Protestatarii mișcării „Ocupați Wall Street” și a altor numeroase acțiuni similare din țară și din lume, pretind că 1% din populație deține întreaga avuţie și trăieşte pe seama restului de 99%. Soluția evidentă pe care aceștia o propun este confiscarea averii celor 1% și utilizarea ei în propriul beneficiu, nu în cel al persoanelor care formează procentul amintit şi care sunt presupuşi lacomi exploatatori capitaliști. Cu alte cuvinte, programul implicit al protestatarilor este, de fapt, unul socialist și de redistribuire a averii.
Lăsând la o parte hiperbola utilizată de susținătorii acestei mișcări, este adevărat că o minoritate deține o parte semnificativă din averea țării. Valorile de „1%” și „99%” sunt totuși exagerate, menite să reliefeze cât mai mult cu putință ideea ce se dorește a fi promovată.
Ceea ce protestatarii nu realizează este că averea celor ce formează respectivul procent asigură standardul de viață restului de 99 de procente.
Protestatarii nu sunt conștienți de această realitate deoarece privesc lumea dintr-o perspectivă intelectuală nepotrivită vieții în capitalism și economiei de piață. Ei văd o lume, încă reală în anumite locuri și omniprezentă acum câteva secole, a fermelor familiale autosuficiente, fiecare producând doar pentru propriul consum, neavând practic nicio relație cu alte piețe.
Într-o astfel de lume, când cineva vede câmpul fermierului, hangarul său, plugul ori animalele sale și întreabă cui servesc aceste mijloace de producție, răspunsul va fi unul singur: fermierului și familiei sale, nimănui altcuiva. Într-o astfel de lume, cu excepția unor donații ocazionale, cei care nu sunt proprietarii mijloacelor de producție nu pot beneficia de pe urma acestora decât dacă ei înșiși ar deveni proprietarii unor mijloace de producție. Ei nu pot beneficia de mijloacele de producție ale altora decât dacă le-ar moșteni sau le-ar confisca.
În lumea protestatarilor, mijloacele de producție au un statut asemănător bunurilor de consum care, de regulă, aduc beneficii doar proprietarilor. Din această cauză, cei ce împărtășesc viziunea protestatarilor îi creionează pe capitaliști ca fiind oameni îmbuibați, ale căror farfurii sunt ticsite cu mâncare, în timp ce masele formate din salariați trebuie să trăiască la limita înfometării. Potrivit acestei mentalități, redistribuirea averii se rezumă la a împărți muncitorilor înfometați câte ceva din farfuriile ticsite cu mâncare ale patronilor.
Contrar acestor percepții, în lumea în care trăim cu adevărat, cea mai mare parte a averii capitaliștilor nu este constituită din bunuri de consum. Nu numai că această avere este predominant formată din bunuri de producție, dar aceste bunuri de producție sunt utilizate în crearea altor bunuri și servicii ce urmează a fi vândute pe piață.
De exemplu, într-o economie de tip capitalist, fără a deține nici măcar o acțiune la General Motors sau Exxon Mobil, oricine cumpără produse fabricate de aceste firme beneficiază de pe urma mijloacelor de producție ale acestora: cumpărătorul unui automobil GM beneficiază de fabrica GM în care s-a produs automobilul; cumpărătorul de combustibil Exxon beneficiază de puțurile petroliere, de conductele și camioanele transportatoare de combustibil ale companiei. Mai mult decât atât, acest beneficiu poate fi chiar indirect. De exemplu, patronii alimentarelor aprovizionate de camioane fabricate de GM sau alimentate cu combustil rafinat de Exxon, sunt beneficiarii existenței fabricilor și rafinăriilor celor două companii. Chiar și cei care cumpără produsele concurenților GM și Exxon sau ale clienților acelor concurenți, beneficiază de existența mijloacelor de producție ale Exxon și GM. Asta deoarece respectivele mijloace de producție asigură o ofertă mai bogată și prețuri reduse în cazul acelor categorii de bunuri.
