În mândra teorie economică găsim o porţiune numită „teoria firmei”/„teoria întreprinderii”. Unde firma/întreprinderea nu reprezintă, pur şi simplu, un spaţiu fizic, populat de un mănunchi de maşinării (adică bunuri de capital, de complexităţi şi specificităţi variabile) manevrate de muncitori (de variate niveluri de pregătire profesională şi ierarhice). Firma, aşa cum nu au izbutit prea mulţi economişti să o dibuiască principialmente (ultrasimplificând-o, ba la o oarece funcţie de producţie pe care o optimizează „unii", ba la un spaţiu operaţional întins până acolo unde costurile de management „intern” sunt egalate de costurile de tranzacţionare în pieţe „exterioare”), este un „animal” mult mai subtil. Principiile ei fondatoare, fie că vorbim de micro-întreprinderea simigerie-gogoşerie, fie de uzina de maşini grele, fie de corporaţia conglomerată multinaţională sunt, simpliciter, trei: capital, antreprenoriat şi proprietate. Alterarea oricăreia dintre aceste funcţii se traduce într-o configuraţie care din net productivă devine net risipitoare. Să facem o utilă escală înainte de a decripta şi „identitatea” din titlu.

Firma înseamnă capital angajat sub formă de bunuri omonime (factori de producţie) de cineva ce l-a economisit, abţinându-se de la consumul imediat, aşteptând fructificare deferată. Firma înseamnă un întreprinzător decantat dintre capitalişti, care, ţintind profitul, îşi asumă şi riscul ultim al pierderii, atunci când alţii îşi vor fi recuperat capitalul angajat ca simplu credit. Firma înseamnă proprietate (asupra celor supuse transformării în perimetrul ei material şi rezultate din acea transformare) a capitalistului/antreprenor, unic sau aflat într-un compact asociativ. Sintetizând, pe nerăsuflate: firma este, în esenţă, proiectul unui capitalist în calitatea lui (şi) de întreprinzător, proiect unde resurse materiale aflate în proprietatea lui privată, precum şi încredinţate de capitalişti/creditori simpli (în raport cu proiectul cu pricina) sunt configurate şi combinate calculat monetar cu servicii-muncă ale unor terţi şi întrebuinţate, în condiţii de incertitudine, în vederea atingerii unor scopuri, al căror numitor comun e obţinerea de profit. Dacă vorbim despre firme private, orice atare „entitate” poate fi descrisă în această dialectică.

Firma, ca formă de manifestare concretă a întreprinzătorilor, necesită, deci, calcul economic în termeni de preţuri libere, care, la rândul lui, are câteva premise instituţionale, cele mai importante fiind: existenţa proprietăţii private în general şi asupra mijloacelor de producţie în particular (inclusiv sub forma unei pieţe de capital neobstrucţionate), libertatea schimburilor (interne şi internaţionale) şi monedă sănătoasă. Într-un aşa cadru elementar, întreprinzătorii sunt liberi să creeze firme, să le extindă, să le reconfigureze, să le fuzioneze, să le spargă în bucăţi, să le închidă –, totul calculabil monetar. Bine, dar ce se petrece pe la firmele de stat? Acolo „întreprinzătorul” ar fi „boborul suveran”, dar cu mâinile legate până la frângere, deci n-ar mai fi; „capitalistul” ar fi „boborul contribuabil”, creditor forţat ce aşteaptă dobândă prin incremente asimetrice şi derizorii pentru cea mai mare parte în ambiguu-definibilul nivel de trai; proprietarul ultim e tot „boborul”, care deţine pasiv întreprinderea şi o capitalizează coercitiv prin subvenţii şi ajutoare de stat. Tartorul este… directorul/managerul/administratorul.

Firma de stat, prin definiţia ei sinceră, este acea formă de organizare a afacerilor care duce la paroxism ceea ce în literatura guvernanţei corporative se denumeşte separarea „proprietăţii de control” – nu ca eşec al pieţei, „vădit” în preajma marilor corporaţii cu acţionariate atomare şi dispersate –, ci ca eşec al definirii instituţionale a proprietăţii – oriunde există oprelişti în calea proprietarului ultim în a-şi exercita autoritatea naturală. La stat, „proprietatea comună” (a tuturor şi a nimănui altuia decât a celui care o controlează efectiv, la urma urmei), ca ipostază a unui reziduu socialist tolerat „strategic” de democraţiile liberale moderne, nu permite reproducerea tăriei stimulentelor şi relevanţei calculelor unui capitalist-întreprinzător ce îşi alege, controlează şi motivează managerul. Între domnul manager privat numit de stat şi tovarăşul director de la întreprinderea socialistă nu e diferenţă decât de grad. Ei sunt la fel de „privaţi”, in foro interno, dar şi de discreţionari guvernând ce nu e al lor şi răspunzând pe verticala birocraţiei unei suite de intermediari ambigui (guvernul!) ai proprietarilor de drept – cetăţenii contribuabili.

Textul de faţă a fost publicat iniţial în revista Economistul, 31 octombrie 2011.