Unul dintre aspectele cele mai sensibile ale teoriei economice moderne îl reprezintă relaţia dintre valoare şi preţurile de piaţă. Aceasta este o temă în care şcoala austriacă are un avantaj faţă de altele, întrucât austriecii iau în considerare experienţa predecesorilor şi pentru că ei sunt cei care au dezvoltat teoria valorii. Pe un blog dedicat standardelor “open-source” a apărut o analiză ce a luat o turnură economică. Mai exact, un expert în programare crede că a descoperit o eroare majoră privitoare la etalonul-aur. Ar fi utilă analiza comentariului său, în scopul de a corecta înțelegerea sa greşită asupra teoriei preţurilor şi a etalonului - aur.

Valoarea subiectivă versus valoarea de schimb

Autorul Andy Updegrove îşi începe analiza semnalând o situaţie ciudată privitoare la valoarea de piaţă a unui produs:

Etaloanele acoperă o paletă foarte largă: cât este de mare, cât cântăreşte, cât de repede merge, câtă putere consumã, cât de pur este, ce dimenisuni ar trebui să aibă un anumit obiect. Pe scurt, standardele se referă la parametrii măsurabili. Într-adevar, cele mai vechi etaloane în societăţile de pretutindeni erau de regulă legate de dimensiuni şi greutate.

Există totuşi şi o excepţie. Ciudat, se referă la un etalon la fel de vechi precum greutatea şi dimensiunea. În ciuda vechimii sale, oamenii tot nu se pot hotărî care unitate de măsură ar trebui folosită sau cum ar trebui utilizat acest etalon, deşi, surprinzător, fiecare dintre noi îl folosim zilnic. Ne referim desigur la bani: euro, dolari, lire, fiecare măsurând valoarea.

Ajungem astfel la o noţiune ambiguă: valoare. Când Updegrove menţionează “valoarea” se referă el oare la noţiunea de valoare subiectivă, pe care un individ o atribuie unei unităţi de bun, sau se referă la valoarea de piaţă, reliefată prin preţ? O dată ce vom putea face această diferenţă, aşa-zisul paradox va fi eliminat.

Dacă ne referim la valoarea subiectivă, atunci nu există nicio unitate de măsură. Să presupunem că luăm o fotografie veche a bunicii lui Jill şi o întrebăm pe Jill: “Preţuieşti acest obiect?” Jill ar putea răspunde: “Da, foarte mult”. Apoi o întrebăm de calculatorul său, iar Jill ar putea să spună: “Preţuiesc şi acest obiect, dar nu la fel de mult”.

Ulterior o întrebăm pe Jill în ce procent preţuieşte mai mult fotografia faţă de calculator. Jill nu va putea răspunde la o asemenea întrebare fără sens. Ea poate ordona cele două obiecte în ordinea preferinţei şi poate spune că pentru ea fotografia este mai valoroasă decât calculatorul. Dar asta nu implică faptul că poate aloca un anumit număr de unităţi de utilitate astfel încât fotografia să primească un număr mai mare de unităţi faţă de calculator.

Pe de altă parte, să presupunem că Jill are nevoie de bani şi decide să liciteze cele două bunuri pe eBay. În acest caz, am putea-o întreba: “Cât crezi că valorează fotografia şi respectiv, calculatorul? Care e valoarea lor?” Jill ar putea spune: ”Fotografia a fost făcută în timpul Marii Crize şi probabil un pasionat de istorie ar putea să îmi ofere pentru ea 15$. Iar preţul unui calculatorul ştiinţific nou este de 50$ aşa că sper să iau pe acesta 30$. Aşadar, dacă o întrebăm pe Jill cu cât valorează mai mult calculatorul faţă de fotografie, Jill ar putea răspunde: “Păi, calculatorul e cam de două ori mai valoros decât fotografia”.

Deşi în conversaţia noastră imaginară cu Jill am folosit termeni asemănători, se poate sesiza că, de fapt, ne refeream la lucruri distincte în cele două cazuri. Iniţial, când Jill a spus că preţuieşte fotografia mai mult decât calculatorul, ea se referea la aprecierea proprie şi subiectivă. Dacă Jill ar putea păstra doar unul din obiecte, ar alege fotografia. Dar situaţia se schimbă dacă Jill decide să vândă unul din bunuri. În acest caz, calculatorul devine mai valoros, chiar şi subiectiv, astfel încât dacă, din nou, Jill ar putea păstra doar unul dintre obiecte, de această dată ar renunţa la fotografie.

În ceea ce priveşte preferinţa subiectivă, nu se poate aplica nicio măsurătoare. Economiştii moderni pot explica comportamentul consumatorului fără a trebui să ia în considerare unităţi de utilitate. Trebuie doar să presupunem că oamenii pot ordona bunurile în ordinea preferinţei pe care o au faţă de acestea.