Cu alte cuvinte, noi toți, 100 % dintre noi, beneficiem de averea acestor capitaliști atât de antipatizați. Beneficiem fără a fi noi înșine capitaliști. Protestatarii sunt, la propriu, ținuți în viață de averea capitaliștilor pe care îi urăsc. Așa cum a fost menționat, câmpurile petroliere și conductele aparținând hulitei corporații Exxon, alimentează tractoarele și camioanele esențiale în procesul de producție și livrare a alimentelor consumate de protestatari. Protestatarii și toți ceilalți adversari ai capitalismului urăsc tocmai motivul existenței lor.
Beneficiul adus non-proprietarilor de bunuri productive de către mijloacele de producție capitaliste se extinde dincolo de cei care achiziționează bunurile produse, incluzând purtătorii ofertei de muncă necesară valorificării respectivelor mijloace de producție. Cu alte cuvinte, averea capitaliștilor reprezintă atât sursa ofertei de bunuri de consum cât și a cererii de forță de muncă. Prin urmare, cu cât numărul și averea capitaliștilor sunt mai mari, cu atât oferta de bunuri și cererea de muncă devin mai ample, diminuând prețurile și majorând salariile, îmbunătățind astfel standardul de viață al fiecăruia. Nimic nu poate fi mai în interesul unui om obișnuit decât să trăiască într-o societate care abundă în capitaliști multimiliardari și în coorporațiile acestora, toți preocupați de angrenarea impresionantelor averi în producția bunurilor pe care cetățeanul le cumpără și în achiziționarea forței de muncă pe care cetățeanul o vinde.
Cu toate acestea, lumea la care protestatarii visează este una în care capitaliștii miliardari și corporațiile acestora sunt interziși și înlocuiți de mici producători săraci, nu cu mult mai bogați decât protestatarii înșiși. Ei se aşteaptă ca în lumea unor asemenea producători, cărora le lipseşte capitalul necesar pentru a produce foarte mult din orice bun şi care sunt lăsaţi să continue singuri producţia de masă a tehnologiilor avansate specifice capitalismului modern, situaţia lor economică să fie cumva mai bună faţă de cea actuală. Evident, nu s-ar putea amăgi mai mult decât atât.
Pe lângă faptul că protestatarii nu realizează că averea respectivului procent reprezintă temelia standardului de viață a celor 99 de procente, aceștia nu înțeleg că „lăcomia” celor ce doresc să devină parte din respectivul procent sau să-și consolideze această poziție deservește ameliorării progresive a standardului de viață de care beneficiază cele 99 de procente.
Desigur, această realitate nu se aplică celor care și-au dobândit averea apelând la resurse precum subvențiile guvernamentale, înlăturarea concurenței prin bariere tarifare sau alte forme de intervenție guvernamentală. Aceste metode devin posibile doar dacă guvernului i se permite să abandoneze politica de tip ,,laissez-faire”, recompensând sau pedepsind, în mod arbitrar, anumite firme.
Dincolo de asemenea excepții, modul prin care se acumulează averile din afaceri se rezumă la asigurarea unor marje de profit cât mai ridicate, generate de introducerea unor produse noi și îmbunătățite, asigurarea unor mijloace de producție mai eficiente menite să diminueze costurile, urmând ca, la final, acele profituri masive să fie economisite și reinvestite.
De pildă, averea de 6 miliarde USD a răposatului Steve Jobs a fost construită având drept temelie inspirația domnului Jobs de a introduce pe piață, prin compania Apple, produse noi și îmbunătățite precum iPOD-ul, iPhone-ul sau iPad-ul, ulterior economisind și reinvestind profitul ce îi revenea.
