Criza financiară actuală este rezultatul intervenţionismului politic practicat vreme îndelungată. În cele ce urmează voi argumenta că sistemul nostru monetar creează stimulente pentru un comportament economic iresponsabil (hazardul moral) şi este, deci, o cauză primordială a crizei actuale. Ulterior vor fi discutate două articole recente, cu intenţia de a evidenţia semnificaţia acestui lucru. Aproape mai toţi economiştii sunt de acord asupra principalei cauze a crizei financiare mondiale contemporane: hazard moral instituţionalizat în sectorul financiar.
Hazard moral şi crize financiare: două perspective
Băncile şi alte companii cu rol de intermediere financiară au, în general, tendinţa de a se comporta iresponsabil. Acestea afişează o înclinaţie exuberantă în deciziile lor de investiţii, de cele mai multe ori asumându-şi riscuri imense, pe măsura profiturilor aşteptate. Este de observat faptul că aceste instituţii şi-au redus marjele de lichiditate la niveluri extrem de mici, în general la mai puţin de 10%. Cum lichiditatea este amortizorul economic al pierderilor, societăţile financiare sunt cu atât mai vulnerabile cu cât marjele lor de lichiditate sunt mai mici. În cazul în care astfel de societăţi financiare vulnerabile domină piaţa - aşa cum este cazul în prezent - atunci există şanse mari de contagiere, din moment ce datoriile oricărei firme sunt, în mod necesar, activele alteia. Falimentul unei singure astfel de firme de dimensiuni mari poate astfel să declanşeze un efect de domino, cauzând falimente ulterioare. Astfel, întreaga piaţa financiară se dizolvă.
Pe cât sunt economiştii de acord cu acest lucru esenţial, pe atât de puternic se contrazic aceştia asupra cauzelor şi remediilor crizei. Unii par a crede că înclinaţia către decizii de investiţii iresponsabile este la fel de naturală ca vremea rea sau ca moartea. Pieţele financiare sunt instabile prin însăşi natura lor, deoarece agenţii ce activează pe aceste pieţe ar profita de cunoştinţe superioare în comparaţie cu cele ale clienţilor lor („asimetria informaţiei") şi, decim se pot îmbogăţi pe seama acestora.
Deşi aceasta teorie este larg răspândită, ea este în totalitate lipsită de fundament. În cazul în care agenţii financiari ar fi fost cu adevărat tentaţi să îşi jefuiască clienţii, în curând nu ar mai fi existat nici un fel de clientelă pentru ei. Oamenii de rând pot fi mai puţin informaţi decât bancherii lor despre aspectele tehnice ale instrumentelor financiare şi ale strategiilor de investiţii, dar ei sunt capabili să evalueaze rezultatele. De asemenea, aceştia pot compara rezultatele obţinue şi îşi pot abandona agentul atunci când consideră că alţi oameni ar avea grijă mai mare de banii lor.
Adevărata cauză a hazardului moral în sectorul financiar poate fi însă văzută în altă parte şi anume în politicile monetare şi, în special, în natura sistemului monetar actual.
Banii de hârtie şi hazardul moral
Băncile centrale sunt creditori de ultimă instanţă, adică împrumută bani băncilor comerciale şi altor societăţi financiare ce nu sunt capabile să găsească creditori pe piaţă. Punctul remarcabil îl reprezintă faptul că băncile centrale pot furniza un astfel de serviciu fără nici un fel de limite economice sau tehnice. Într-adevăr, banii pe care ele îi împrumută nu costă nimic. Băncile centrale nici nu au nevoie să împrumute bani; ele sunt cele care îi fabrică. Deorece crearea bancnotelor de hârtie şi a conturilor electronice („lichidităţi") nu costă în mod virtual nimic, cantitatea de bani pe care băncile centrale o pot împrumuta este practic nelimitată. Acest lucru le permite nu numai să furnizeze credit virtual nelimitat guvernelor şi instituţiilor similare, dar şi să injecteze lichiditate actorilor de pe piaţă aflaţi în pragul falimentului. Astfel, băncile centrale pot preveni contagierea şi disoluţia financiară.