Dar când trecem de la evaluarea subiectivă la valoarea obiectivă, de piaţă, lucrurile stau diferit. Jill nu mai judecă după preferinţa sa personală, ci după o oarecare estimare a preţurilor, a sumei de bani pe care ar fi putut-o obţine dacă ar fi vândut cele două obiecte. Preţurile sunt exprimate în unităţi monetare şi astfel banii ajung să fie o măsură a valorii de piaţă.

De exemplu, să presupunem că valoarea de schimb a unui calculator este egală cu 1/3 din valoarea unui Blackberry şi cu valoarea a 200 de mingi. Asta înseamnă că valoarea unui Blackberry este egală cu valoarea a 600 de mingi. Dar în loc să continuăm aceste perechi de comparaţii, este mai simplu să folosim un denominator, adică o unitate de măsură pentru valoarea de schimb. De exemplu, să exprimăm valoarea de piaţă a fiecărui obiect printr-o sumă de bani. Astfel, calculatorul ar putea fi vândut pentru 50 de dolari, o minge pentru 25 de cenţi şi un Blackberry pentru 150 de dolari.

Schimbul este reciproc avantajos

Updegrove intuieşte vag aceste deosebiri. Motivul pentru care atât de mulţi oameni se consideră capabili de a discuta despre economie, dar nu ar încerca să analizeze tehnica double bypass-ului, de exemplu, este pentru că noi toţi “trăim” economia zi de zi. Să urmărim mai departe comentariul lui Updegrove asupra a ceea ce crede el a fi problematic referitor la măsurarea valorii de piaţă.

Problema derivă din faptul că două persone pot fi de acord cu greutatea în kilograme a unui produs dar valoarea în bani va fi impusă, în principal, de proprietar. Totodată intervine şi factorul timp. Dacă în ceea ce priveşte greutatea, aceasta va fi aceeaşi şi a doua zi (dacă nu se acţionează asupra lui), valoarea de piaţă a unui produs se poate modifica de la o zi la alta, chiar dacă nu semnificativ.

O altă parte a problemei este că Updegrove nu înţelege cum preferinţele subiective dau naştere preţurilor obiective. Aceasta este o temă complexă, iar pentru cei interesaţi recomand capitolele 6 şi 7 din noua mea carte.

Să începem cu începutul. Când doi indivizi se angajează într-un schimb, fiecare va trebui să aibă un beneficiu. Cu alte cuvinte, fiecare va obţine lucrul “cel mai valoros”. Aşa cum şi Updegrove realizează, asta ar fi imposibil dacă am avea de-a face cu o proprietate obiectivă, aşa cum e greutatea. Ar fi imposibil ca ambele părţi să obţină obiectul care cântăreşte cel mai mult.

Dar o dată ce realizăm că valoarea este apreciată individual, atunci putem înţelege că oamenii fac aprecieri diferite asupra aceloraşi bunuri, deci vor putea să schimbe un bun mai puţin dorit cu unul dorit mai mult.

Ceea ce este foarte interesant este că acest principiu nu funcţionează doar în cazul schimbului de produse (atunci când Johnny schimbă sandwich-ul său bolognez cu sandwich-ul cu unt de arahide al lui Sally şi ambii copii consideră că fiecare dintre ei a obţinut ceea ce era mai bun), ci şi în cazul schimburilor monetare.

De exemplu, dacă dau vânzătorului 30 de dolari în schimbul unei bucăţi de pastramă este pentru că eu consider pastrama mai valoroasă decât banii. Dar din punctul său de vedere, vânzătorul va considera banii mai valoroşi decât pastrama.

În cazul acestui schimb nu se pune problema la modul: “Cred că această pastramă valorează 30 de dolari”, ci “consider că valoarea pastramei este mai mare de 30 de dolari”, dacă prin “valoare” se înţelege aprecierea mea subiectivă asupra acestui produs. Dacă aş fi crezut că valoarea pastramei este aceeaşi cu a celor 30 de dolari, de ce aş mai fi făcut schimbul?

Să luăm un alt exemplu: dacă voi cumpăra 100 de acţiuni pentru un preţ de 10$/acţiune putem face următoarele observaţii:

(1) Pentru mine cele 100 de acţiuni valorează mai mult decât mia mea de dolari

(2) Pentru vânzător, mia de dolari valorează mai mult decât cele o mie de acţiuni ale sale

(3) Valoarea de piaţă a celor 100 de acţiuni este 1000 de dolari. O altă persoană care deţine să zicem 50 de acţiuni consideră că ele reprezintă o avere de 500 de dolari. Dar asta nu înseamnă nimic mai mult decât că preţul de tranzacţionare este de 10$/ acţiune.