Este necesară lămurirea a două aspecte aflate în strânsă legătură. În primul rând, averile acumulate în acest mod deservesc, în general, producției pe scară largă a bunurilor care au dus la acumularea respectivelor averi. De exemplu, miliardele lui Jobs sunt destinate fabricării de produse Apple. În mod asemănător, averea lui Henry Ford, câștigată prin introducerea unor îmbunătățiri majore în procesul producției de autoturisme, ce au dus la scăderea prețului unui automobil de la 10.000 USD la începutul secolului 20, până la 300 USD la mijlocul anilor `20, a fost folosită la fabricarea a milioane de autoturisme Ford.
În al doilea rând, marjele mari de profit obținute pe seama unor produse noi, îmbunătățite sau a unor metode de producție inovatoare, sunt de scurtă durată. De îndată ce acestea devin un standard pentru respectiva industrie, nu vor mai fi capabile să furnizeze aceleași profituri. Noile descoperiri determină scăderea profitabilității celor vechi. De pildă, prima generație de iPhone-uri, extrem de profitabilă acum câțiva ani, este sau va deveni, în curând, neprofitabilă, întrucât actualele inovații îi vor provoca uzura morală.
Drept urmare, acumularea unor averi impresionante din afaceri necesită, de obicei, introducerea unor serii de îmbunătățiri ale produselor sau mijloacelor de producție. Acestea sunt necesare pentru menținerea unui profit ridicat în detrimentul concurenței. De exemplu, capacitatea lui Intel de a menține o rată ridicată a profitului, de-a lungul atâtor ani, a avut la bază optimizarea continuă a procesoarelor fabricate. Profiturile semnificative sunt determinate de costuri cât mai scăzute, însă, în același timp, concurența determină o scădere a prețurilor până aproape de nivelul costurilor, stimulând astfel noi eforturi de reducere a prețurilor din partea companiilor pentru a menține profiturile la un nivel optim.
Desigur, aceeași regulă se aplică nu numai în cazul companiei Intel și a microprocesoarelor, ci întregii industrii IT, unde gigabiții de memorie și terabiții de date stocate se vând acum la prețuri inferioare celor din urmă cu câteva decenii. Într-adevăr, orice persoană cu spirit de observație își poate da seama că principiul dezvoltării unor produse din ce în ce mai bune, la prețuri din ce în ce mai scăzute, se aplică întregului sistem economic. Este prezent în producția de alimente, îmbrăcăminte și construcții, precum și în industriile high-tech și, practic, în orice alt domeniu.
Principiul continuă să existe în toate aceste industrii, în ciuda faptului că inflația cauzată de guvern în ultimii ani a dus la o creștere accentuată a prețurilor bunurilor în cauză. Însă, când luăm în considerare volumul de muncă pe care o persoană trebuie să îl presteze pentru a câștiga veniturile necesare procurării acestor bunuri, putem afirma că, de fapt, prețurile au scăzut dramatic.
În zilele noastre, un muncitor lucrează în medie 40 de ore pe săptămână, în timp ce acum un secol durata se ridica la 60 de ore pe săptămână. Pentru cele 40 de ore muncite, un muncitor obișnuit primește bunurile și serviciile care alcătuiesc nivelul mediu de trai în 2011, printre care se numără: un automobil, un frigider, un aparat de aer condiționat, încălzire centrală, un spațiu de locuit mai mare și mai bun, mai multe haine și alimente de calitate superioară, servicii medicale moderne, un computer, un telefon mobil, un televizor, un cuptor cu microunde și așa mai departe. Muncitorul tipic din anul 1911 nu avea nimic din toate aceste lucruri sau beneficia doar de o parte din ele și la o calitate evident inferioară.
Dacă am descrie bunurile și serviciile primite astăzi de un muncitor tipic, pentru cele 40 de ore muncite, ca fiind de 10 ori mai multe decât cele primite de muncitorul anului 1911 pentru cele 60 de ore muncite, putem conchide că, în prezent, prețurile exprimate prin cantitatea de muncă necesară procurării bunurilor care ar fi asigurat nivelul mediu de trai în 1911, au scăzut la două treimi din zecimea valorii lor din 1911, mai exact la o cincisprezecime din valoarea estimată acum 100 de ani, adică cu 93,33 %.
