.[18] Compania de electricitate din Baltimore „s-a opus acordării drepturilor de franciză noilor companii."[19]

Brown a afirmat că „în alte oraşe companiile de electricitate sunt expuse concurenţei ce le ruinează" şi apoi a expus modalitatea în care aceste companii încercau cu disperare să intre pe piaţa din Baltimore. Dar în cazul în care concurenţa ar fi fost „ruinantă", de ce ar dori aceste companii să intre pe o piaţă nouă şi probabil la fel de „ruinantă"?  Fie că teoria lui Brown despre „concurenţa ruinantă" - teorie ce a fost la scurt timp dupa aceea cea general acceptată - este eronată, fie că acele companii ce încercau să pătrundă pe piaţa din Baltimore işi doreau în mod iraţional pedepse financiare.

Ignorând natura dinamică a procesului concurenţial, Brown a comis aceeaşi eroare pe care mulţi economişti încă o repetă: a crezut cu tărie că „excesul" de concurenţă poate fi „distructiv" în cazul în care producătorii ce au costuri de producţie reduse işi scot de pe piaţă rivalii mai puţin eficienţi.[20] O astfel de concurenţă poate fi într-adevar „distructivă" pentru competitorii ce au costuri de producţie ridicate, dar este în mod evident benefică pentru consumatori.

În 1880 activau pe piaţa din Baltimore trei mari companii de energie, ce concurau puternic una cu cealaltă. Acestea au încercat să fuzioneze şi să funcţioneze ca monopol în 1888, dar intrarea pe piaţă a unei noi companii le-a ruinat planurile: „Thomas Alva Edison a descoperit lumina electrică, ce ameninţa existenţa tuturor companiilor de gaz."[21] Acel moment a reprezentat momentul de debut al concurenţei dintre companiile de electricitate şi cele de gaz, ambele având costuri fixe neneglijabile ce duc la economii de scară. Orişicum, nici un tip de monopol „natural" nu s-a materializat.

Atunci când a apărut monopolul, acesta s-a datorat exclusiv intervenţiei guvernamentale. Spre exemplu, în 1890 un nou proiect de lege a fost introdus în legislaţia din Maryland care „pretindea o plata anuala către oraş, provenind de la compania de gaz consolidată, în valoare de 10.000 $ pe an şi 3% din toate dividendele declarate, în schimbul privilegiului de a beneficia de monopol pe o perioadă de 25 de ani."[22] Aceasta este abordarea devenită familiară a oficialilor guvernamentali ce complotează cu directorii acestor industrii pentru a stabili un monopol ce va înşela consumatorii. Aceşti directori vor împărţi ulterior prada jafului, ce constă din taxe de franciză şi impozite pe venituri monopolistice, cu politicienii care i-au ajutat în atingerea scopurilor. Această procedură se raspândeşte pretutindeni astăzi, şi în special în industria de cablu TV.

Reglementarea legislativă a companiilor de electricitate şi gaz a dus la rezultate previzibile şi anume, preţurile de monopol, reclamate în mod frecvent de către public. În locul dereglementării industriei pentru a lasa concurenţa să controleze preţurile, reglementarea utilităţilor publice a fost adoptată teoretic pentru a satisface consumatorii care, potrivit lui Brown, „ simţeau că maniera neglijentă în care le erau servite interesele [prin control legislativ al preţurilor gazului şi electricităţii] a avut ca rezultate preţuri ridicate şi privilegii monopolistice. Dezvoltarea reglementării utilităţilor publice în Maryland a corespuns experienţei altor state."[23]

Nu toţi economistii au fost însă induşi în eroare de teoria „monopolului natural" ce a fost susţinută cu tărie de utilităţile publice deţinătoare de monopol şi de consultanţii lor economici plătiţi. În 1940 economistul Horace M. Gray, asistentul decanului universităţii din Illinois, a studiat istoricul conceptului de „utilitate publică", incluzâd teoria monopolului „natural". Gray a observat că „în timpul secolului al XIX-lea se credea că interesul public este cel mai bine promovat prin donaţii acordate persoanelor şi corporaţiilor" în diferite industrii.[24] Aceste donaţii includeau licenţe, subvenţii, taxe vamale, donaţii de pământ oferite căilor ferate şi monopoluri pe bază de franciză pentru utilitaţile „publice". „Rezultatul final era monopol, exploatare şi corupţie politică."[25] În ceea ce priveşte regiile autonome, Gray precizează că „între 1907 şi 1938, politicile de monopol creat şi protejat de stat au devenit predominante în părţi importante ale economiei şi s-au transformat într-o piatră de hotar pentru reglementarea modernă a utilităţilor publice".[26] Din acel moment „statutul de utilitate publică avea să devină un refugiu pentru toţi monopoliştii aspiranţi ce găseau prea dificilă, prea scumpă sau prea instabilă menţinerea monopolului prin acţiuni individuale."[27]

