În general, filosofii recunosc existenţa datoriei faţă de cei dezavantajaţi. Dificultatea constă în felul în care încercăm să îi ajutăm pe cei aflaţi în această situaţie. Unii filosofi, majoritatea egalitarişti, cred că instituţionalizarea acestei datorii este necesară, pe când alţii, în special gânditorii 'de dreapta', consideră acest pas neadecvat, deoarece ar presupune intervenţia nelegitimă din partea statului în sfera privată a individului. Cei care consideră necesară intervenţia statului pentru a-i ajuta pe cei dezavantajaţi [1], cred că persoanele nu sunt suficient de 'motivate' pentru a acţiona conform datoriei pe care o recunosc ca existentă.
În plus, aceştia argumentează că, chiar dacă unii oameni ar dori să contribuie la într-ajutorarea celor dezavantajaţi şi ar întreprinde acţiuni în acest sens, mulţi nu ar face acest lucru datorită caracterului lor meschin. Se consideră că, în timp, dacă nu acţionăm pentru a-i ajuta pe cei defavorizaţi se va ajunge la o situaţie deplorabilă în care nu vor fi respectate elementele esenţiale ale umanităţii, cum ar fi respectul egal al fiinţelor umane, deoarece societatea s-ar diviza în săraci şi bogaţi, aceştia din urmă fiind cei avantajaţi. În acest caz, filosofii 'de stânga', consideră că s-ar crea o discrepanţă prea mare între statutul persoanelor, iar aceasta ar surclasa egalitatea. Cei care adoptă această poziţie sunt cu precădere egalitariştii resurselor.
Mai departe, s-ar putea argumenta că nu este nevoie să îi ajutăm pe ceilalţi în egală măsură, mai ales pe cei care se află într-o situaţie în care nu sunt total autonomi[2] cum ar fi persoanele alcoolice, cei care se droghează, fumătorii etc. De ce am întreţine astfel de vicii ajutându-i? De ce nu am avea libertatea să-i ajutăm în felul în care dorim, de exemplu ajutându-i să scape de vicii?
Problema este una extrem de complexă, deoarece s-ar putea să nu mai ţinem cont de autonomia celuilalt şi să acţionăm la un moment dat în mod paternalist. Acest mod de a trata persoanele, chiar dacă nu contravine ideii de a trata persoanele în spiritul datoriilor imperfecte, de a avea ca scop a le ajuta alegând propria metodă de a executa această acţiune, se opune totuşi ideii de respect pentru autonomia persoanei. Este însă dificil de spus în ce măsură aceste persoane pot lua decizii în mod liber ori sunt constrânse în mod heteronom de viciul lor. Însă, aşa cum spune şi Kant, consider că toate persoanele trebuie ajutate.
Dar, chiar dacă avem datoria morală (imperfectă) de a-i ajuta pe ceilalţi, în speţă pe cei defavorizaţi, avem în primul rând datoria perfectă de a ne ajuta pe noi înşine. De asemenea, avem datoria morală faţă de propria persoană, de a ne păstra libertatea, alegând cui dorim să acordăm acest ajutor. De ce n-aş putea mai degrabă alege să ofer bani mamei mele bolnave sau unui prieten aflat la ananghie, decât să ofer aceiaşi sumă de bani unui necunoscut aflat în una dintre aceleaşi posibile situaţii?
S-ar putea argumenta că în cazul în care necunoscutul se află într-o situaţie limită (de viaţă şi de moarte), este mai important să-l salvăm pe el, decât să ne folosim resursele pentru a ne salva mama sau copilul de o anumită boală care nu-i plasează însă pe aceştia într-o situaţie limită iminentă, însă care ar putea duce în timp la o asemenea situaţie.