La prima vedere se pare că activitatea băncilor centrale este întrutotul benefică. Cu toate acestea, situaţia reală este exact opusă. Problema este că societăţile financiare ştiu că băncile centrale sunt acolo pentru a le oferi o mână de ajutor în vremurile grele. Acestea ştiu că instituţiile în cauză pot tipări şi împrumuta câţi bani doresc, la ce preţ doresc, fără a face subiectul constrângerilor fizice sau economice. În consecinţă, agenţii financiari sunt stimulaţi să se bazeze pe acest tip de asistenţă. În loc să îşi alcătuiască planurile de afaceri şi deciziile de investiţii în mod responsabil, în baza contractelor şi înţelegerilor voluntare, aceştia se bazeaza acum pe injecţii de lichiditate sponsorizate din surse publice.
Cine plăteşte aceste injecţii de lichiditate? În nici un caz clienţii băncilor sau alţi agenţi financiari. Mai degrabă, grupurile menţionate sunt beneficiari neţi ai acestor politici. Adevăraţii sponsori ai acestor acţiuni sunt cetăţenii, în virtutea calităţii lor de utilizatori ai banilor. Injecţiile de lichiditate prin politici monetare implică întotdeauna creşterea ofertei monetare.[1] Preţul bunurilor tinde astfel să crească deasupra nivelului pe care l-ar fi atins în absenţa acestor injecţii şi, deci, puterea de cumpărare a unităţii monetare se va diminua sub nivelul pe care, altfel, l-ar fi avut. Balanţa monetară reală din buzunarele cetăţenilor scade, aşa cum scad şi veniturile reale ale oamenilor ce trăiesc din venituri nominale fixe. Desigur, agenţii financiari şi clienţii acestora suferă şi ei astfel de pierderi, deoarece sunt la rândul lor utilizatori ai banilor. Cu toate acestea, ei plătesc numai o parte din factura totală. Restul este impus societăţii.
În concluzie, injecţiile de lichiditate prin politici monetare socializează costurile deciziilor de investiţii eronate. Acest lucru dă naştere hazardului moral la nivelul beneficiarilor. Agenţii financiari îşi pot face mai puţine griji cu privire la risc şi se pot concentra pe obţinerea profiturilor aşteptate. Ei devin exuberanţi şi folosesc metode de afaceri cu risc excesiv, cum ar fi reducerea marjei de lichiditate. Clienţii acestora sunt supuşi şi ei hazardului moral. Chiar dacă nu înţeleg în totalitate motivele tehnice, aceştia realizează că banii investiţi pe pieţele financiare beneficiază de susţinerea băncilor centrale. Astfel, ei au un stimul pervers de a nu lua în considerare toate riscurile şi devin, la rândul lor, exuberanţi.
Fragilitatea pieţelor financiare şi hazardul moral sunt deci doar cauze secundare ale crizei financiare. Cauza primordială este politica monetară şi, în particular, sistemul actual al monedei de hârtie, care permite băncilor centrale să furnizeze la infinit servicii de creditor de ultimă instanţă[2]. Politicile monetare creează stimulente puternice actorilor de pe piaţă de a-şi reduce marjele de lichiditate, crescând astfel posibilitatea de vulnerabilitate financiară. Cu cât marja medie de lichiditate este mai mică, cu atât mai mică este dimensiunea critică a firmei a cărei prăbuşire poate declanşa efecte de contagiere cu vulnerabilităţi financiare. În urmă cu 10 ani, o firmă de dimensiuni medii denumită Long Term Capital Management (LTCM - Gestiunea capitalului pe termen lung) - fondată şi condusă de doi economişti câştigători ai premiului Nobel - a dat faliment şi ameninţa să tragă după ea o mare parte din pieţele financiare mondiale. Disoluţia financiară a fost prevenită prin intermediul unei injecţii de lichiditate de natură monetară, rezultatul fiind acela că acum există şi mai puţine stimulente pentru a păstra lichiditate.
Consideraţiile anterioare sunt perfect îndreptăţite. Acestea reprezintă, aşadar, o pastilă greu de înghiţit pentru cei ce cred cu adevărat în beneficiile banilor de hârtie şi politicilor monetare. În ultimele luni, doi dintre aceşti economişti au aruncat o privire asupra conexiunilor cauzale dintre politicile monetare, hazardul moral şi crizele financiare. Vom discuta pe rând argumentele lor.
Fundamentalismul hazardului moral?
Scriind pentru Financial Times online, profesorul Lawrence Summers avertizează asupra „fundamentalismului hazardului moral"[3]. El admite faptul că hazardul moral este „central pentru fiecare discuţie a politicilor ca răspuns la o criză financiară sau la ameninţarea unei crize". Cu toate acestea, el susţine că hazardul moral nu reprezintă întotdeauna o problemă şi, deci, lupta împotriva acestuia poate face mai mult rău decât bine.