Pentru a susţine această afirmaţie, Gray a demonstrat cum fiecare aspirant la titlul de monopolist încerca să fie desemnat „utilitate publică", inclusiv companiile de radio, cele imobiliare, furnizorii de lapte, transportul aerian, cărbunele, uleiul şi agricultura, pentru a numi o parte dintre acestea. În aceeaşi notă, „întregul experiment NRA poate fi privit ca un efort al marilor afaceri de a asigura sancţiuni legale impotriva celor ce ii afectează practicile monopolistice."[28] Acele industrii norocoase ce au avut norocul să fie desemnate „utilităţi publice" au utilizat acest titlu pentru eliminarea concurenţei.

În aceasta schemă, rolul economiştilor era să construiască ceea ce Gray numeşte o „rationalizare confuză" pentru a argumenta „forţele sinistre ale privilegiilor private şi ale monopolului", spre exemplu, teoria monopolului „natural". „Protecţia consumatorilor a ajuns aşadar în plan secund"[29]

Rezultatele cercetării economice recente susţin analiza lui Gray. Într-unul din primele studii statistice ale efectelor ratei de reglementare asupra utilităţilor publice de  electricitate, publicat în 1962, George Stigler şi Claire Friedland nu au găsit diferenţe semnificative între preţurile şi profiturile utilităţilor publice cu şi fără comisii de reglementare, în perioada 1917 - 1932.[30] Ratele de reglementare iniţiale nu au adus beneficii consumatorilor, ci au fost mai degrabă „capturate" de industrie, aşa cum s-a întamplat în multe alte industrii, de la transport la linii aeriene, respectiv televiziune prin cablu. Este de menţionat - deşi departe de a fi lăudabil - faptul că le-a luat aproape 50 de ani economiştilor pentru a începe să studieze efectele actuale ale ratelor de reglementare, în contrast cu cele teoretice.

La 16 ani după studiul Stigler - Friedland, Gregg Jarrell a observat că 25 de state au substituit individualitatea cu statul prin reglementarea municipală a energiei electrice între 1912 şi 1917; efectul a fost creşterea preţurilor cu 46% şi a profiturilor cu 38%, reducând în acelaşi timp nivelul producţiei cu 23%.[31] Aşadar, reglementarea municipală a eşuat în a menţine un nivel scăzut al preţurilor. Cu toate acestea, regiile autonome doreau o creştere şi mai rapidă a preturilor, aşa că au continuat să facă presiuni pentru reglementare utilizând teoria potrivit căreia reglementarea statului nu va fi influenţată de grupuri locale de consumatori, spre deosebire de reglementările impuse de autorităţile locale.

Aceste rezultate ale studiului sunt consecvente cu interpretarea anterioară a lui Horace Gray, potrivit căreia reglementarea utilităţilor publice reprezintă o schemă monopolistică de fixare a preţurilor ce afectează consumatorul.

Problema „duplicării excesive"

Pe lângă povestea economiilor de scară, a fost invocat un alt motiv pentru a susţine acordarea de monopoluri pe bază de franciză aşa-ziselor „monopoluri naturale" şi anume - permiterea prea multor concurenţi pe piaţă este disruptivă. Argumentul susţine că este prea costisitor pentru o comunitate să permită existenţa mai multor furnizori de apă, electricitate sau cablu TV. Dar, aşa cum Harold Demsetz a observat:

"Problema duplicării excesive a sistemelor de distribuţie poate fi atribuită eşecului comunităţilor de a stabili un preţ adecvat pentru utilizarea acestor resurse rare. Dreptul de a utiliza o proprietate publică este dreptul de a utiliza o resursă rară. Absenţa unui preţ pentru utilizarea acestei resurse, un preţ suficient de mare pentru a reflecta costul de oportunitate al utilizării acestei alternative (trafic neîntrerupt, privelişti nealterate), va duce la suprautilizare. Stabilirea unei taxe adecvate pentru utilizarea acestor resurse va reduce gradul de duplicare la nivele optime."[32]

