Există o credință bine înrădăcinată printre economiști, dar mai ales în rîndurile populației, că exporturile de bunuri și servicii duc la creștere economică în orice situație. Convingerea e alimentată și de o necesitate, cu iz naționalist, de a solidariza cu producătorii autohtoni, ale căror produse sunt, se pare, insuficient promovate și susținute. Într-un articol recent [1] din New York Times, se vorbește despre situația nefavorabilă a producătorilor de textile din Portugalia [2], ale căror exporturi au devenit mai puțin competitive decît cele ale țărilor nordice europene, în același timp în care toate se înfruptă din ‚‚beneficiile’’ uniunii monetare. [3] Problema ridicată este cum anume pot interveni autoritățile unui stat în sprijinirea exportatorilor, în condițiile în care nu mai au, ca membru al Uniunii Europene, libertatea de a aplica aceleași măsuri ca pînă acum.

Ca să dăm un răspuns, este nevoie la început să facem cîteva precizări sumare. Cererea pentru produsele autohtone este în primă instanță, internă, iar ulterior surplusul de producție este menit să deservească cererea de peste graniță, prin exporturi. În mod similar, cererea locală pentru produse străine este satisfăcută prin importuri. Dacă exporturile depășesc importurile, acest lucru se contorizează într-un surplus al balanței comerciale. Viceversa, apare deficitul comercial, problemă ridicată și în articolul menționat mai sus.  Cum facem, așadar, ca produsele autohtone să se bucure de o mare atractivitate printre consumatorii locali și străini?

O variantă ar fi creșterea calității – într-un sens cît se poate de general – a produselor comercializate, utilizînd sau dezvoltînd un avantaj comparativ. O altă variantă: scăderea prețurilor pe principiul ‚‚dacă nu sunt mai bune, măcar să fie mai ieftine.’’ Majoritatea produselor ar putea fi comercializate la un preț mai mic, dacă producătorii ar putea eficientiza procesul de producție, care ar atrage după sine o scădere a costurilor. Varianta aceasta cere însă destul timp și mai multă inițiativă antreprenorială și arată, în ultimă instanță, tot specularea unui avantaj comparativ. Ce e și mai simplu de atît?

Protecționismul, sub numeroasele sale variante tarifare și netarifare, este și astăzi vizibil în forme din ce în ce mai disimulate. Dar din păcate, cei de la New York Times au dreptate cînd spun că că devalorizarea monetară este rețeta cea mai căutată și testată în timp [4] pentru astfel de boli. Dar dacă ar ști mai bine, portughezii nu ar mai privi cu jind spre Marea Britanie, care nefiind supusă regulilor Băncii Centrale Europene, și-a făcut lira mai ușoară pentru a-și ajuta producătorii. Pentru că dacă asupra protecționismului s-a ajuns cît de cît la un consens care cere înlăturarea – sau cel puțin reducerea progresivă - a barierelor comerciale, jocul cu moneda este încă la modă.

Dar să ne întrebăm, în primul rînd, este deficitul balanței comerciale o problemă în sine? Și mai apoi, este devalorizarea monetară o soluție?

Despre o balanță greu de dezechilibrat

Critica pe care o putem aduce utilizării balanței de plăți - și a componentei sale comerciale [5] - este o ramificației a criticii pe care o aduc deseori economiștii școlii austriece folosirii agregării și conceptelor holistice. Dacă analiza este îndreptată la nivel de individ, ca producător și consumator – prin urmare, exportator și importator de bunuri și servicii - problema dezechilibrului balanței dispare. Și apare în mod fals la nivel agregat din cauză că aplicarea unor principii economice la nivel colectiv intră în conflict cu teoria subiectivă a valorii.[6]

Să luăm un exemplu: dacă o persoană vinde un bun, A, în schimbul căruia primește o sumă X de bani, conform teoriei fundamentale a schimburilor, acesta a preferat să dețină X în locul bunului A. Dacă în schimb, cumpără bunul A, atunci cele două valori au fost în clasificate în ordine inversă, deținerea bunul A fiind mai importantă decît cedarea sumei X. Așadar, nicio persoană nu se poate lovi de o balanță de plăți defavorabilă, în ‚‚dezechilibru’’ [7]. În cel mai rău caz, poate suferi de o lipsă de bunuri sau o scădere a veniturilor, dar numai din cauză că nu a economisit suficient.