Summers discută trei puncte principale, aşa că haideţi să le discutăm pe rând.
În primul rând, el susţine că: dacă există „contagiere" [financiară], aşa cum focul se poate întinde de la o clădire la următoarea, argumentul pentru a nu lăsa lucrurile pieţei libere este şi mai mult întărit. În prezenţa efectului de contagiere, avem toate motivele să ne aşteptăm ca societăţile individuale să se sub-asigure deoarece acestea nu se vor mai simţi obligate să ia în considerare beneficiile pe care asigurarea le va aduce altora.
În mod clar, profesorul Summers ar trebui să ia legătura cu un agent de asigurări şi să îl întrebe cum este tratată în practică problema extinderii focului. El va găsi ample confirmări empirice că piaţa liberă poate trata această problemă. Motivul este acela că oamenii vor fi în general făcuţi responsabili pentru focul care se extinde de la propria clădire la altele. Aceştia vor avea aşadar stimelentele necesare să îşi achiziţioneze o asigurare suficientă, pentru a nu fi obligaţi să achite diferenţa din propriile buzunare. Lucrurile sunt total diferite în sectorul financiar. Motivul injecţiilor de lichiditate de natură monetară este exact acela de a proteja anumite firme de plata întregii cantităţi de daune care rezultă din activităţile lor.
În al doilea rând, Summers susţine că, adeseori, intervenţionismul monetar nu impune niciun cost plătitorilor de taxe şi le poate chiar aduce avantaje. În cazul mult criticat al LTCM nu au fost cheltuiţi bani de la plătitorii de taxe, cu excepţia poate a costului unui prânz.
Acest argument este corect numai într-un sens tehnic restrâns. Este adevărat că băncile centrale nu confiscă în mod normal bancnote şi conturi bancare şi probabil că nu au făcut acest lucru nici în cazul LTCM. Cu toate acestea, susţinerea faptului că injecţia de lichiditate în LTCM nu a adus nici un cost substanţial cetăţenilor reprezintă o gravă eroare. Am văzut deja cine plăteşte, în ultimă instanţă, pentru injecţiile de lichiditate: cetăţenii, în calitatea lor de utilizatori ai banilor. Atunci când băncile centrale injectează lichiditate în societăţi ca LTMC, acestea măresc oferta monetară şi, deci, reduc puterea de cumpărare a dolarului sub nivelul pe care l-ar fi avut în lipsa injecţiei de lichiditate. Aşadar, fiecare cetăţean este oarecum expropriat, în aceeaşi măsură în care ar fi fost expropriat prin impozitare (acesta este motivul pentru care economiştii utilizează sintagma de „impozitul inflaţiei"). Valoarea expropriată fiecărei persoane sau fiecărui menaj se poate să fi fost de doar câţiva cenţi sau câţiva dolari în cazul LTCM. Cu toate acestea, totalul de sute de milioane de dolari depăşeşte cu mult costul unui prânz.
În al treilea rând, profesorul Summers susţine că hazardul moral este preţul ce trebuie plătit pentru nenumăratele beneficii ale politicilor monetare - beneficii care altfel nu ar putea fi obţinute. El menţionează în acest context lupta împotriva deflaţiei şi subliniază în particular serviciile de lichiditate pe care le aduce o ofertă monetară flexibilă. Acest ultim punct se bazează pe distincţia convenţională dintre insolvabilitate şi lipsă de lichiditate. Summers susţine că băncile centrale ar trebui să lase firmele insolvabile să dea faliment, dar ar trebui să injecteze lichiditate în firmele care suferă „doar" de o lipsă de lichiditate, pentru a preveni „panica inutilă şi contagierea". O astfel de politică ar permite societăţilor financiare să îşi diminueaze „capitalul" (vrea probabil să spună lichiditatea) pe care trebuie să îl/o menţină şi, deci ,să „încurajeze investiţiile în proiecte productive, dar lipsite de lichiditate".
Acest argument, unul foarte răspândit, nu poate fi discutat pe de-a-ntregul în lucrarea de faţă. Haideţi aşadar să menţionăm doar câteva puncte esenţiale drept răspuns.