Aşadar, aşa cum problema monopolurilor „naturale" este creată de intervenţionismul guvernamental, la fel este şi problema „duplicării facilităţilor". Aceasta apare datorită eşecului guvernelor de a stabili un preţ pentru resursele urbane rare. Mai precis, problema este în realitate rezultatului faptului că guvernele au în proprietate străzile dedesubtul cărora sunt plasate utilităţile şi deci imposibilitatea calculului economic raţional din cadrul instituţiilor socialiste împiedică preţuirea acestor resurse în mod adecvat. Cotarea acestora ar fi fost facută adecvat în regim de proprietate privată şi piaţă concurentă. Contrar presupunerilor lui Demsetz, cotarea economică ratională a acestor resurse este imposibilă tocmai datorită faptului că drumurile se află în proprietatea guvernului. Politicienii binevoitori şi instruiţi, chiar şi cei care au învăţat sub îndrumarea lui Harold Demsetz, nu vor fi capabili să determine în mod raţional un preţ pentru aceste resurse.

Murray Rothbard a explicat această problemă cu mai bine de 25 de ani în urmă:

Faptul că guvernul trebuie să işi dea acordul pentru utilizarea străzilor ce ii aparţin a fost menţionat pentru a justifica reglementările guvernamentale stringente vis-a-vis de utilităţile publice, dintre care o mare parte (cum ar fi companiile de apă sau cele electrice) trebuie să utilizeze străzile. Reglementările sunt ulterior tratate ca un quid pro quo voluntar. Acest lucru trece însă peste faptul că străzile aflate în proprietate guvernamentală reprezintă, în esenţa lor, un act permanent de intervenţionism. Reglementarea regiilor autonome sau a oricăror alte industrii descurajează investiţiile în aceste industrii privând aşadar consumatorul de cea mai bună modalitate de satisfacere a propriilor nevoi. Această privare apare ca rezultat al alterării alocării resurselor pe piaţa liberă.[33]

Rothbard susţine că aşa-numitul argument al „spaţiului limitat" oferit în favoarea monopolurilor pe bază de franciză este o modalitate de distragere a atenţiei, deoarece numărul de firme ce vor fi profitabile pe o anumită linie de producţie „reprezintă o problemă instituţională ce depinde de date concrete cum ar fi cererea consumatorilor, tipul de produs vândut, productivitatea fizică a proceselor, oferta şi condiţiile de preţ, previziunile antreprenorilor, etc. Limitările spaţiale pot fi lipsite de importanţă."[34]

În realitate, chiar dacă limitările spaţiale permit unei singure companii să funcţioneze într-o anumită zonă geografică, acest lucru nu necesită existenţa unui monopol, deoarece „monopolul" este „un apelativ lipsit de sens în cazul în care preţul de monopol nu este atins", iar „toate preţurile pe o piaţă liberă sunt concurenţiale".[35] Numai intervenţia guvernamentală poate genera preţuri de monopol.

Singura modalitate de a obţine preţuri caracteristice pieţei libere, care reflectă adevăratele costuri de oportunitate şi duc la nivele optime de „duplicare", este schimbul nemijlocit pe piaţa liberă; aceste preţuri nu ar putea fi obţinute fără existenţa proprietăţii private şi a pieţelor libere.[36] Ordinele politice nu reprezintă un substitut fezabil pentru preţurile determinate de piaţa liberă datorită imposibilităţii calculului economic în absenţa pieţelor.

Dacă străzile şi trotuarele ar fi în proprietate privată, proprietarii ar fi puşi în situaţia de a suporta costul de oportunitate al preţului redus al utilităţilor şi anume inconvenientele temporare provocate de regia autonomă ce sapă şanţuri în proprietatea personală a individului în cauză. În cazul în care „duplicarea" ar avea loc şi în acest sistem, acest lucru s-ar datora faptului că indivizii prefera preţurile scăzute la utilităţi, costurilor impuse de existenţa unor proiecte de construcţii pe propriul lor teren. Pe o piaţă liberă nu există nici un sens semnificativ din punct de vedere economic pentru monopol sau pentru „duplicare excesivă". 