Dar, dacă aplicăm regulile moralei kantiene, trebuie să fim conştienţi de faptul că sentimentele ori compasiunea sunt elemente ale inclinaţiei, nu ale datoriei. Acestea au caracter subiectiv şi particular, sunt relative fiecărei persoane şi se pot schimba. Putem spune că avem o datorie faţă de cei dezavantajaţi, însă după cum am observat, această datorie este una imperfectă. Pe de altă parte, dacă ar fi să îl ascultăm pe Kant, chiar dacă avem cele mai bune intenţii faţă de cei dezavantajaţi şi acţionăm din milă ori compasiune, acest lucru nu ne face morali, deoarece acţiunea noastră este din înclinaţie, nu din datorie. Iar dacă acţionăm din înclinaţie, atunci nu-l mai situăm pe celălalt pe aceaşi treaptă a respectului pe care ne aflăm şi noi, deoarece „ ...respectul se întemeiază pe aprecierea unei valori care întrece cu mult valorea a ceea ce este recomandat de către înclinaţie.”[3]
Asemeni lui Kant care consideră că avem o datorie de a-i ajuta pe cei nevoiaşi, defavorizaţi, pentru că raţiunea ne cere acest lucru, Rawls susţine că avem datoria morală de a-i ajuta pe cei aflaţi în încurcături ori necazuri.[4] Însă cei care oferă diferite bunuri ori resurse celorlalţi ar trebui ghidaţi de legea morală autonomă, nu de o lege heteronomă, impusă din exterior. Persoanele care întreprind acţiuni caritabile bazându-se pe înclinaţii nu acţionează din datorie. Trebuie ca acţiunea lor să fie fundamentată pe raţiune, pentru a acţiona moral.
Dacă cineva ar voi maxima „ este permisibil să-i neglijezi pe cei nevoiaşi” ca lege universală, atunci persoana respectivă ar voi să fie neglijată când ar avea nevoie de asistenţă sau ajutor. Această contradicţie, consideră Kant, trebuie luată în considerare de persoanele raţionale care chiar dacă cred că nu ar cere ajutor, indiferenţa faţă de cei săraci ori dezavantajaţi, nu ar putea fi voită ca lege universal, prin urmare nu este un act moral.
Problema în cazul statului este că prin redistribuirea resurselor, acesta apelează la coerciţie, iar o persoană supusă coerciţiei nu mai este o persoană în totalitate autonomă. Prin urmare, transferul resurselor nu va fi o acţiune sau alegere autonomă a fiecărei persoane.[5]
Desigur, unii îşi pot delega datoria faţă de cei dezavantajaţi statului. Pe lângă această categorie de oameni, există o alta care poate alege să nu acţioneze în conformitate cu ceea ce consideră ceilalţi moral, ori care nu doresc să-şi delege datoria statului ci doresc să acţioneze în mod individual.
Există într-adevăr persoane care nu doresc să trăiască după regulile impuse de alţii.[6] Aceştia ar putea îmbrăţişa următoarele idei: „ Într-adevăr, viaţa nu este dreaptă şi nimeni nu merită să se nască prost situat, ghinionist sau cu defecte. Dar, de ce ar fi datoria celorlalţi să mă ajute să am o viaţă mai bună? Sau, de ce ar fi datoria mea să-i ajut pe ceilalţi, chiar dacă sunt lipsit de orice noroc? Taxe ţi se impun chiar dacă eşti lipsit de inteligenţă, ai făcut alegeri greşite sau eşti un geniu cu alegeri remarcabile în viaţă. Dacă e datoria mea morală să-i ajut pe ceilalţi, de ce nu pot acţiona din proprie iniţiativă, de ce nu pot avea această libertate ci trebuie ca statul să mă oblige să am o datorie ‘morală’ impunându-mi taxe? Ori, dacă sunt o persoană care nu vrea sa ajute, n-am dreptul să trăiesc în pace?”.
Întrebarea care necesită răspuns este dacă aceste persoane ar trebui oprite, dacă este interzis oamenilor care nu se conformează unei anumite morale, care sunt ‘răi’, să trăiască cum doresc, să-şi exercite pe deplin libertatea. Conform ideilor democratice îmbrăţişate la ora actuală este clar că pluralismul doctrinelor comprehensive este acceptat, Rawls însuşi pledează pentru aceasta. Însă statul, obligă de multe ori persoanele să acţioneze într-un mod nedictat de moralitatea privată a fiecăruia.
Datoria morală de a-i considera pe ceilalţi egalii noştri ne obligă să acţionăm astfel încât să nu îi lăsăm pe semenii noştri într-o situaţie proastă. Nu ar trebui să dorim acest lucru nu pentru că lăsându-i într-o situaţie proastă nu ar avea la fel de multe resurse ca ceilalţi, ci pentru faptul că lipsa bunurilor primare duce la suferinţă, iar a lăsa pe celălalt să sufere înjoseşte persoana umana prin lipsa umanităţii conţinută în acest mod de a acţiona.