Primul lucru ce trebuie observat este acela că politica monetară este în mare măsură însăşi cauza problemei pe care se presupune că ar trebui să o rezolve. Mai mult, ea incită băncile şi societăţile financiare să îşi minimizeze marjele şi proviziile de lichiditate. Datorită faptului că aceste stimulente nu ar exista pe piaţa liberă, contagierea şi problemele de lichiditate ar fi mult mai puţine ca număr şi probabil neglijabile.
După cum am văzut, profesorul Summers consideră că marjele şi proviziile de lichiditate reduse aduc un beneficiu agregat, deoarece permit societăţilor financiare să investească mai mult decât ar fi altfel posibil. Este adevărat că băncile şi alte societăţi financiare ce beneficiază de susţinerea băncilor centrale pot investi, astfel, mai mult decât ar putea în condiţii normale. Cu toate acestea, este o eroare să inducem ideea că acest lucru se traduce în mod necesar în rate de creştere mai mari. Creşterea economică reală este întotdeauna determinată de factori reali de producţie - oamenii şi competenţele acestora, creativitatea întreprinzătorilor şi a tehnicienilor, calităţile şi cantităţile mijloacelor de producţie, hardware, materiale şi aşa mai departe. Societăţile financiare sunt doar intermediari în alocarea acestor resurse reale diferitelor utilizări. Acest lucru poate fi benefic, dar intermedierea financiară nu este un element absolut indispensabil al economiei de piaţă. Resursele reale pot fi utilizate într-un fel sau altul chiar şi în cazul în care intermedierea financiară nu există. Ceea ce fac băncile centrale prin intermediul sectorului financiar este să mărească artificial cantitatea investită şi să diminueze artificial investiţiile care nu sunt astfel intermediate. Băncile centrale oferă aşadar un avantaj artificial strategiilor financiare bazate pe datorii şi un dezavantaj corespunzator strategiilor financiare bazate pe capital propriu.[4] În cele mai bune cazuri, acest lucru echivalează cu un joc cu sumă nulă.
Beneficiile pe care Summers le vede în politicile monetare se evaporă la o analiză mai atentă. Economiştii Şcolii Austriece au susţinut că, într-o anumită proporţie, acelaşi lucru este adevărat pentru orice beneficiu al banilor de hârtie şi al băncilor centrale. Să reiterăm argumentele conţinute în această literatură ne-ar conduce prea departe de subiect; menţionăm însă că această literatură există.
În cele din urmă, trebuie să observăm faptul că profesorul Summers nu arată nici un fel de conştiinţă cu privire la dinamica hazardului moral instituţionalizat. Chiar dacă presupunem, de dragul argumentului, că politicile băncilor centrale pot aduce beneficiile menţionate de el, problema este că aceste beneficii sunt aduse la un cost din ce în ce mai mare. Prezenţa hazardului moral indus de politicile monetare semnifică faptul că tot mai mulţi actori ai pieţei au un stimul permanent şi puternic să exploreze noi modalităţi de socializare a riscurilor propriilor investiţii. Reglementarea financiară nu elimină aceste stimulente. Mai degrabă aceasta le canalizează în norme comportamentale care nu sunt încă reglementate.
În concluzie, aproape din orice punct de vedere, sistemul monetar actual este o instalaţie instituţională ridicolă. Summers consideră că beneficiile actuale sunt mai mari decât costurile politicilor monetare (hazardul moral). În regulă. Unii ar putea să împărtăşească această judecată de valoare, iar alţii ar putea să accepte chiar şi nivelurile mari de hazard moral ca preţ ce trebuie plătit pentru aceste beneficii. Cu toate acestea, beneficiile sunt îndoielnice şi nu cresc, pe când costurile se manifestă în permanenţă şi cresc cu cât sistemul funcţionează mai mult. Aşadar, pe măsură ce aşteptăm mai mult, tot mai mulţi oameni vor ajunge la concluzia că aceste costuri sunt mult prea mari în comparaţie cu beneficiile. Pe termen lung, numai oamenii de stat profund îndoctrinaţi monetar vor lăsa aceste consideraţii la o parte. Toţi ceilalţi vor fi avizaţi să acţioneze din timp, luând în considerare dinamica hazardului moral şi punându-se la curent cu literatura austriacă despre politicile monetare.
În căutarea hazardului moral actual
Într-o declaraţie şlefuită cu iscusinţă, preşedintele Fed din St. Louis, William Poole, a subliniat recent diferenţa dintre hazardul moral potenţial ce derivă din politicile monetare şi cel actual care a rezultat până acum din acestea .[5] În timp ce hazardul moral potenţial este „în mod evident enorm", el consideră că, în realitate, hazardul moral actual a fost până acum o problemă minoră, cu singura excepţie a companiilor sponsorizate de guvern.