Concurenţa pentru domeniu

Existenţa economiilor de scară în industria apei, a gazului, a electricităţii sau a altor „regii autonome" nu necesită sub nici o formă monopol sau preţuri monopolistice. Aşa cum Edwin Chadwick a observat în 1859, un sistem de oferte de preţ concurenţiale pentru serviciile oferite de regiile autonome poate să elimine preţurile monopolistice atât timp cât există concurenţa „pentru domeniu"[37]. Atât timp cât există concurenţa pentru franciză, manifestată la nivelul ofertelor de preţ, rezultatele sunt atât evitarea duplicării facilităţilor cât şi acordarea unui preţ concurenţial produsului sau serviciului. Aşadar, ofertele de preţ ce concurează pentru franciză pot avea loc astfel încât franciza sa ii fie acordată regiei autonome ce oferă cel mai mic preţ pentru o calitate constantă a serviciului oferit (în opoziţie directă cu oferirea francizei celui mai mare preţ).

Harold Demsetz a reînviat interesul în conceptul „concurenţei pentru domeniu" într-un articol din 1968.[38] Demsetz punctează faptul că teoria monopolului natural eşuează în a „dezvălui paşii logici ce transformă economiile de scară la nivel de producţie în preţuri monopolistice la nivel de piaţă."[39] Dacă un ofertant poate să furnizeze serviciul la un cost mai mic decât alţi furnizori, „atunci ofertantului cu cel mai mic preţ pentru întregul serviciu ii va fi oferit contractul, indiferent dacă bunul furnizat este ciment, electricitate, maşini de vândut timbre sau orice altceva, dar cel mai mic preţ nu trebuie sa fie un preţ de monopol... Teoria monopolului natural nu oferă nici un fundament logic pentru preţuri monopolistice."[40]

Nu există nici un motiv pentru a crede că procesul de ofertare nu va fi unul concurenţial. Hanke şi Walters au arătat faptul că un astfel de proces de ofertare pentru obţinerea francizei funcţionează foarte eficient în Franţa, în industria de furnizare a apei.[41]

Mitul monopolului natural: companiile de electricitate

Potrivit teoriei monopolului natural, concurenţa nu poate exista în industria electricităţii. Această teorie este însă contrazisă de faptul că, în realitate, concurenţa a persistat câteva decenii în zeci de oraşe americane. Economistul Walter J. Primeaux a studiat concurenţa în industria electricităţii pentru mai bine de 20 de ani. În cartea sa din 1986, „Direct Utility Competition: The Natural Monopoly Myth" el concluzionează că în acele oraşe în care există concurenţă directă în industria electricităţii:

- A existat rivalitate directă între două firme concurente pentru perioade de timp îndelungate - pentru mai mult de 80 de ani în unele oraşe;

- Companiile de electricitate rivale concurează viguros, atât prin preţuri cât şi prin servicii;

- Clienţii au câştigat beneficii substanţiale de pe urma concurenţei, în comparaţie cu acele oraşe unde există monopoluri pe piaţa electricităţii;

- Costurile sunt mai mici acolo unde operează două firme pe piaţă, ceea ce contrazice teoria monopolului natural;

- Nu există mai mult exces de capacitate datorat concurenţei decât în cazul monopolului în industria electricităţii, ceea ce contrazice teoria monopolului natural

- Teoria monopolului natural eşuează: concurenţa există, războiul preţurilor nu este „serios", consumatorii sunt serviţi mai bine şi beneficiază de preţuri reduse de pe urma concurenţei, concurenţa persistă perioade îndelungate şi înşişi consumatorii preferă concurenţa monopolului reglementat; şi

- Orice probleme legate de satisfacţia consumatorilor, provocate de linii de electricitate duble, sunt considerate de către consumatori ca fiind mai puţin însemnate decât beneficiile aduse de concurenţă.[42]

Primeaux a descoperit de asemenea că, în ciuda faptului că directorii companiilor de electricitate au recunoscut beneficiile aduse consumatorilor de concurenţă, ei personal prefera monopolul!

La 10 ani de la publicarea cărţii lui Primeaux, cel puţin un stat - California - îşi transformă industria de electricitate „dintr-un monopol, controlat de câteva regii autonome, în proprietate publică, pe piaţa liberă."[43] De asemenea, alte state fac mişcări în aceeaşi direcţie, abandonând în cele din urmă teoria lipsită de fundamente a monopolului natural în favoarea concurenţei naturale:[44]

- Corporaţia Ormet, al cărui obiect de activitate il reprezintă topirea aluminiului, localizată în West Virginia, a obţinut permisiunea statului pentru a solicita oferte concurenţiale de la 40 de companii de electricitate;