În fond, nu de puţine ori ne este dat să auzim în diferite cazuri limită sintagma ‘cu toţii suntem oameni!’, adusă în discuţie ca un adevăr indiscutabil pentru cei care doresc să-şi ajute semenii. Am putea afirma că în ciuda tuturor diferenţelor dintre oameni, împărtăşim cu toţii o capacitate comună de a experimenta bună-starea şi de a decide cum să ajungem la ea. Această capacitate este deţinută de toată lumea, este o condiţie necesară a existenţei umane, nu este ceva câştigat prin efort propriu. Acest lucru presupune că fiecare dintre noi deţine aceste caracteristici, indiferent dacă este sărac ori bogat.
Nu este nimic greşit în a porni la drum cu o astfel de concepţie. Cred că putem accepta că fiecare persoană are aceiaşi valoare intrinsecă şi totodată faptul că bunăstarea fiecărui om este importantă în mod egal. Dar, tot aşa, putem admite că această acceptare nu contrazice şi nu este inconsistentă cu ceea ce încerc să argumentez, anume că oamenii nu trebuie obligaţi să acţioneze într-un anumit fel, impus din exterior, pentru a-i ajuta pe ceilalţi.
Ceea ce găsesc problematic este faptul că, spre deosebire de Kant, care lasă libertate oamenilor pentru a alege ce anume trebuie făcut pentru a ajuta, raţiunea fiind condiţionată de ea însăşi, Rawls impune din exterior o astfel de obligativitate prin implementarea unor principii alese sub vălul ignoranţei. Oamenii pot promova scopurile celorlalţi şi bunăstarea lor şi fără a fi forţaţi de stat, pot alege liber cum anume pot să facă acest lucru.
Este acceptat printre teoriile morale că întotdeauna vom fi în primul rând afectaţi moral prin percepţii, vom simţi repulsie sau plăcere faţă de ceva, abia apoi vom putea judeca dacă atitudinea noastră este una corectă. Ar trebui să ne supunem atent propriile intuiţii controlului critic al raţiunii. Spre exemplu, chiar dacă intuiţia ne spune că trebuie să ajutăm persoanele sărace, că asa ar fi bine, acest lucru nu presupune impozitarea celor bogaţi pentru a-i ajuta pe cei săraci. Dacă o persoană crede că cei saraci ar trebui ajutaţi, aceasta ar trebui să-i ajute, ba mai mult, să întreprindă campanii pentru ajutorarea celorlalţi. Este foarte posibil să existe şi alte persoane care îi împărtăşesc opinia, prin urmare se pot pune de acord în crearea unor organizaţii ori pot acţiona în ce manieră doresc pentru într-ajutorarea celorlalţi.
Se poate observa că în acest caz, oamenii acţionează de bunăvoie, fără a fi obligaţi de un terţ, în speţă statul, ca aceştia să plătească taxe. Prin urmare, imperativul categoric este respectat, deoarece oamenii care au un venit obţinut din propria muncă, nu sunt folosiţi ca mijloace pentru a-i trata pe cei dezavantajaţi ca scopuri.
Cred că în acest sens, Rawls, deşi îşi construieşte teoria pe idea surclasării a ceea ce este bine de ceea ce este corect, încalcă acest principiu apelând la idea într-ajutorării celor dezavantajaţi prin intermediul muncii celor avantajaţi. Acest lucru este evidenţiat dacă observăm părtinirea celor defavorizaţi în raport cu cei avantajaţi. Ceea ce doresc să subliniez este că în cele din urmă nu se caută ceea ce este corect pentru toţi oamenii, ci se caută implementarea principiilor care favorizează persoanele defavorizate. Desigur, un rawlsian ar putea respinge această idee, argumentând că principiile alese în poziţia originară sunt alese în mod imparţial.