În manieră similară cu Lawrence Summers, Poole admite că societăţile financiare şi-au redus marjele de lichiditate datorită politicilor monetare şi sunt, deci, mai vulnerabile în faţa şocurilor; cu toate acestea, el susţine că şocurile au devenit mult mai puţin frecvente datorită politicilor monetare de stabilizare a nivelului preţurilor.
Principala obiecţie la acest argument: nu este în mod necesar benefic să suprimăm şocurile monetare - la fel ca şi în medicină, nu este benefic să prevenim febra întotdeauna, în toate circumstanţele. Şocurile economice şi crizele pot avea funcţionalităţi importante şi extrem de folositoare în direcţia purificării economiei de investiţii nefavorabile şi de alte practici ce risipesc resursele. Atunci când băncile centrale se luptă cu recesiunea utilizând maşinile de tipărit bani, ceea ce ei reuşesc de fapt să prevină este curăţarea economiei. În consecinţă, ratele de creştere sunt mai mici decât ar fi fost în caz contrar şi standardul mediu de trai al populaţiei este diminuat corespunzător.
În continuare, Poole susţine că Fed a protejat disoluţia pieţei ca întreg, în acelaşi timp „fără a proteja vreo firmă în particular". Acest lucru este desigur în concordanţă cu ceea ce majoritatea cetăţenilor consideră că ar trebui să facă bancile centrale. Totuşi, nu este în concordanţă cu faptele. Într-adevăr, Poole continuă admiţând faptul că unele firme sunt pur şi simplu prea mari pentru a da greş. În jargon tehnic, în unele cazuri, „consecinţele adverse ale lipsei de stabilitate sunt atât de mari încât intervenţionismul este inevitabil".
Însă, nu este oare aceasta o problemă de hazard moral cu potenţiale consecinţe majore? În cazul în care este aşa, nu care cumva hazardul moral actual se apropie periculos de mult de hazardul moral potenţial? Poole tratează această problemă prin deplasarea analizei - de la o analiză pozitivă la o analiză normativă. În loc să analizeze hazardul moral actual aşa cum acesta a fost în trecut, el prezintă recomandări pentru gestionarea firmelor ce sunt prea mari pentru a eşua:
În această situaţie, orice intervenţie trebuie să ia o formă astfel încât costurile acţionarilor şi ale managementului să fie atât de mari încât nici o altă firmă să nu îşi permită în viitor să ajungă într-o astfel de situaţie. Deşi este posibil să fiu privit ca un individ slab atunci când spun că pot exista situaţii care pot face intervenţionismul „inevitabil", eu aş stabili bariere foarte mari în faţa oricărui tip de intervenţionism. [Emfază adăugată].
Putem concluziona, din această afirmaţie, că Fed nu a impus în realitate costuri suficient de mari firmelor în care a injectat lichiditate? Şi dacă nu, atunci de ce afirmă dr. Poole ce ar trebui să facă şi ce ar face el, în loc să prezinte ce a făcut Fed în realitate? Aceste întrebări sunt supărătoare. În locul unui răspuns, Poole se implică pe sine în contradicţii. Pe de o parte, el subliniază faptul că „unele comitete directoare şi-au forţat angajaţii având funcţia de CEO şi companiile au atras astfel capital nou, dizolvând poziţia deţinută de acţionarii existenţi". Pe de altă parte şi virtual în aceeaşi idee, el raportează că „suntem norocoşi că în episodul actual, cel puţin până acum, nici o societate financiară nu a fost atât de afectată de pierderi masive încât să nu fie capabilă să atragă capital".
Aşadar, a existat o anumită durere impusă companiilor ce sunt prea mari pentru a eşua, dar nu prea multă în cele din urmă? Colegii săi de la Federal Open Market Committee (Comitetul federal al pieţei deschise) au luat în considerare sfatul său, dar fără a-l aplica excesiv? Şi rezultatul final a fost „din fericire", deşi Fed nu a făcut ceea ce ar fi trebuit să facă? În mod sigur, afirmaţiile lui Poople au lăsat anumite lacune în analiza hazardului moral actual.
Aşadar, haideţi să ne întoarcem pentru a lua în considerare însăşi afirmaţia lui Poole. Nu ar exista hazard moral chiar dacă Fed ar urma recomandările sale şi ar injecta lichiditate la un cost represiv în firmele care sunt prea mari pentru a eşua?