- Compania Alcan Aluminun din Oswego, New York, a profitat de avantajul descoperirilor tehnologice care i-au oferit posibilitatea să construiască o unitate logistică generatoare de energie în apropierea morii sale, reducându-şi astfel costurile pe energie cu două treimi. Niagara Mohawk, furnizorul său anterior (şi mult mai scump) de energie dă în judecată statul pentru a interzice companiei Alcan să utilizeze propria sa energie;

- Autorităţile din Arizona i-au permis companiei Cargill, Inc. să achiziţioneze energie de oriunde din vest; compania se aşteaptă să economisească 8 milioane de dolari pe an;

- Noile legi federale permit companiilor să importe energie la un preţ mai mic, utilizând conductele altor companii pentru transport;

- Scott Neitzel, reprezentantul Wisconsin Public Service, a declarat recent că „pieţele libere sunt cel mai bun mecanism pentru deservirea consumatorilor... cel mai bun serviciu la cel mai redus cost";

- Ameninţarea apariţiei concurenţei forţează deja companiile de electricitate ce deţin monopolul să reducă preţurile şi costurile. Atunci când compania de electricitate TVA s-a confruntat cu Duke Power, în 1988, aceasta a reuşit să păstreze constant nivelul preţurilor în următorii ani.

Beneficiile potenţiale pe care demonopolizarea industriei electricităţii le aduce economiei Statelor Unite sunt incomensurabile. Potrivit economistului Robert Michaels[45], concurenţa le va aduce iniţial consumatorilor costuri mai mici cu cel puţin 40 de miliarde de dolari pe an. De asemenea, va stimula dezvoltarea de noi tehnologii, dezvoltare ce va fi mai uşor de susţinut datorită costurilor reduse ale energiei. Spre exemplu „producătorii de automobile şi alţi utilizatori de metale vor intensifica utilizarea instrumentelor ce utilizează tehnologia laser."[46]

Mitul monopolului natural: Televiziunea prin cablu

Televiziunea prin cablu este un alt exemplu de monopol pe bază de franciză, existent în majoritatea oraşelor datorită teoriei monopolului natural. Cu toate acestea, monopolul în aceasta industrie este departe de a fi „natural". Ca şi electricitatea, există zeci de oraşe în Statele Unite unde există firme concurente furnizoare de cablu. „Concurenţa directă... există în cel putin 30 de juristictii naţionale."[47] Existenţa persistentă a concurenţei în industria televiziunii prin cablu demitizează noţiunea potrivit căreia industria este un „monopol natural" şi deci necesită reglementare. Cauza monopolului în televiziunea prin cablu este reglementarea guvernamentală şi nu economiile de scară. Deşi operatorii de cablu reclamă existenţa „duplicarii" este important sa reţinem faptul că „deşi construirea unui sistem de cablu suplimentar poate reduce profitabilitatea operatorului, aceasta imbunatăţeşte cu siguranţă poziţia consumatorilor care plătesc preţuri determinate de cerere şi ofertă, şi nu de costuri istorice."[48]

Ca şi în cazul energiei electrice, cercetătorii au descoperit faptul că în acele oraşe în care există concurenţă între operatorii de cablu, preţurile sunt cu aproximativ 23 % mai mici decat cele ale operatorilor de cablu monopolistici.[49] Spre exemplu, compania Cablevision din Central Florida şi-a redus preţurile de la 12.95$ la doar 6.95$ pe lună în zonele de duopol, pentru a se putea menţine pe piaţă. Atunci când Telestat a intrat pe piaţa din Riviera Beach, Florida, oferea 24 de canale de bază pentru 5.75$, spre deosebire de Comcast, ce oferea 12 canale pentru 8.40$ pe lună. Comcast a răspuns prin imbunătăţirea serviciilor şi diminuarea preţurilor.[50] În Presque Isle, Maîne, atunci când autorităţile locale au permis concurenţa pe piaţă, furnizorul principal de televiziune prin cablu şi-a actualizat serviciile, oferind 54 de canale în locul celor 12 oferite iniţial.[51]

În 1987, compania Pacific West Cable, a dat în judecată oraşul Sacramento din California, în baza primului amendament, pentru blocarea intrării sale pe piaţa televiziunii prin cablu. Juriul a decis că „piaţa televiziunii prin cablu din Sacramento nu constituia un monopol natural şi că presupusul monopol natural reprezenta un pretext utilizat pentru a acorda franciza unui singur furnizor de televiziune prin cablu... pentru a promova plăţile şi furnizarea de favoritisme... şi pentru a obţine contribuţii crescute în campanie."[52] Oraşul a fost forţat sa adopte o politică concurenţiala în industria televiziunii prin cablu, al cărei rezultat a fost reducerea preturilor operatorului principal de cablu, Scripps Howard, de la 14.50$ la 10$ pe lună, pentru a putea avea preţuri comparabile cu cele ale concurenţei. De asemenea, compania a oferit beneficii aditionale în zonele în care avea concurenţă, cum ar fi instalarea gratuită sau trei luni de serviciu gratuit.