Aşa că se evidenţiază încă o dată importanţa ideii de a face distincţie între evaluarea subiectivă a valorii şi preţurile de piaţă.

Valoarea de piaţă şi etalonul aur

În final Updegrove ajunge să povestească de etalonul aur:

A determina pe ce este bazat dolarul este important … 

Oamenii s-au străduit din vechi timpuri să măsoare ceea ce este, de fapt, un lucru abstract. De multe ori, acest efort a implicat încercarea de a încadra etaloanele tradiţionale în hainele strâmte ale politicii monetare. De fiecare dată însă, oamenii se întorceau la singurul element de referinţă atunci când venea vorba de a concretiza într-un fel valoarea dolarilor, lirelor, rublelor sau a francilor.

Mă refer, desigur, la aur – “părintele” unităţilor monetare.

Aurul a reprezentat întotdeauna o opţiune atrăgătoare în a fi considerat punctul de referinţă pentru stabilirea valorii. În epoca modernă, bancnotele au înlocuit în mare măsură monezile, dar în multe cazuri (inclusiv în SUA), acele bancnote puteau fi schimbate cu monezi de aur, şi mai apoi de argint. În SUA, monezile de argint au fost scoase din circulaţie de abia la mijlocul secolului 20. După al Doilea Război Mondial etalonul aur a fost pus la baza sistemului, dolarului revenindu-i rolul de etalon şi de principală monedă de rezervă şi plată. În baza acordului de la Bretton Woods dolarul a fost definit prin valoarea paritară de 0,888671 grame aur. Ca etalon al sistemului, între dolar şi aur s-a stabilit un raport valoric de 35 $ uncia (o uncie = 31,05 grame). Celelalte valute erau legate de aur fie direct, fie indirect, prin referinţa la dolar.

Poate îi va ajuta pe nostalgicii aurului să abandoneze visul reînvierii trecutului pentru a găsi viitorul, dacă am semnala un lucru simplu: dacă vom lega totul de aur, de ce vom lega aurul? Da, un asemenea sistem ar putea să raţionalizeze până la un punct relaţiile economice dintre ţări dar lumea ca un întreg ar rămâne nesusţinută. Din păcate, nu există un fundament, indiferent de valoarea care a fi agreată pentru aur.

De fapt, îl pot înţelege pe Updegrove. Este adevărat că unii din susţinătorii îndârjiţi ai aurului se vor referi la aur ca la " bani reali", ce posedă valoare intrinsecă, susţinând că aurul ar trebui să fie baza pentru dolar.

Totuşi, aşa cum a rezultat din analiza noastră, strict vorbind, nu există nimic constant în ceea ce măsoară banii. Ei măsoară, într-adevăr, valoarea de schimb dar aceasta la rândul ei este determinată de evaluarea subiectivă şi schimbătoare a indivizilor.

Bogăţia sau valoarea de schimb este un concept concret dar nu este constant. De aceea este atât de dificil pentru analişti să folosească unităţi de măsură convenţionale pentru a măsura ce se întâmplă în economie. Problema e similară cu aceea a unui tehnician a cărui sarcină este să aranjeze melodiile în funcţie de volum/intensitate, luând informaţia de la un DJ care ordonează aceleaşi melodii în funcţie de cât de des sunt solicitate de ascultători. 

Când entuziaştii spun că aurul reprezintă "bani adevaraţi" şi că aceştia oferă o "bază solidă" pentru economie - spre deosebire de hârtia tiparită - ei de fapt se referă la faptul că banii de hârtie au apărut în economie o dată ce comercianţii au acordat o valoare mai mare bunurilor mai lichide. Dar a fost nevoie de măsuri coercitive din partea guvernului pentru a scoate din uz aurul şi argintul şi a impune banii de hârtie în locul acestora.

Marea calitate a banilor de hârtie - şi marele defect al banilor guvernamentali - este că cei din urma nu pot fi produşi cu aceeaşi uşurinţă. Stabilitatea lor depinde de constrângerile mai degrabă fizice şi nu de disciplina îndoielnică a bancherilor.

Concluzii

Adevăratul proces prin care valoarea subiectivă conduce la valoare obiectivă este complicat. Nu este neapărat necesar ca el să fie înţeles de individul obişnuit. Cu toate acestea, toată lumea ar trebui să fie conştientă de principiile care stau la baza teoriei moderne a valorii, aşa cum au fost ele schiţate în acest articol. Tocmai pentru că valoarea este subiectivă, schimburile sunt reciproc avantajoase. În acelaşi timp, preţurile de piaţă măsoară obiectiv averea şi permit firmelor să decidă dacă folosesc resursele eficient sau nu.