Dar, de ce părţile aflate în poziţia originară ar alege exact aceste principii? De ce nu s-ar baza pe noroc, nu neapărat pe raţiune când le aleg? Desigur, revendicarea de către Rawls a contractualismului kantian ne obligă să apelăm la raţiune când alegem principiile dreptăţii, însă în realitate oamenii nu aleg neapărat bazându-se doar pe raţiune ci uneori acţionează iraţional ori ghidaţi de sentimente sau asumându-şi riscuri în mod raţional.
Un răspuns la problema datoriei faţă de ceilalţi poate fi găsit dacă analizăm unele idei rawlsiane expuse în Liberalismul politic. Astfel, se poate observa dihotomia întreprinsă de Rawls între sfera privată şi cea publică. Cea dintâi circumscrie doctrinele comprehensive ale fiecărei persoane, valorile pe care aceasta le îmbrăţişează, în timp ce în sfera publică care cuprinde şi politicul, se doreşte o stabilitate dobândită printr-un consens prin întrepătrunderea doctrinelor comprehensive rezonabile.
În acest sens, putem afirma că fiecare persoană este liberă să acţioneze cum crede de cuviinţă în a-i ajuta pe ceilalţi, cât timp idea despre ceea ce este bine sau moral se situează în sfera privată. Dacă cineva consideră că este bine să-i ajute pe cei săraci, atunci poate întreprinde activităţi care să-i satisfacă intenţiile nobile. Pe de altă parte, există persoane care preferă să-şi ajute în primul rând persoanele apropiate, şi doar mai apoi pe ceilalţi. În ce măsură putem acuza aceste persoane de nedreptate cât timp acţionează conform propriilor moralităţi, a principiilor şi credinţelor existente în sfera privată?
Desigur, sfera publică şi cea privată sunt continuu supuse schimbărilor, şi este foarte greu de trasat o limită clară între ceea ce presupune fiecare ori de identificat elementele care coexistă în ambele dimensiuni sau pe cele care trec dintr-o parte în alta.
Rawls vorbeşte despre datorii ale dreptăţii când vorbeşte despre instituţii şi teoria dreptăţii.[7] Totuşi, problema constă în faptul că acceptarea principiilor dreptăţii propuse de acesta ca principii compatibile cu datoriile dreptăţii, fac imposibile acţiunile noastre conform datoriilor imperfecte faţă de ceilalţi. Circumstanţele amintite implică totodată un amestec al principiilor din sfera publică, în sfera privată, prin coercizarea persoanei de a acţiona într-un mod predeterminat din exterior. Acest lucru contravine cu idea de sorginte kantiană care afirmă că acţiunile în acord cu datoria imperfectă faţă de ceilalţi trebuie să lase la latitudinea noastră cum anume vrem să-i ajutăm pe ceilalţi. Ceea ce este dat a priori este doar scopul care spune că trebuie să-i ajutăm pe ceilalţi. Dar acest scop este fixat de raţiune, construcţia lui este una care porneşte din interior, devenind lege universală.
Faptul că datoriile perfecte ale virtuţii se diferenţează de datoriile imperfecte tocmai prin flexibilitatea pe care trebuie să o folosim în felul în care credem de cuviinţă, ne indică că nu trebuie să fim obligaţi să facem un anumit lucru în mod special. Dat fiind că existenţa principiului diferenţei impune taxarea persoanelor, este trasată anterior o linie de acţiune care este posibil să nu fie cea pe care fiecare persoană în parte ar alege-o. Acest fapt presupune intervenţia în sfera privată, limitând autonomia celor care nu vor să acţioneze conform principiului diferenţei.
Problema e că în realitate lucrurile nu sunt la fel de clare ori simple. Ceea ce poate fi perfect rezonabil şi raţional în poziţia originară, poate lua alte forme când se aplică în practică. Aplicate la situaţii reale, principiile dreptăţii pot întâmpina probleme precum cea despre care face subiectul acestei discuţii. Mă refer aici la identificarea unui mod prin care putem ajunge la un acord cu privire la cum este corect moral să acţionăm faţă de cei dezavantajaţi, astfel încât să nu încălcăm autonomia celor avantajaţi.