Cu toate acestea, majoritatea sistemelor de cablu TV din Statele Unite sunt monopoluri pe bază de franciză din motivele enunţate de juriul din Sacramento: există scheme mercantile ce susţin crearea monopolului în beneficiul companiilor de cablu -  impărţirea profiturilor cu politicienii prin contribuţii în campanie, contribuţii la fundaţiile locale favorizate de politicieni, acţiuni şi contracte de consultanţă oferite celor cu conexiuni politice şi diferite cadouri oferite autorităţilor ce acordă franciza.

În unele oraşe politicienii obţin aceste mite indirecte timp de cinci până la zece ani, de la mai multe companii, înainte de a acorda franciza propriu-zisă. Apoi, aceştia beneficiază de o parte din profiturile de monopol câştigate de deţinătorul francizei. Aşa cum economistul şef al FCC, Thomas Hazzlett, care este poate cea mai mare autoritate în economia industriilor de televiziune prin cablu, a concluzionat: „putem caracteriza procesul de acordare a francizelor ca fiind ineficient din perspectiva prosperităţii economice, deşi acesta aduce beneficii francizorilor municipali."[53] Bariera de intrare pe piaţa televiziunii prin cablu nu este reprezentată de economiile de scară ci de conspiraţia politică de fixare a preţurilor, existentă între politicienii locali şi operatorii de cablu.

Mitul monopolului natural: serviciile de telefonie

Cel mai mare dintre miturile ce privesc monopolul il reprezintă noţiunea potrivit căreia serviciile de telefonie reprezintă un monopol natural. Economiştii au învăţat generaţii succesive de studenţi că serviciile de telefonie sunt un exemplu „clasic" de eşec al pieţei, şi că reglementarea guvernamentală este necesară pentru apărarea „interesului public". Dar, aşa cum a demonstrat recent Adam D. Thierer, nu există nimic „natural" în monopolul pe care AT&T l-a deţinut decenii; acesta a reprezentat doar rezultatul intervenţiei guvernamentale.[54]

O data ce licenţele iniţiale ale AT&T au expirat în 1893, zeci de firme concurente au apărut pe piaţă. „Până la sfârşitul anului 1894, peste 80 de firme concurente independente câstigasera deja 5% din cota totală de piaţă... La începutul secolului al XX-lea, peste 3000 de firme concurente existau pe piaţă.[55] În unele state existau peste 200 de companii de telefonie ce îşi ofereau serviciile simultan. Până în anul 1907, firmele ce concurau cu AT&T obţinuseră 51% din piaţa telefoniei, iar preţurile scădeau drastic datorită concurenţei. Mai mult, nu au existat dovezi care să susţină teoria economiilor de scară, iar barierele de intrare pe piaţă erau aproape inexistente, ceea ce contrazice teoria monopolului natural ce fusese în prealabil aplicată industriei telefoniei.[56]

Crearea monopolului pe piaţa telefoniei a fost aşadar rezultatul unei conspiraţii între AT&T şi politicienii ce doreau să ofere „servicii telefonice universale", aşa cum işi numeau ei propriile interese. Politicienii au început sa denunţe concurenţa ca fiind „duplicativă", „distructivă" şi „risipitoare", iar numeroşi economişti au fost plătiţi pentru a participa la reuniunile congresului şi a declara sobru că telefonia este un monopol natural. „Nu este nimic de câştigat din concurenţă în telefonia locală", a fost concluzia unei reuniuni a congresului.[57]

Cruciada pentru crearea unei industrii de telefonie monopolistică, prin erori guvernamentale, a reuşit în cele din urmă atunci când guvernul federal a utilizat primul război mondial ca scuză pentru naţionalizarea industriei în 1918. AT&T încă oferea servicii telefonice, dar era controlată de o comisie guvernamentală. Aşa cum a procedat şi cu alte instanţe ale reglementării guvernamentale, AT&T a atras de partea sa comisia guvernamentală şi a utilizat aparatul de reglementare pentru eliminarea concurenţei. „Până în 1925 nu numai că aproape fiecare stat şi-a stabilit reguli stricte privind reglementarea ratelor, dar şi concurenţa locală pe piaţa telefoniei a fost fie descurajată fie interzisă explicit în multe dintre jurisdicţiile respective."[58]