Trebuie observat, în primul rând, faptul că aceasta este o abordare foarte veche, ce poate fi readusă în timp până la cel ce a rostit pentru prima dată fraza de „creditor de ultimă instanţă", economistul britanic Walter Bagehot, care a propus în 1873 ca banca centrală a Angliei să injecteze lichiditate în alte bănci în momentele de agitaţie financiară - dar numai cu o rată a dobânzii foarte mare. Această politică a fost fără îndoială aplicată în anii ce au urmat. A prevenit însă aceasta hazardul moral în industriile financiare? A oprit aceasta înclinaţia către o reducere consecventă a marjelor de lichiditate? Formularea acestor întrebări necesită oferirea unor răspunsuri.
Problema esenţială cu abordările lui Bagehot şi Poole este aceea că injecţiile de lichiditate, cu toate că sunt costisitoare, nu sunt niciodată la fel de costisitoare ca falimentul. Acestea rămân injecţii de lichiditate. În consecinţă, firmele care sunt prea mari pentru a eşua încă au stimulente foarte puternice pentru a se comporta iresponsabil. În cel mai rău caz, câteva capete vor cădea (de fapt, nu chiar - câţiva manageri vor fi lăsaţi fără pachete compensatorii) şi vor exista subscripţii masive; nu există nici un motiv pentru care acest lucru se va diminua vreodată atât timp cât băncile şi societăţile financiare beneficiază de susţinerea Fed.
Concluzii
Timp îndelungat politicienii s-au ocupat de bani, ceea ce a dus la sistemul prezent de monede de hârtie şi bănci centrale, sistem răspândit în întreaga lume. Aceste două instituţii creează stimulente pentru un comportament iresponsabil pe scară largă. Rezultatul este recurenţa crizelor financiare şi economice, aşa cum este şi cea actuală. Băncile centrale se pot „lupta" cu criza numai prin injecţii de lichiditate în societăţi financiare şi actori similari de pe piaţă, cu ajutorul maşinii de tipărit bani. Aşadar, aceştia obligă întreaga comunitate de utilizatori ai banilor să plătească pentru greşelile acelor societăţi. Beneficiarii injecţiilor de lichiditate nu au niciun stimulent să se comporte responsabil în viitor. Din contră, stimulentele de a-şi asuma riscuri enorme pentru profituri pe măsură sunt crescute. Pentru a evita astfel de crize economice şi redistribuirea nejustificată a veniturilor de la cei mulţi la câţiva actori, cineva trebuie să încheie interferenţa legală ce a creat sistemul actual. Nu există altă modalitate de a atinge aceste obiective.
Acestea sunt realităţile sistemului monetar actual. Feriţi-vă de cei ce le iau în derâdere!
[1] În ultimele luni, Rezerva Federală a aplicat o nouă tehnică de injecție de lichiditate, constând în înlocuirea activelor falimentare din bilanțurile contabile ale băncilor şi ale altor agenți financiari cu activele solide deținute de Rezerva Federală. Această politică este la rândul său menită a duce la o creştere a ofertei monetare datorită faptului că Fed ajunge să dețină aceste active prin tipărirea inițială de bani în vederea cumpărării acestora.
[2] Teoria hazardului moral este aşadar o parte integrală a teoriei austriece moderne a ciclicității afacerilor. Vezi J.G. Hülsmann, "Către o teorie generală a ciclurilor erorilor" QJAE, vol. 1, nr. 4 (1998); idem, "The Political Economy of Moral Hazard" Politická ekonomie (Februarie 2006).
[3] Lawrence Summers, „Beware of Moral Hazard Fundamentalists"
[4] Am explicat acest lucru în mai mult detaliu în „The Cultural and Spiritual Consequences of Fiat Inflation", capitolul 13 al cărții mele „Die Ethil der Geldproduktion" (Leipzig: Manuscriptum, 2007). O versiune în engleză a acestei cărți este pe punctul de a apărea cu ajutorul institului Mises.
[5] Vezi William Poole, "How important is Moral Hazard?"
Jörg Guido Hülsmann este profesor de economie la Université d'Angers, Franţa, şi senior fellow la Mises Institute, Alabama, SUA. El este de asemenea autorul cărţii Mises: The Last Knight of Liberalism. Vizitaţi site-ul său personal aici.
Traducere publicată cu permisiunea Institutului Ludwig von Mises.