Același principiu este valabil și pentru o familie, firmă, comunitate, regiune sau stat, în aceeași măsură în care problema este una a economisirii insuficiente, nu a unei valori mai mari de bunuri achiziționate decît vîndute [8]. Dacă bunul este mai ieftin cumpărat decît produs în grădina proprie, atunci cumpărătorul a făcut un calcul antreprenorial și a cîștigat ‚‚importînd’’ acel bun. Nu ar fi fost cu nimic mai bogat producînd și consumînd sau încercînd să îl ‚‚exporte’’.

Iar dacă la nivel de individ, în urma unei astfel de analize, putem afla cîte ceva despre poziția sa socială și economică, la nivel colectiv, informația conținută într-o balanță de plăți este lacunară și imperfectă. La nivel național, grupul analizat este cu mult mai numeros și eterogen, iar schimburile între membri sunt excluse, încît informația nu ne este de niciun folos.[9]

Prin urmare, se poate trage concluzia că problema dezechilibrului balanței de plăți - și în speță, aceea a balanței comerciale – nu reprezintă o problemă în sine. Dificultățile apar, cum spuneam și mai sus, dintr-un nivel scăzut al economisirii și al acumulării de capital.

Despre cum moneda ușoară este o povară grea

Ca să revenim acum la primele paragrafe din expunere, să spunem că totuși este bine pentru un producător să producă și să vîndă mai mult decît concurenții săi. Cu alte cuvinte, este indicat să încercăm a zări și specula un avantaj comparativ în producerea unui bun, a cărui raport calitate/preț să fie în final cel mai avantajos pentru cumpărători [10]. Pe o piață liberă, nereglementată, avantajele comparative ar cerne și distribui resursele în modul cel mai eficient, fiind capturate de antreprenori. Pe o piață reglementată, șansele ca distribuția să fie făcută eficient sunt și mai rare ca resursele în nevoie de a fi distribuite. Poate de aceea soluția cea mai la îndemînă pentru creatorii de politici comerciale este devalorizarea monedei, o mașinărie la care se apelează aproape întotdeauna în vremurile grele, ca și cum am putea să ne ‚‚printăm’’ drumul spre creștere economică.

Din nou, ca să evaluăm efectele unei astfel de măsuri, trebuie să facem calculele la nivel de consumator, de individ. Cînd Banca Centrală anunță relaxarea politicii sale monetare, pe piața schimburilor valutare se va vinde mult din moneda națională pentru monede străine, ducînd la o devalorizare a celei dintîi. În acest caz, prețul produselor autohtone scade și exporturile cresc. Pentru finanțarea creșterii producției, exportatorii vor solicita credite de la băncile comerciale, la dobînzile scăzute artificial prin pomparea de monedă. Iar aceste credite nou create deraiază resursele spre scopuri considerate ineficiente pe piață. [11]

Așadar, deși pentru o scurtă perioadă de timp, apare că exporturile au devenit mai competitive, consumatorii devin mai săraci în termenii bunăstării reale [12]. Și pe măsură ce trece timpul, efectele politicii monetare laxe se disipează în rețeaua de prețuri și ajung să submineze profiturile producătorilor. [13] Bunăstarea nu poate fi creată din nimic, nu poate fi fabricată din hîrtie – fie ea și decretată - la fel cum și avantajul comparativ nu înseamnă mare lucru cînd nu este cernut în prealabil prin mecanismul selectiv al unei piețe libere.

În consecință, problema nu este aceea a balanței comerciale. Și dacă, în schimb, acumularea de capital este o problemă, devalorizarea monedei nu aduce decît o înrăutățire a situației. Soluții sănătoase economic există însă pentru problema de mai sus a portughezilor și pentru probleme similare cu care s-ar confrunta România. Iar șansele ca aceasta să se întîmple sunt destul de mari.

În primul rînd, este nevoie de piețe libere, nereglementate, curate, în care avantajul comparativ să atragă după sine în mod eficient resursele în procesul de producție, astfel asigurîndu-se beneficii de ambele părți implicate în schimb; și asta indiferent dacă portughezii vor fi nevoiți să-și restrîngă producția de materiale textile în favoarea unor producători străini ce au un avantaj comparativ și dacă antreprenorii vor reorienta resursele spre alte scopuri mai productive.

În al doilea rînd, o politică monetară conservatoare, în care moneda se apreciază, nefiind supusă creșterilor cantitative, va atrage după sine și bunăstarea reală [14]. Și abia mai apoi, acumulînd capital pentru investiții, cu o rată a dobînzii neîntinată, producătorii locali pot lucra întru creșterea productivității și profitabilității peste hotare.