Thierer concluzionează că sfârşitul concurenţei în industria telefoniei a fost adus de urmatoarele forţe: politici de licenţiere exclusivă; monopoluri protejate pentru „furnizorii dominanţi"; venituri garantate sau companii telefonice reglementate; politica guvernamentală mandatată de „selectare a telefoniei universale" ce necesita un singur furnizor capabil să pună în aplicare reglementările în vigoare; reglementarea ratelor destinată atingerii obiectivelor socialiste de „serviciu universal".

Cea mai mare minciună spusă vreodată de profesia de economist este că existenţa concurenţei pe piaţa liberă a fost sursa monopolului pe piaţa telefoniei, existent la începutul secolului XX. Piaţa liberă nu a „eşuat" niciodată; guvernul a fost cel care a eşuat în a permite concurenţa pe piaţa liberă, pe masură ce punea în aplicare scheme corporatiste în beneficiul companiilor telefonice, pe socoteala consumatorilor şi a potenţialilor concurenţi.

Concluzii

Teoria monopolului natural este pură ficţiune economică. Nu a existat niciodata un lucru ca „monopolul natural". Istoria conceptului de „utilitate publică" atestă că la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, utilităţile publice concurau puternic, şi, la fel ca în oricare altă industrie, firmele existente pe piaţă nu agreau concurenţa. Aceste firme şi-au asigurat întâi monopoluri garantate guvernamental şi ulterior, cu ajutorul unor economişti influenţi, au construit o raţionalizare ex post pentru monopolul lor.

Aceasta pare a fi una dintre cele mai mari lovituri corporative de stat în ceea ce priveşte relaţiile publice. Horace M. Gray a scris cu mai bine de 50 de ani în urmă că „printr-un proces treptat de raţionalizare, oamenii sunt capabili să se opuna monopolurilor în general, dar aceştia pot aproba anumite tipuri de monopoluri... Din moment ce aceste monopoluri sunt „naturale", iar natura este benefică, a urmat că acestea sunt monopoluri „bune"... Guvernul a avut aşadar o justificare în stabilirea monopolurilor „bune"".[59]

În cele din urma, conceptul de monopol natural începe a se eroda în industrie dupa industrie. Electricitatea, televiziunea prin cablu, serviciile telefonice şi poşta sunt pe cale să fie dereglementate, fie legislativ sau de facto, datorită modificărilor tehnologice. Introduse în SUA în aceeaşi perioadă în care comunismul a fost introdus în fosta uniune sovietică, monopolurile pe bază de franciză sunt pe cale sa devină de domeniul trecutului. Ca toţi monopoliştii, şi aceştia vor utiliza fiecare resursă pentru a face presiuni în vederea păstrării privilegiilor monopolistice, dar beneficiile potenţiale pe care piaţa liberă le aduce consumatorilor sunt prea mari pentru a justifica aceste cerinţe. Teoria monopolului natural reprezintă o ficţiune economică a sfârşitului de secol XIX ce apără privilegiile monopolistice ale secolului XIX (sau secolului XVIII în cazul serviciilor poştale americane) şi care nu işi poate găsi locul în industria americana a secolului XXI.
 


 

[1] Richard T. Ely, "Monopolies and Trusts" (New York: MacMillan, 1990), p. 162

[2] John Bates Clark and Franklin Giddings, "Modern Distributive Processes" (Boston: Ginn&Co., 1888), p.21

[3] Herbert Davenport, "The Economics of Enterprise" (New York: MacMillan, 1919), p. 483

[4] James L. Laughlin, "The Elements of Political Economy", (New York: American Book, 1902), p. 71

[5] Irving Fisher, "Elementary Principles of Economics" (New York: MacMillan, 1912), p. 330

[6] E. R.A. Seligman, "Principles of Economics" (New York: Longmans, Green, 1909), p. 341

[7] Ibid., p. 97

[8] Simon Patten, "The Economic Effects of Combinations", Age of Steel, (Jan. 5 1889): 13

[9] Franklin Giddinds, "The Persistence of Competition", Political Science Quarterly, (March, 1887): 62

[10] David A. Wells, Recent economic changes, (New York: DeCapro Press, 1889), p. 74

[11] George Gunton, "The Economics and Social Aspects of Trust", Political Science Quarterly, (Sept. 1888): 385

[12] A.W. Coats, "The American Political Economy Club", American Economic Review, (Sept. 1961): 621-37

[13] Thomas J. DiLorenzo, "The Origins of Antitrust: An Interest-Group perspective", International Review of Law and Economics (Fall 1985): 73-90

[14] Burton N. Behling, "Competition and Monopoly in Public Utility Industries" (1938), in Harold Demsetz, et., Efficiency, Competition, and Policy (Cambridge, Mass.: Blackwell. 1989), p. 78

[15] Ibid.