După cum am văzut, este foarte dificilă găsirea unei soluţii care să nu afecteze nicio parte a populaţiei. Dacă ţinem partea celor dezavantajaţi şi încercăm în primă instanţă rezolvarea problemelor lor, atunci cel mai probabil vor avea de suferit cei avantajaţi. Datorită transferului forţat de resurse de la aceştia spre cei dezavantajaţi, libertatea primilor va fi mai restrânsă decât a celeilalte categorii amintite. Este clar că cei dezavantajaţi nu vor fi obligaţi să cedeze resurse celor avantajaţi, ci doar viceversa.
Chiar dacă acest lucru este adevărat, s-ar putea argumenta că cei avantajaţi compensează prin transferul de resurse, libertatea limitată a celor dezavantajaţi. Aceştia din urmă ar avea în general o cantitate mai mică de libertate decât cei avantajaţi, deoarece încă de la naştere lipsurile materiale au acţionat asemeni unei frâne în dezvoltarea lor atât pe plan economic, cât şi social ori politic. Este limpede că o persoană care se naşte şi trăieşte într-un mediu îmbelşugat, atât la nivel material cât şi spiritual, intelectual, va avea mai multe şanse de reuşită. Acesta este şi motivul pentru care Rawls alege să ignore circumstanţele arbitrare moral, în momentul alegerii principiilor dreptăţii ca echitate.
Este adevărat că inegalitatea în ceea ce priveşte şansele de dezvoltare, aduce după sine o inegalitate şi în planul libertăţii personale. În acest sens, este clar că cei prost situaţi, au o libertate limitată în a alege ce anume pot să realizeze în viaţă, iar libertatea celor avantajaţi este mult mai largă.
Pe de altă parte nu putem ignora eforturile depuse de fiecare persoană pentru a ajunge într-o anumită poziţie avantajată. De cele mai multe ori, efortul şi talentul unor persoane favorizează totodată traiul unor persoane care nu au fost înzestrate de la natură cu anumite calităţi care le-ar putea îmbunătăţi poziţia.
Nu cred că putem vorbi de o ‘vină’ a persoanelor de a se fi născut într-o anumită
Bibliografie:
Anarhie, Stat şi Utopie, Robert Nozick, trad. de Mircea Dumitru, ed. Humanitas, Bucureşti, 1997.
A Theory of Justice, John Rawls, ed.
Întemeierea metafizicii moravurilor, Immanuel Kant, trad. de Filotheia Bogoiu, Valentin Mureşan, Miki Ota, Radu Gabriel Pârvu, ed. Humanitas, Bucureşti, 2007.
Liberalismul politic, John Rawls, ed. Sedona, Bucureşti, 1999.
[1] În textul de faţă, folosesc definiţia dată de John Rawls care spune că cei dezavantajaţi sunt „toate persoanele care deţin mai puţin decât jumătate din venitul şi bogăţia medie”. Sunt consideraţi defavorizaţi şi cei care au ajuns în această stare din cauza inegalităţilor sociale înnăscute nemeritate, care-i aduc pe aceştia într-o situaţie care nu le permite o negociere de pe poziţii de egalitate cu celelalte persoane. De exemplu, muncitorii necalificaţi sunt consideraţi a fi defavorizaţi faţă de muncitorii calificaţi. (A Theory of Justice (TJ), p. 98) Asemeni lui Rawls, folosesc termenul într-un sens economic. Rawls vorbeşte despre cei mai puţin dezavantajaţi, dar nu neapărat despre cei care suferă de o sărăcie cruntă care nu permite traiul de la o zi la alta. Acesta presupune un context democratic, unde persoanele mai puţin dezavantajate nu sunt văzute în situaţii asemănătoare cu a celor din
[2] Când vorbesc despre “autonomie” am în vedere definiţia kantiană care consideră raţionalitatea fundamentul autonomiei.
[3] Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor, p. 42.
[4] Theory of Justice, pp. 114-117.
[5] Dacă atât circumstanţele sociale sau talentele cu care te naşti cât şi efortul depus pentru a-ţi dezvolta aceste abilităţi sunt considerate arbitrare moral, atunci în ce sens se poate afirma că alegerile sau acţiunile pe care le întreprindem sunt autonome, din moment ce se pare că acţiunile noastre sunt ghidate în mod heteronom, din exterior?
[6] Vezi cazul anarhiştilor sau al independenţilor din cadrul teoriei lui Nozick.
[7] TJ, pp. 114-115.
Textul de faţă este un extras din lucrarea de masterat a autorului.