A pus programul New Deal capăt Marii Crize din anii 1930? Contrar unui mit larg răspândit, răspunsul e nu. Evoluţia somajului în cursul anilor ’30 dovedeste acest lucru. Desi atinsese 25% în 1930 - primul an al presedinţiei lui Franklin D. Roosevelt, rata somajului se plasa încă la 15% la sfârsitul primului mandat al presedintelui democrat. Apoi, în 1937, are loc o nouă cădere brutală a economiei - o criză în interiorul crizei -, şomajul urcă la 19% şi nu se va reduce sub 10% nici în 1940. Se impune deci să constatăm că depresiunea s-a prelungit de-a lungul anilor, în ciuda sau din cauza - consideră astăzi numeroşi economisti - politicilor New Deal.

Când a anunţat acest program, în entuziasmul suscitat de Congresul democrat din vara anului 1932, candidatul Roosevelt nu stia prea bine în ce ar putea consta. Odată ales, el a căutat idei pe lângă cei pe care îi considera cei mai „buni“ experţi. Iar după ce a ascultat opiniile acestui „brain trust“ (expresia datează din epoca respectivă), noul presedinte trage aceeasi concluzie ca predecesorul său Herbert C. Hoover, si anume că America se confruntă cu o problemă de supraproducţie, determinată de un exces de concurenţă.

Pentru a ieşi din criză, trebuia, tot conform acelorasi experţi, ca statul să majoreze preţurile, mai ales la produsele agricole, si să crească salariile. Ca să atingă aceste obiective, industria a fost cartelizată, au fost impuse preţuri si salarii minime, s-au distrus recolte si s-au sacrificat milioane de animale, iar fermierii au fost plătiţi pentru a nu face nimic. Pe această logică absurdă, se credea că bunurile produse în Statele Unite vor deveni prea scumpe comparativ cu cele produse în străinătate si ca urmare trebuiau „protejate“. Atunci au fost introduse taxe vamale înalte, votate sub Hoover, care au agravat Marea Criză.

Contrar impresiei generale, salariile majorate artificial se soldează cu un număr mai mare de someri si ca urmare scad cheltuielile gospodăriilor, iar agricultorii îsi văd veniturile prăbusindu-se. Subvenţiile vărsate în mod generos „victimelor crizei“ si marile lucrări publice (care fuseseră deja lansate de administraţia Hoover, dar fără a putea scoate America din criză) au încărcat greu bugetul de stat: cheltuielile acestuia s-au dublat.

Cum preşedintele Roosevelt ar fi dorit să echilibreze bugetul, s-au introdus noi impozite, iar cele vechi au fost majorate. Acest fapt a dus la triplarea poverii fiscale, rata marginală a impozitului pe venit ajungând la 90%. Dar asta n-a putut să evite acumularea deficitelor, atât de mari au fost cheltuielile statului…

Acestea erau însă prea mici în opinia lui Keynes. Roosevelt, care îl considera un matematician, nu un economist, nu l-a luat în seamă, dar un mit învelit într-un alt mit constă în credinţa că programul New Deal a fost de inspiraţie keynesistă - lucru inexact. Politica lui Roosevelt a constat, de fapt, într-o serie de reforme improvizate si dezordonate care s-au sprijinit pe o retorică anti-business si intervenţii legislative brutale, pe care Curtea Supremă a Statelor Unite a sfârsit prin a le declara neconstituţionale.

Ca urmare a acestei situaţii, a rezultat o situaţie de incertitudine care a determinat întreprinderile să înceteze să mai investească. Economia, care începuse să-si revină în prima parte a anului 1933, a stagnat în 1934 si 1935 sub efectul programului New Deal. Apoi economia americană s-a relansat viguros în 1936, după ce Fed a lăsat masa monetară să crească, mai ales ca urmare a miscărilor internaţionale de capital. Numai că acest lucru a produs temeri privind un puseu inflaţionist si a determinat banca centrală să frâneze cresterea masei monetare. Astfel a luat nastere criza din interiorul crizei si, în cele din urmă, războiul a fost cel care a pus capăt Marii Crize. Acesta a creat, pe de o parte, o penurie de forţă de muncă, în urma mobilizării a zece milioane de soldaţi, si, pe de altă parte - punând sectorul privat să producă material de război -, a permis oamenilor de afaceri să revină la conducerea politicii economice în locul ideologilor din anii precedenţi.

Departe de a scoate America din criză, programul New Deal a adâncit criza! Cu sapte ani, conform unui studiu recent. Să sperăm că Barack Obama, pe care unora le place să-l compare cu ilustrul său predecesor democrat, nu-i va urma şi rătăcirile.

Articol apărut iniţial în Le Figaro, 28 ianuarie 2009. Traducere Bogdan C. Enache.