Capitalismul de tip laissez-faire este sistemul economic ideal. Reprezintă întruchiparea libertății individuale și a urmăririi propriului interes material. Rezultă în creșterea progresivă a bunăstării materiale a tuturor, exprimată prin sporirea speranței de viață și prin ameliorarea continuă a nivelului de trai.
Declinul economic, șomajul în masă și sărăcia crescândă manifestate în Statele Unite în ultimii ani sunt rezultatul violării principiilor libertății individuale și a urmăririi propriului interes material. Guvernul a împins sistemul economic într-o plasă a reglementărilor paralizante ce împiedică producția de bunuri și servicii dorite de consumatori, sprijinind, în același timp, producția de bunuri și servicii nedorite, determinând astfel o creștere generalizată a costurilor de producție. De exemplu, limitarea producției de energie atomică, petrol, cărbuni și gaze naturale, determină o creștere a costului energiei, iar disponibilitatea scăzută a energiei pentru procesul de producție necesită o cantitate mai mare de muncă umană pentru obținerea bunurilor. Astfel, vom avea mai puține bunuri necesare recompensării cantității de muncă prestate.
Cheltuielile guvernamentale necontrolate, însoțite de deficite bugetare și datorii publice, taxele și impozitele percepute pe venituri, capital și proprietăți care ar fi putut fi economisite sau investite, toate acestea epuizează capitalul sistemului economic. Asemenea intervenții nu fac nimic mai mult decât să stopeze atât creșterea ofertei de bunuri cât și cererea de muncă, de altfel posibile în situația în care capitalul ar fi rămas în mâinile oamenilor de afaceri. Intervențiile guvernamentale au ajuns atât de departe încât să determine scăderea ofertei de capital din sistemul economic.
Acumularea de capial este împiedicată, putându-se ajunge chiar la o reducere a acestuia prin efectele unor reglementări guvernamentale suplimentare care ar declanșa o creștere a costurilor de producție și o diminuare a productivității. Această situație se poate regăsi practic în cazul tuturor reglementărilor impuse de Agenția pentru Protecția Mediului, Agenția pentru Securitate și Sănătate la Locul de Muncă, Comisia pentru Siguranța Produselor de Consum, Comitetul Național pentru Relații de Muncă, Agenția pentru Administrarea Alimentelor și Medicamentelor (FDA) și a altor agenții guvernamentale. Efectul reglementărilor este acela că pentru orice cantitate de muncă depusă într-un sistem economic, cantitatea de produse existente va fi întotdeauna mai mică decât cea care ar fi fost obținută în lipsa reglementărilor.
Ceea ce împiedică producția în general, ridică obstacole și în calea obținerii bunurilor productive. Din cauza intervențiilor guvernamentale, orice volum de muncă și capital destinat fabricării bunurilor productive se va transforma într-o cantitate diminuată de bunuri de acest tip, la fel ca în cazul bunurilor de consum. În cel mai fericit caz, diminuarea ofertei de bunuri productive va duce la o diminuare a ratei creșterii economice. Însă, un declin al ofertei suficient de mare pentru a împiedica orice creștere în comparație cu oferta de bunuri productive existente anterior, va fi urmat de o stagnare a acumulării de capital și, inevitabil, de oprirea creșterii economice. O diminuare și mai semnificativă, ce ar duce la scăderea ofertei de bunuri productive sub nivelul înregistrat anterior, va provoca o scădere a capitalului existent și incapacitatea sistemului economic de a mai produce. Se pare că Statele Unite se află tocmai în această situație.