[16] George T. Brown, The Gas Light Company of Baltimore: A study of natural monopoly" (Baltimore, Maryland: Johns Hopkins University Press, 1936)

[17] Ibid., p. 5

[18] Ibid., p. 31

[19] Ibid.

[20] Ibid., p. 47

[21] Ibid., p. 52

[22] Ibid., p. 75

[23] Ibid., p. 106. Emphasis added.

[24] Horace M. Gray, "The Passing of the Public Utility Concept", Journal of Land and Public Utility Economics (Feb. 1940): 8

[25] Ibid.

[26] Ibid., p. 9

[27] Ibid.

[28] Ibid., p. 15

[29] Ibid., p. 11

[30] George Stigler and Claire Friedland. "What Can Regulators Regulate? The Case of Electricity", Journal of Law and Economics (October 1962): 1-16

[31] Gregg A. Jarrell, "The Demand for State Regulation of the Electric Utility Industry", Journal of Law and Economics (October 1987): 269-95

[32] Demsetz, Efficiency, Competition and Policy, p. 81

[33] Murray N. Rothbard, Power and Market: Government and the Economy (Kansas City: Sheed Andrews and McMeel, 1977), pp. 75-76

[34] Murray N. Rothbard, Man, Economy, and State: A Treatise on Economic Principles (Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute, 1993), p. 619

[35] Ibid., p. 620

[36] Ibid., p. 548

[37] Edwin Chadwick, "Results of Different Principles of Legislation and Administration in Europe of Competition for the Field as Compared with Competition Within the Field of Service", Journal of Statistical Society of London 22 (1859): 381-420

[38] Harold Demsetz, "Why Regulate Utilities?" Journal of Law and Economics (April 1968): 55 - 56

[39] Ibid.

[40] Ibid.

[41] Steve Hawke and Stephen J.K. Walters, "Privatisation and Natural Monopoly: The Case of Waterworks", The Privatisation Review, (Spring 1987): 24 - 31

[42] Walter J. Primeaux Jr., Direct Electric Utility Competition: The Natural Monopoly Myth" (New York: Praeger, 1986), p. 175

[43] "California Eyes Open Electricity Market", The Washington Times, May 27, 1995, p. 2

[44] Urmatoarea informatie este din Toni Mack, Power to the People, Forbes, June 5, 1995, pp. 119 - 126

[45] Ibid., p. 120

[46] Ibid., p. 126

[47] Thomas Hazzlet, "Duopolistic Competition in Cable Television: Implications for Public Policy", Yale Journal on Regulation 7 (1990)

[48] Ibid.

[49] Ibid.

[50] Ibid.

[51] Thomas Hazlett, "Private Contracting versus Public Regulation as a Solution to the Natural Monopoly Problem" in Robert W. Poole, ed., Unnatural Monopolies: The Case for Deregulating Public Utilities (Lexington, Mass.: Lexington Books, 1985), p. 104

[52] Pacific West Cable Co. v. City of Sacramento", 672 F. Supp. 1322 1349-40 (E.D. Cal. 1987), cited in Hazlett, "Duopolistic Competition".

[53] Thomas Hazlett, "Duopolistic Competition in Cable Television"

[54] Adam D. Thierer, "Unnatural Monopoly: Critical Moments in the Development of the Bell System Monopoly", Cato Journal (Toamna, 1994): 267 - 85

[55] Ibid., p. 270

[56] Ibid.

[57] G.H. Loeb, "The Communications Act Policy Toward Competition: A Failure to Communicate", Duke Law Journal 1 (1978): 14

[58] Thierer, "Unnatural Monopoly: Critical Moments in the Development of the Bell System Monopoly", p. 277

[59] Gray, "The Passing of the Public Utility Concept", p. 10

 

 

Share:

Publicat de Thomas J. DiLorenzo