Diminuarea capitalului este provocată, în primul rând, de creșterea masivă a ofertei de credite, creștere sprijinită de Sistemul Rezervelor Federale, de politica banilor ieftini și de ratele dobânzilor menținute, în mod artificial, la un nivel cât mai scăzut. Această politică a dus, inițial, la crearea unui balon de săpun pe piața bursieră datorită cantităților de bani noi creați ce erau investiți în titluri de valoare, balonul mutându-se, ulterior, către piața imobiliară. Între aceste două baloane de săpun, un capital estimat la câteva trilioane de dolari a fost irosit. În ambele cazuri, un supraconsum generalizat și-a făcut simțită prezența, oamenii întrecându-se în a-și cumpăra autovehicule noi, electrocasnice, vacanțe și o varietate de bunuri de lux pe care nu credeau niciodată că și le-ar fi permis în absența majorării ofertei de credite. Datorii substanțiale s-au acumulat de-a lungul acestor serii de achiziții.
În primul caz, creșterea artificială a valorii acțiunilor a indus oamenii în eroare, făcându-i să creadă că își pot permite tot mai multe bunuri. În cel de-al doilea caz, creșterea prețurilor caselor a fost factorul înșelător. Bogăția aparentă a fost spulberată de scăderea valorilor bursiere și, ulterior, a prețurilor caselor. Mai mult decât atât, în cazul balonului de săpun imobiliar, milioane de locuințe au fost construite pentru oameni care nu și le puteau permite. Toate acestea au dus la o pierdere masivă de capital și, automat, la scăderea potențialului afacerilor de a produce bunuri și de a oferi locuri de muncă. Tocmai această pierdere de capital este cauza actualei probleme a șomajului în masă.
În ciuda pierderii capitalului, șomajul poate fi eliminat. Însă singura soluție ar fi o scădere a salariilor. Această scădere este însă practic imposibilă din cauza reglementărilor privind salariul minim și a legilor ce sprijină sindicatele. Reglementările împiedică angajatorul să ofere salariul care ar putea transforma șomerul într-un angajat.
Așadar, oricât de ironic ar părea, toate problemele de care susținătorii mișcării Ocupați Wall Street se plâng, sunt rezultatul legalizării unor politici pe care tocmai ei le sprijină și în care au deseori încredere. Tocmai mentalitatea protestatarilor, marxismul care permite răspândirea acesteia și politicile guvernamentale care rezultă în urma lor sunt răspunzătoare pentru obiectul protestelor. Protestatarii se află, de fapt, în postura unor flagelanți involuntari. Continuă să se rănească și, ca remediu pentru rănile pe care și le provoacă, cer mai multe lovituri de bici şi lanţuri. Ei nu sesizează această realitate pentru că încă nu sunt capabili să înțeleagă că prin pierderea libertății antreprenoriale, prin confiscarea averilor consumatorilor, prin atacurile îndreptate asupra oamenilor de afaceri, este subminată tocmai temelia propriei bunăstări.
Oricât de mult ar merita protestatarii să sufere datorită reglementării propriilor idei, ar fi mult mai bine dacă și-ar deschide ochii în fața lumii moderne, dacă ar înțelege adevărata natură a capitalismului și și-ar îndrepta ura împotriva celor care o merită cu adevărat. Astfel, ar putea să contribuie la bunăstarea economică personală, dar și generală.
Acest articol a fost publicat în „Mises Daily”, la data de 21 Octombrie, 2011.
Născut în 1937, George Reisman își obține doctoratul în economie din partea New York University, sub îndrumarea lui Ludwing von Mises. Reisman s-a remarcat ca un susținător al capitalismului de tip laissez-faire, declarându-se, în același timp, un adept al Obiectivismului, curent filosofic ce susține că scopul moral al vieții îl reprezintă propria fericire, propriul interes. În prezent Profesor Emerit în Economie al Pepperdine University, George Reisman este autorul unor serii de articole și cărți din care se remarcă The Government Against the Economy (publicată în anul 1979, lucrarea a atras admirația lui Friedrich August von Hayek și Henry Hazlitt) și tratatul binecunoscut Capitalism: A Treatise on Economics, publicat în 1996.